Deasupra lumii, în Munții Poiana Ruscăi: Maria cu chei la brâu

Dacă vrei să știi unde trăiesc vul­turii, atunci tre­buie să ajungi neapărat la Cerișor, satul de piatră din Ținutul Pădurenilor. Du­pă ce-ai trecut de Ghe­lari și Găvojdia și-ai lăsat în urmă minele de fier și de talc, după ce-ai trecut și de Lelese, nu-ți rămâne decât să ții drumul șerpuit peste dealuri și țarini scur­mate de mistreți. Și după ce-ai ajuns sus de tot, în vatra satului, nu poți decât să te fericești în gând și să-ți lași privirea să plutească departe, pâ­nă în locul în care linia ce­rului și-a pământului sunt una.

Pădureanca

Am ajuns la Cerișor aducând cu mine de la oraș, le­genda femeilor pădurence, mândre și puternice, ade­­vărate amazoane ale ținuturilor de piatră. Voiam să le văd și să le as­cult, dar mai ales voiam să le văd vestitul lor port, celebrele cos­tu­me solare, învă­pă­iate de roșu și galben, cu legă­tura de chei de la brâu, măr­gelele de fier de la gât și zalele de cosi­tor care le înlăn­țuie mijlocul. Așa că am pornit în cău­tarea lor.

Pe Maria Poan­tă am găsit-o cule­gând zmeură pe dealul din spa­te­le casei. Avea ca­na legată de gât cu o sfoară groa­să „ca să fie mâ­nurile libere și să meargă culesul mai repejor”. E ageră și sprin­­tenă când des­chi­de poarta și nu-ți vine să crezi că a îm­plinit deja opt­zeci și patru de ani „pă lume”. Obraz pre­lung, tăiat în linii drepte, privire fermă, neplecată, că­reia nu i te poți împotrivi atunci când îți oferă ospi­ta­li­ta­tea unui sca­un așezat în umbra viței ce-aco­peră curtea. Și mâi­nile, mai ales mâinile neobosite, veșnic în mișcare și neodihnă. De-aici, de la aceste mâini, aș vrea să încep po­vestea care ur­mează.

Maria a fost cel din urmă copil într-o familie cu opt prunci. Când s-a născut ea, părinții îi erau deja bă­trâni și frații tre­cuți de douăzeci de ani. A fost rodul târ­ziu al unei dragoste mari, „cum rar să-mplinește pă lume”. Poate din această cauză s-a simțit întot­deauna apă­rată și bucuroasă de viața pe care o are. „Io am fost aia mai mică, nice unul din frați nu mai tră­iește acuma. Așa o dat Dumnezău, să mă nasc mai târ­ziu. Pe vre­mea aia, nu se-ntâmpla să facă femeile oare­ceva spur­cat. Era lucru sfânt un prunc. Doamne feri să și gân­dești rău despre asta. Ți l-o dat Dum­ne­zău, însamnă că ți-i scris în soartă.”

S-a născut într-o familie înstărită. „Tata o fost om, nu gunoaie, l-o ales oamenii primar douăzăci de ani la rând, că era harnic gospodar. Avea pă­mânt mult la Valea Seacă, unde ducea șaptezăci – optzăci de pe­rechi de boi, câți avea. Iar pe noi ne-o pus la lucru de mici. Să ne învățăm. Io-s bolnavă când nu lucru. N-am stare și mânurile mele n-au liniște niciodată. De când am fost de zece ani, tăt o muncă a fost pe capu’ meu, până astăzi, io n-am știut să mă opresc. Mai întâi cu animalele, apoi, când am mai crescut, hai la sapă, mai peste un an, hai la seceră. Uite-așa am crescut și am în­vățat tăte alea ce trebe să știe o muiere, și lucrul cu pă­mântul, și lucrul din casă, la război, la țăsut, la cusut”.

Când s-a măritat la șaptesprezece ani, Maria știa să țină în mâini gospodăria și-l știa bine și pe bărbatul ei, Gheorghe, „un june mai cuminte și mai liniștit”. „Nu era un om zburdat, să suduie sau alte alea. Ierte-l Dumnezeu, că a fost om tare bun, nu i-am simțit pal­ma. Cât am trăit cu el, mai bine de șaieșcinci de ani, nici umbra pălmii nu i-am sim­țit-o. Am avut casă tare bună laolaltă. N-o umblat după drăguță, ori să spar­gă casa cuiva, adică să trăiască cu altă muiere. Și dacă am văzut că-i așe om drept și cumpătat, apoi și io m-am străduit să-i ușurez traiul, cât am putut.”

La puțină vreme după nun­tă, bărbatul ei, Gheor­­ghe, este luat la răz­boi. La plecare, n-o dră­­gălește prea mult, ca să n-o lase „încâlcită” cu un prunc, pentru că „nu știi cum a mai fi, oi mai veni ori nu, și nu te-a mai lua nime’ cu prunci după tine”. Și poate că tocmai dragostea aceea neîm­pli­nită, din ceasul plecării, și dorul ei neostoit l-a adus teafăr înapoi, după cinci ani grei de front. Au avut apoi o fetiță, care într-o dimineață „s-a trezit cu ro­pot de moarte”. A trăit doar nouă luni și s-a stins. Pes­te o vreme, au mai avut încă o fată, cu care ea, Ma­ria, trăiește acum în aceeași casă, aici, în vârful mun­telui.

Drumul cânepii

M-au fascinat dintotdeauna poveștile cu păduren­cele coborând călare la târgurile din vale, de la Hu­ne­doara, Petroșani sau Hațeg, îmbrăcate ca niște regine, cu salbe de bani pe frun­­te. Voiam să le văd podoabele ciudate, de care am auzit, cheile pur­tate la brâu, zalele din talie, mărgelele mă­­runte, din fier, și să le aflu taina.

În Cerișor, cămeșile femei­lor sunt albe, albe, și au modele gre­le, cusute cu roșu, galben și negru pe piept, pe mâ­neci și la poale. La o cămașă se lucra mai bine de două luni. Se lucra mai ales în serile de iarnă. În șeză­tori sau acasă, la lu­mi­na săra­că a lămpii de gaz. A­cum, numai bătrânele mai poartă hainele făcute aca­să, la război, cei tineri „se-mbracă din măgăzân”. „Mer­geam la Hunedoara, la târg, să ne luăm jolj, arnici de cu­sut și bumbi co­lo­rați. Cum croiam cămeșa? Păi cum?! Uite-așa: măsu­ram de la mâna întinsă până în dreptul inimii și tă­iem o dată pentru o mâ­necă și încă o da­tă pentru alta. Ș-apoi, te mă­surai din cap până la poale, de două ori pentru față și pentru spate, și iară tăiai. Tiveai, de prima, mâne­cile, și-apoi făceai rândurile și foile, făceai crețurile cu acu’ și le strângeai pe mă­sura gruma­zului. Asta era!”

Cămașa miresei

Aștept în curtea umbrită de viță. Mătușa Maria s-a dus în casă să-mi aducă și să-mi arate cămașa ei de mireasă. O mai păstrează încă, după aproape șap­te­zeci de ani de când a îmbrăcat-o. Îi spun să-mi arate și salba, și mărgelele, și cheile, și ea mă lasă iar singu­ră în curtea brăzdată de rândunelele ce au umplut streașina casei. Și vine după o vreme înapoi în curte, dar fără chei, căci nu mai știe dacă le-a pus în „cre­denț” sau în „canapei”. Nu știe pe unde mai sunt. Îmi arată cămașa cu fodori și cu model de cupizari pe piept, salba cu „sutele din banii lui Franz Iozef”, cu­re­lușa cu ținte de cositor de la brâu, zalele mărunte, în­ne­grite de vreme, îmi povestește de curtea plină de că­meși, călțuni, cioareci, cojoace și șube albe, de odoa­rele pe care trebuia să le afișeze orice mireasă în ziua nunții, pentru ca toți să vadă cât e de pricepută. „Iară cheile, cheile alea, îți arătau cinstea și curăția, erau o fală pen­tru femeile proaspăt măritate. Se purtau la brâu, uite-așa, într-o parte, erau mărunte, adunate în snop, când jucai sunau pe tine ca zurgălăii. Cheițele le pri­meai în dar de la ma­mă ori de la soacră, ori ți le cum­pă­rai singură, înainte de nuntă, de la târg. Cheile as­tea le purtai până pe la treizăci de ani, după aceea gata, schimbai cămeșa roșie cu cămeșa neagră și le țâ­neai undeva în casă ca să-ți aducă aminte de ce-a fost.”

Mătușa întinde pe lângă ea cămașa de mireasă cu­sută cu modele roșii, strălucitoare, cu oarece sfială, ca și cum ar vrea s-o încerce, ca și cum și-ar aduce amin­te de ceva de demult: ograda plină de oameni veseli, ograda împodobită cu zestrea ei, cămașa de mireasă strânsă la brâu, brâul cu chei, coronița de flori și pri­virea senină a lui Gheorghe, care a luat-o de mână, când peste case și peste sat se lăsa, ca o pâclă argintie, prima ninsoare din an.

„Viața muierii e altfel decât a bărbatului”, îmi spu­ne mătușa Maria, după ce se așează iar lângă mine, pe scaunul din grădină. „Când se mărită, toate grijile lumii îi vin pe cap, pruncii, bărbatul, țarina și casa. La nuntă, nă­na­șa o dezvălește de cununa de flori și-i pune pe cap chapsa (un soi de conci de lână) și peste ea cârpa albă și de aici încolo, gata cu fetia. Cămeșa cu­sută cu ață roșie o schimbi cu aia cu rânduri negre. După cum bătrânești îți faci portu’. Iaca, io m-am oco­șit, mi-s bătrână bine și încă n-am pus pe mine căme­șa cu pui a bătrânilor. Adică aia albă, fără pic de cu­loa­re, care are doar câteva cu­să­turi pe la mâneci și are poale mai mici. Mă gândesc că dacă mi-i bine, dacă pot lucra încă (nu­mai ieri dimi­nea­ță am să­pat optzeci de cuiburi de fasole), dacă mă­nânc singură și dacă, mul­țam lui Dum­nezău, îmi port sin­gură de grijă, dacă îmi place când vine vara și da­că îmi place și când vine iarna, în­samnă că mai am vreme, nu? De ce să mă gân­­desc de pe-acu­ma la bătrânețe?”

Fotografii: Dia Radu