În căutarea vizitatorilor – OZN-urile au intrat sub lupa științei

• După ce decenii la rând, farfuriile zburătoare au fost luate în râs de oamenii de știință, astăzi ele sunt tratate cu mult respect. Nu li se mai spu­ne “farfurii zburătoare”, ci “fenomene anormale ne­identificate” și sunt studiate în laborator. Cer­cetătorii sunt con­vinși că există sisteme solare în care sunt condiții de viață pentru dezvoltarea unor civilizații. Oare vom intra vreodată în contact cu ele? •

“Spaghetti Monster”

Se pare că nimeni nu s-a speriat. Cel puțin nu de această structură bizară, cu extensii în formă de tentacule, care și-a făcut apariția la o bază militară din Irak și despre care se spune că ar fi fost numită, în glumă, “Spaghetti Monster”. Primele înregistrări video care o înfățișează au fost prezentate anul acesta, în Ianuarie, de regizorul și ufologul Jeremy Corbell. De atunci, acest obiect care pare translucid ca o “meduză” sau un “OZN de tip me­duză” a de­ve­nit unul dintre cele mai fier­binți subiecte ale momentului pen­tru adepții fenomenului OZN. În timp ce unii consideră că este foarte po­sibil ca fenomenul să aibă o origine ex­tra­terestră și nu exclud nici ipo­teza unei eventuale naturi organice a acestuia, scepticii se gândesc mai de­gra­bă la un balon, la o dronă – sau poate chiar la trucarea grosolană a întregului film. Ca întotdeauna în asemenea ca­zuri, taberele sunt clare. Faptele, mai puțin.

După cum a sugerat pe TikTok un pilot de drone militare, înregistrarea despre care se presupune că a fost rea­lizată de un sistem militar de mo­nito­rizare, ar putea duce cu gândul și la un robot butucănos, la un costum spa­țial cu antene pe cap și cu trei picioare sau la un mănunchi de ba­loane de diferite forme, confecționate din folie reflec­to­rizantă. Un fost puș­caș marin american, a cărui misiune din acea perioadă era să evalueze datele de observație militară din Irak, consideră că filmul este real. El susține că, la acea vreme, obiectul zburător nu a fost nicio clipă perceput drept ostil. El a plutit deasupra bazei aeriene, aparent silențios și practic invizibil pentru ochii oamenilor, cel pu­țin pe timp de noapte. Soldații care pot fi văzuți alergând în imaginile filmate se pare că nici măcar nu au observat ce trecea pe lângă ei. Deci, ce era acolo?

Pentagonul nici nu a confirmat, nici nu a infirmat autenticitatea filmu­lui. În schimb, e uimitor că a existat totuși o luare de poziție. La mijlocul lunii Ia­nuarie, autoritățile au afirmat că inte­resul opiniei publice față de feno­menele neidentificate din spațiul aerian este luat în serios. Ceea ce spune multe. În SUA, ceea ce majoritatea oamenilor numesc încă “OZN”, adică “obiect zburător neidentificat”, a primit între timp denumirea oficială de “fenomen anormal neidentificat” (“Unidentified Anomalous Pheno­menon” – UAP), care sună mai neutru. O purtă­toa­re de cuvânt a subliniat că Pentagonul se străduiește să fie deschis cu opinia publică. Dar că este necesar să fie protejate informațiile sensibile, sursele și metodologia. Acesta ar fi motivul pentru care este luată foarte în serios divulgarea neautorizată a “informațiilor de interes pentru securitatea națio­nală”. A fost și cazul lui “Spaghetti Monster”? A fost această declarație oficială o recunoaștere in­directă a autenticității filmului cu “OZN-ul me­duză”? Asta a pus și mai mult gaz pe focul dezba­terilor de pe rețelele sociale.

Asistăm la UN punct de cotitură în era OZN-urilor?

Reacția Pentagonului arată că rapoartele despre fenomenele ciudate de pe cer nu mai sunt consi­derate automat niște aiureli. Revista “New York Times” a dezvăluit, încă din 2017, cine s-a ocupat de aparițiile ce­leste neobișnuite, chiar și după sista­rea în anul 1970 a proiectului “Blue Book” (“Cartea albastră”), care la acea dată era ținut secret: nu a fost vor­ba doar despre autorii și produ­cătorii de seriale științifico-fantastice, ci și despre reprezentanți ai armatei și ai NASA, cărora li s-au adăugat per­soane care ocupau funcții politice. În­registrările care au devenit cunos­cute atunci    și care fuseseră realizate în cabinele piloților aeronavelor mili­ta­re erau, într-adevăr, impresionante. Obiec­tele observate de obiectivele ca­me­relor de filmat nu încălcau neapărat legile fizicii, dar eclipsau în mod evi­dent tot ceea ce poate realiza tehno­logia de propulsie disponibilă pe Pă­mânt. Foști militari și agenți ai servi­ciilor secrete au dezvăluit ulterior ce știau sau ce bănuiau despre fenome­ne­le neidentificate care fuseseră ob­servate. Relatările lor corespundeau teoriilor care au circulat dintotdeauna pe seama extratereștrilor și potrivit cărora “cei de acolo de sus” ar ști mai multe decât noi. S-a afirmat că în “Zona 51” sau într-un alt loc cu acces restricționat ar fi fost disecați extra­tereștri sau că ar fi fost construite co­pii după OZN-uri capturate.

Însuși fostul șef al CIA, John Brennan, a recunoscut, într-un podcast din 2020, că videoclipurile l-au făcut să ridice din sprâncene. Așadar, ce văzuse acolo? Oamenii de știință știu mai bine decât oricine cât de puțin ne putem baza pe ceea ce pare să fie liantul lumii la nivelul vastității ei astro­no­mice. În mecanica cuantică, o ramură a fizicii care studiază comportamentul particulelor subatomice, lumina se înfățișează ba ca o undă, ba sub forma unei mingi de biliard. Sau dispare pentru totdeauna într-o gaură neagră, în care timpul stă veșnic în loc. În aceste condiții, de ce ar trebui oamenii de știință să se sperie la gândul civilizațiilor extraterestre și al călătoriilor către ele? Există institute prestigioase, precum SETI (“Search for Extraterrestrial In­telligence”), fondat în SUA încă din 1960, și    “Cen­trul de Cercetare Interdisciplinară pentru Studii Ex­traterestre” din cadrul Universității din Würzburg, Germania, care investighează și fenomene cerești care sunt deocamdată inexplicabile.

Atâta timp cât nu există dovezi concrete ale    originii extraterestre a UAP-urilor, apar întrebări privitoare la cât de plauzibil ar fi existența lor: care este probabilitatea ca în vecinătatea noastră cosmică și în universul vizibil să existe civilizații puternic dezvoltate? Și cât de probabile ar fi călătoriile de la ele până la noi? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să îndeplinească o singură cerință: toate observațiile astronomice, pornind de la propriul nostru sistem solar și până la cotloane ale univer­sului aflate la distanțe de multe miliarde de ani lumină, confirmă că acolo se aplică aceleași legi naturale ca pe Pământ. Le cunoaștem oare pe toate? Desigur că nu. Știința nu este niciodată bătută în cuie. Ce s-ar întâmpla dacă am descoperi, într-o zi, o parte a universului unde funcționează alte legi ale fizicii? Deși acesta este un scenariu imaginabil, până una alta, el pare totuși la fel de probabil ca un unicorn roz înaripat. Între timp, însă, chiar și cei mai sceptici dintre fizicieni și astronomi au ajuns să accepte ideea că, undeva, în spațiu, ar putea exista civilizații extrem de avansate din punct de vedere tehnologic. În 2023, doi cercetători britanici de la Universitatea din Nottingham au prezentat, în acest sens, o nouă formulă de calcul a numărului lor, limitându-se însă la a lua în considerare condiții de mediu similare cu ale noastre.

Cel puțin 36 de civilizații posibile în galaxie

Formula pe care au aplicat-o a ținut seama de rata de formare a stelelor, precum și de vârsta lor și de numărul planetelor despre care se presupune că beneficiază de condiții propice vieții. Rezul­tatul a fost că ar trebui să existe cel puțin 36 de civilizații suficient de avansate. Se estimează că numai în galaxia noastră există forme primitive de viață, precum bacteriile, pe aproape 50 de mi­liarde de planete. Iar conform estimărilor și obser­vațiilor recente ale telescoapelor spațiale, există în jur de 2.000 de miliarde de galaxii. Cu alte cu­vinte, oriunde sunt îndreptați ochii artificiali ai lui “Hubble” și, din 2022, ai lui “James Webb Space Telescope”, se găsesc incredibil de multe galaxii. Prin urmare, e ilogic ca cineva de acolo să vină în vizită? Măcar cineva dintr-una dintre cele 36 de civilizații avansate. Nu toți experții sunt entuzias­mați de ideea vizitatorilor extratereștri. Fizi­cianul englez Stephen Hawking, care a murit în 2018, a avertizat, de pildă, că o civilizație extraterestră nu ar sosi decât pentru ar coloniza Pământul. Poate că, din acest motiv, un grup de lucru din cadrul Universității Saint Andrews din Scoția pune în prezent bazele unui “centru SETI de post-de­tecție”. Această rețea are scopul de a coordona lu­crările de cercetare și conceptele vizând modul în care umanitatea ar putea și ar trebui să reacționeze la descoperirea inteligenței extraterestre. Ea se referă atât la posibilele întâlniri directe, cât și la semnalele radio care ne parvin din vastitatea spa­țiului. SETI tocmai a demarat o nouă ope­rațiune de căutare a semnalelor, numită “COSMIC”, rea­lizată cu ajutorul complexului de 28 de radio­telescoape “Very Large Array” din New Mexico, care i-a permis să tragă cu urechea, încă din pri­mele șase luni, la aproximativ o jumătate de mi­lion de posibile surse aflate în zone nu prea îndepărtate de sistemul nostru solar.

“Vom primi vreodată un mesaj de la E.T.?”. “Nu știm”, a admis John Elliott, șeful centrului din Saint Andrews, “dar știm că nu ne putem permite să fim ne­pregătiți într-un asemenea caz”.

Însă, aparent, nu se justifică prea mul­tă grabă. Formula aplicată de cal­culatoarele din Nottingham ne-a dez­vă­luit ceva și despre distanța la care s-ar putea afla primii extratereștri inteligenți care ne-ar putea ieși în cale, iar aceasta se ridică la 17.000 de ani lumină. Dacă ci­neva de acolo ar ține Pământul sub ob­servație, telescoapele extratereștrilor ar recepta o lumină foarte “veche”. Aceas­ta ar fi părăsit suprafața planetei într-o perioadă în care mari părți ale Eu­ropei erau încă acoperite de calotele ul­timei glaciațiuni. Pentru că asta înseam­nă un “an-lumină”: distanța pe care o parcurge lumina în decurs de un an – respectiv 9,46 trilioane de kilometri. Orice privire pe care o îndreptăm către vastitatea spațiului cosmic e, așadar, totodată o privire aruncată către trecutul îndepărtat.

Și în spațiu există emigranți

Dar dacă până și lumina și, în con­secință, fiecare semnal radio au nevoie de mii de ani pentru a crea o punte între două planete cu o populație relativ inteligentă, cum ar putea face același lucru o navă spațială?

Este greu de presupus că “nava spațială me­duză” care a apărut deasupra Irakului a venit din adâncurile spațiului. Sau să existe civilizații ex­traterestre care să dispună de nave care să străbată cosmosul la viteze mai mari decât cea a luminii.

În mediul științific se discută, totuși, despre o alternativă. De-a lungul a miliarde de ani – conform datelor actuale, universul nostru a luat naș­tere acum aproximativ 13,8 miliarde de ani – e posibil ca unele civilizații mânate de curiozitate sau de anumite nevoi, să fi început treptat să se răspândească. De altfel, și specia noastră s-a răspândit pe suprafața Terrei într-un mod similar, nu pornind într-o expediție, ci mai degrabă aven­turându-se în fiecare an cu câțiva kilometri mai departe în necunoscut. Astăzi, populăm toate con­tinentele. Așadar, de ce nu s-ar putea petrece lu­crurile la fel și în Calea noastră Lactee? Puțin câte puțin, planetă după planetă.

Oare unde sunt toți?

Fizicianul italian Enrico Fermi, laureat al Pre­miului Nobel, și-ar fi întrebat în 1950 colegii, în drum spre masa de prânz, “Oare unde sunt toți?”. De ce nu am primit până acum niciun semn din partea civilizațiilor extraterestre, deși spațiul ar trebui să colcăie de viață.

Fizicianul britanic Stephen Webb, de la Uni­versitatea din Portsmouth, oferă un răspuns tulbu­rător, care reprezintă un punct de vedere împăr­tășit de un mare grup de cercetători. El susține că, pe undeva, trebuie să fi existat și alte civilizații dezvoltate din punct de vedere tehnologic. Dar că niciuna nu a reușit vreodată să depășească “ba­riera tehnologică”. În cele din urmă, toate civili­zațiile ar fi sortite să piară, căzând victimă pro­priei lor evoluții – printr-un război nuclear, prin eventuala folosire a armelor biologice sau poate din cauza unei inteligențe artificiale scăpate de sub control ori a schimbărilor climatice provo­cate de ele însele.

Privind la situația în care află astăzi lumea, aceia dintre noi care sunt pesimiști ar putea cu siguranță să creadă că omenirea se îndreaptă către un asemenea deznodământ catastrofal. Când vor veni extratereștrii, va fi prea târziu.

Frank Ochmann a fost încă din copilărie fas­cinat de nava spațială “Enterprise”. De aceea îl întristează faptul că fizica pare să stăvilească imaginația și că civilizațiile extraterestre ne-ar putea rămâne inaccesibile.