AVRAM IANCU – 200 de ani de la naștere

• Celebrările istorice păcătuiesc, adesea, prin festivism. O meteahnă din anii socialismului-soare. Există însă și întâmplări minunate, când sărbătoarea exprimă, cu bunăcuviintă și emoție, importanța evenimentului. “Drumul Iancului” se numără printre ele. În Țara Moților, Avram Iancu este și astăzi cel mai iubit dintre pământeni    •

E anul Domnului 1824. În biserica din Ciungi, cum au numit moții locul acesta din Vidra de Sus, preotul cel bătrân afundă în apa limpede din cristelniță al doilea fecior al lui Lisandru și-al Mariei Iancu. O dată, și-ncă-o dată, și-ncă-o dată. “Se botează robul lui Dumnezeu Avram, în numele Tatălui, și-al Fiului și-al Sfântului Duh”. Îl înfășează apoi nașii în scutece de in și-l duce părintele-n altar, să-l închine lui Dumnezeu. Și nimeni n-a știut atunci că Dumnezeu l-a închinat, la rândul Său, Neamului Românesc, făcându-i loc pentru vecie, nu în calendarele lumii acesteia, ci în sufletele urmașilor urmașilor lui. Sunt 200 de ani de-atunci, dar în Munții Apuseni, moții îi fac Iancului an de an parastas: Sfântul inimii lor, care n-are nevoie de recunoașteri oficiale, ca să stea în rai, lângă Dumnezeu.

La vremea când se coc cireșele

Arhivele din vremea nașterii lui Avram Iancu s-au pierdut, și-o singură mărturie scrisă spune, cu aproximație, că el s-a născut “la vremea când se coc cireșele”. Istorici și statisticieni au decis, cândva, ca 9 iunie să fie celebrată drept ziua de naștere a Crăișorului Munților, fără să țină cont că, în Țara Moților, cireșele nici vorbă să se coacă atât de curând. Poate nici nu contează cu adevărat ziua în care se nasc eroii, nici ziua în care mor. Ei sunt vii, dincolo de vremuri.

E duminică, 9 Iunie 2024, și biserica “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Vidra e mai plină ca niciodată. Băncuțele de lemn, înghesuite și mici, s-au umplut de tineri care nu-s de-ai locului, nici după vorbă, nici după chip. Localnicii îi cunosc pe cei mai mulți dintre ei, îi salută, mai schimbă câte-o vorbă. De patru ani încoace, străinii aceștia vin aici ca să străbată, pe jos, Drumul Iancului, cei 44 de kilometri care despart Vidra de Sus de Țebea. Sunt îmbrăcați cu toții în straie populare. Locurile din care vin întregesc, neștiut, harta României. Sunt din București, Arad, Alba, Sibiu, Teleorman, Constanța, Hunedoara, Cluj, Iași, Timișoara. Își pleacă toți capul în rugăciune. “Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele ador­miților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. Mâinile credincioșilor, alături de    mâinile celor doi preoți slujitori mișcă-ncet, în sus și-n jos, colacul de parastas, așezat pe-o doniță de lemn, și blidul cu colivă, în care pâlpâie ușor o lumânare.

“În bisericile din zonă, Avram Iancu a fost mereu prețuit ca un martir. În fiecare    biserică din Munţii Apuseni și în fiecare casă de moţ, chipul lui Avram Iancu se păstrează încă lângă icoane. Zice o poezie populară: «La casa cu tavanul jos,/ C-aşa-i la moţ, săracu’,/ Lângă icoana Lui Hristos/ E şi cea a lui Iancu»”, spune părintele Andrei Dobra, parohul bisericii din Vidra de Sus. Pe unul din pereții bisericii, aproape în mărime naturală, chipul Iancului. Poate nu întâmplător, exact lângă icoana răstignirii lui Iisus Hristos pe ­cruce.

Chemarea tulnicului

Daniel Stanc e moț din Bulzeștii de Sus. Viața l-a purtat pe la Arad, pe la București, prin Londra și Viena, dar sufletul i-a rătăcit mereu prin locurile copilăriei din Munții Apuseni. La vreme de pandemie, când lumea toată păruse a se opri în loc, Daniel s-a întors acasă. Definitiv, căci temporar mai tot venise și până atunci. Ceva, nici el nu știe prea bine ce anume, îl tot chema prin locurile prin care trăise Avram Iancu. Și-a fost la Vidra, la Țebea, de multe ori străbătând la pas cărările munților. A stat de vorbă cu oamenii întâlniți în cale, le-a ascultat poveștile, s-a umplut de binele lor. Revenea, în toate câte afla, numele Iancului: Poiana Iancului, Peștera Iancului, Izvorul Iancului, Fântâna Iancului. Multe poartă pe-aici numele Crăișorului, deși nu-i vor fi aparținut niciodată. O fi fiind felul moților de a-l înveșnici, în felul lor, simplu.

“Veta Rus, tulnicăreasa din Rusești, un cătun din comuna mea, îmi povestea de fântâna unde Avram Iancu obișnuia să-și adape calul, și chiar mi-a arătat locul, undeva, aproape de drumul ce leagă județele Alba și Hunedoara. Și m-am gândit ce-ar fi să parcurgem, simbolic, drumul ăsta pe jos, între Vidra, locul nașterii lui Avram Iancu, și Țebea, locul unde e înmormântat. Așa am făcut prima dată drumul, în 2020, cu doi prieteni și o singură femeie, tanti Veta. Nici nu știam pe-atunci că acest drum e cunoscut, chiar și oficial, drept Drumul Iancului”, povestește Daniel Stanc. Și-au plănuit drumeția în Septembrie, ca să ajungă la Țebea, exact în ziua când acolo se desfășurau Serbările Naționale, ce-l comemorează, de zeci de ani, pe Avram Iancu. Tocmai se încheiase momentul oficial al depunerii coroanelor de flori la mormântul Crăișorului, iar prezența drumeților străini i-a descumpănit pe toți. Nimeni nu știa cine sunt, de unde vin, ce vor să facă. Au depus și ei o coroană de flori, și Veta Rus a pornit tulnicul să cânte. Nici un alt sunet nu s-a mai auzit, preț de câteva minute, în cimitirul din Țebea. Imaginile surprinse atunci și câteva videoclipuri de amator au făcut, apoi, înconjurul internetului, și un an mai târziu, s-au adunat peste o sută de persoane, venite din toate colțurile țării, să străbată, alături de Daniel Stanc, Drumul Iancului. Doar Veta Rus, tulnicăreasa, n-a mai fost cu ei. A plecat să le cânte îngerilor sau, poate, lui Avrămuț.

“Avram Iancu suntem toți!”

O fericită întâmplare a făcut să le fiu alături acestor drumeți, încă din 2021. Nu e ușor să scrii despre întâmplările frumoase, cărora le ești parte, oricât de obiectiv ai încerca să le privești, ca jurnalist. Am fost cu ei și încă-mi amintesc cu drag.

Din comuna Avram Iancu, cale de câțiva kilometri, drumul e asfaltat. E lesne de străbătut, nici nu simți că urci. Din loc în loc, câte o casă, cu gardul șubrezit și iarba înaltă, singura ce mai bate, zadarnic, la geam. Altele, ceva mai îngrijite, dau semn de departe că-i încă suflet ce le locuiește și le poartă grija. Și, când ne apropiem, chiar vedem câte-un bătrân, în fereastră. Încărunțit și firav, ne zâmbește și ne face semn cu mâna a binecuvântare. “Mereți cu Dumnezeu, că faini mai sunteți!”. La doi pași mai încolo, asfaltul se gată și-ncepe pădurea. Tare plăcută e umbra fagilor! Drumul e o potecă ceva mai lată, cât să-ncapă pe ea o mașină, căci, da, sunt mulți cei ce au mașini puternice și, ca s-ajungă la Brad sau în drumul Aradului, li-i mai ușor să treacă muntele pe-aici, decât să-l înconjure cu totul, pe la Câmpeni și Abrud. Cu mulți ani în urmă, pe drumul acesta circulau autobuze, ce duceau moții la lucru, în minele din zonă.

Tinerii merg pe drum relaxați, în grupulețe care se desfac și se refac, în tot altă și altă componență. Glumesc, râd și cântă, după cum li-i drumul, mai ușor sau mai anevoios. Și au, cu toții, un nevăzut tovarăș de drum: bucuria! O văd în gesturile afectuoase, în tonul vocii, în mâna-ntinsă-ntr-ajutor celor ce-au obosit. Nu-i urmă de înverșunare, nimeni n-are nimic de demonstrat nimănui, fiecare e aici ca să-i dea semne Iancului că nu-i singur în cer. Istoria are mulți eroi, dar puțini sunt așa de iubiți ca Iancu, cinstiți ca o rudă, pus în acatiste și rugăciuni. Jertfa lui pentru țară doare până în ziua de azi. Și pilda! Și trece calea pe lângă clăi de fân, pe lângă garduri de uluci, căzute într-o rână, urme ale unor gospodării ce vor fi fost cândva înfloritoare.

Sus, în Dealul Crișului, drumeții fac popas pentru masă. Din rucsacuri, sunt scoase merindele. Brânzeturi felurite și borcane cu zacuscă, jumări, roșii dolofane, din grădini de gospodari, și ardei, și ceapă roșie, spartă cu pumnul, pe-un butuc din apropiere. Și n-are cum să lipsească de la o astfel de masă în vârful muntelui slănina. Mai groasă sau mai subțire, cu dunguliță de carne sau fără, până s-apuce s-o bage în gură, drumeții cei flămânzi o alintă fiecare-n graiul său: ba că-i slană, ba că-i clisă, ba șuncă, și alta nu! Cad la pace iute, când trec din mână-n mână uiaga cu țuică. Mai c-ar alinta-o și pe asta, că-i rachiu, ba că-i palincă, dar zice-o vorbă că ziua-i numa’ ceas și-i vremea de-a purcede mai departe.

Avrămuț

Unul dintre cei care-a fost încă de la început alături de Daniel Stanc, pe Drumul Iancului, este Casian Dîmb, din Iermata, județul Arad. “Despre Iancu se vorbește încă în fiecare sat, în fiecare cătun uitat de pe culmile Apusenilor. Și-aproape nu-i moț să nu fie convins că, măcar o dată, pasul Iancului a călcat și țărâna din ograda sa, iar chipul lui Avrămuț al lor stă, încă, în casele moților, lângă icoa­nele cele sfinte. Drumul pământean al Iancului a început la Vidra și s-a oprit la Țebea, la rădăcină de gorun. Cifrele seci spun că, între cele două hotare, sunt 45 de kilometri. Sufletul românesc ne spune, însă, că-i cale de-o viață și de-un dor, rămas încă neîmplinit: «Uni­cul dor al vieții mele a fost să-mi văd națiunea fericită», spunea Crăișorul. Vor fi fost mult mai multe drumurile Iancului, de-a lungul și de-a latul Apusenilor. Ce ne dorim noi este să refacem, într-un mod simbolic, aceste drumuri. Cred că Drumul Iancului e, de fapt, un drum spre noi înșine, ca neam”.

“Dacă toți românii ar fi… moți!”

Silvian Emanuel Man e președinte de onoare al Ligii Studenţilor din Iași. A fost și el, alături de câți­va colegi, pe Drumul Iancului. “A fost un drum inițiatic real, căci am descoperit pentru prima dată Apusenii și moții, înțelegând că altfel ar sta lucrurile în țara noastră dacă toți românii ar fi… moți! Există aici un izvor de libertate și de demnitate din care ar trebui să ia apă întreaga țară, pentru că niciodată, nicio formă de stat nu a fost capabilă să le schimbe acestor oameni valorile, normele și modul de viață”.

Anul acesta, anul 200 al nașterii lui Avram Iancu, organizatorii și-au propus să parcurgă, în fiecare lună, tot câte un alt drum prin Țara Moților, tot câte un alt drum al Iancului, că n-a fost doar unul singur pe care Crăișorul să fi trecut, dintr-o parte într-alta a Apusenilor. În luna Mai, “ceata mândră-a Iancului” a făcut popas la biserica părăsită din Tomnatecu de Sus, un monument istoric rămas cam al nimănui. Mai trecuseră pe-acolo și în Aprilie și, îngrijorați de ce-au găsit, au decis să revină. Au adus cu ei tot ce era nevoie, au făcut curat, au izolat ferestrele sparte și-au dus odoarele, spre păstrare, la Mânăstirea Crișan. Totul, cu binecuvântarea ierarhului, Prea Sfințitul Nestor, episcopul Devei și ­Hunedoarei.

“Suntem bogați și habar nu avem!”

Anul acesta, Drumul Iancului a însemnat slujba parastasului, ținut în biserica în care Avram Iancu a fost botezat. “Inițiativa cu acest Drum al Iancului, a venit la timp, să nu lase să se piardă mândria oamenilor din zonă, de a fi urmașii unui erou național. Opincile l-au purtat pe Avram Iancu de-a lungul și de-a latul Apusenilor, iar oamenii locului sunt mai mult decât bucuroși că vin și alții, de peste tot, să-l omagieze pe Crăișorul Munților, și că încă mai e cine să calce pe urmele lui. Mulți oameni a adunat Iancu în timpul vieții să lupte alături de el și mulți reușește încă să se adune, chiar și de dincolo de mormânt, în rugăciune comună spre pomenirea lui. Vă mulțumim că, prin tot ceea ce faceți, ați pus un început bun pentru oamenii de aici, ca să nu-și uite menirea, să-și iubească patria și îna­intașii!”, spune părintele Andrei ­Dobra.

“Cei care vor să ni se alăture trebuie să știe că Drumul Iancului e o stare de spirit. Ne dorim să ducem mai departe testamentul lui Avram Iancu prin ceea ce suntem, prin modul în care ne implicăm în comunitățile din Țara Moților și Țara Zarandului. România rurală se transformă într-un uriaș pustiu, și în Apuseni sunt multe sate depopulate. Se pierde identitatea noastră. Baza o avem, potențialul turistic al zonei este uriaș, avem ce arăta, dacă păstrăm ce încă mai avem și nu distrugem în neștire. Este ceea ce încercăm și ne dorim să facem pe Drumul Iancului. Depinde doar de noi să ne facem datoria în locul în care ne aflăm, să lăsăm urma de bine pe unde trecem și în ceea ce facem. Acum, lupta nu o mai ducem cu alte popoare, cu alte națiuni, ci cu noi înșine și cu felul în care ne trăim viața. Dacă punem sămânță bună, vom culege roadă bună. Tinerii trebuie ajutați să înțeleagă că aurul adevărat nu e cel care se scoate din adâncurile pământului, ci e tot ceea ce există în sufletul lor, în ceea ce fac. Suntem bogați și habar nu avem!”, spune Daniel Stanc.