Vieți de sfinți
• A fost atât de mare, încât istoria Muntelui Athos e împărțită în două – până la Sfântul Athanasie și după el. Iar mânăstirea pe care a întemeiat-o este atât de importantă, încât nu are un nume, precum au celelalte, ci i s-a spus, încă dintru început – „Marea Lavră”. În comparație cu ea, toate celelalte mânăstiri din Sfântul Munte sunt văzute de călugări ca fiind „mici” •
A rămas orfan din pruncie: tatăl i-a murit înainte de a se naște, iar mama la scurtă vreme. Va fi adoptat de o maică evlavioasă, care-l va crește cu râvnă pentru rugăciune și dragoste pentru carte. Trapezunt, cetatea sa natală, era la vremea lui un important port la Marea Neagră, îndeajuns de departe de Constantinopol, încât să nu-i copieze toate viciile, bârfele și intrigile, care au măcinat veacuri de-a rândul viața bizantină, și suficient de aproape, încât să aibă biserici superbe, școli elevate, patricieni erudiți și cultură rafinată. În lumea aceasta evlavioasă, dar conștientă de valoarea ei, s-a format viitorul mare sfânt al Athosului. A fost un copil bătrân, mai bun prieten cu slovele, decât cu ceilalți țânci, care, atunci când se jucau, îl puneau stareț al lor. La moartea călugăriței care l-a îngrijit, un eunuc al palatului imperial de la Constantinopol a venit în Trapezunt să strângă taxele. A fost atât de impresionat de inteligența copilului rămas orfan pentru a doua oară, încât l-a luat cu el în capitală, unde l-a înscris în școala unuia dintre cei mai vestiți retori din imperiu. Micul elev a fost atât de silitor, încât, în scurtă vreme, i-a întrecut pe ceilalți, iar la terminarea școlii, a ajuns să predea în ea. În Constantinopol, mulți îl priveau cu admirație, ba chiar credeau că-și depășise magistrul. Retorul care fondase școala a ajuns să-l pizmuiască; nu e ușor pentru un dascăl să vadă că ucenicul îl întrece. Pentru viitorul ocrotitor al Athosului, conflictul iscat nu putea fi stins decât prin iubire și smerenie, așa că se va retrage de la catedră, lăsându-l pe magistru să se bucure singur de aura strânsă de-a lungul vieții. Oricum, faima capitalei și luciul fals care o însoțea îi erau străine. Pasul acesta în spate, când oricine altcineva ar fi ales să-l facă în față, va fi pecetea întregii sale vieți. Niciodată nu va căuta să iasă în evidență, să conducă, să fie primul. Mereu va încerca să se retragă, să-i lase pe ceilalți să ocupe prim-planul. Și pentru că voia să fie ultimul, Dumnezeu l-a așezat tot timpul în frunte.
Când doi sfinți se întâlnesc
Printr-o întâmplare minunată a destinului, tânărul Athanasie l-a cunoscut într-o zi pe Mihail Malein, un stareț cu viață sfântă, care conducea una dintre mânăstirile de pe muntele Kyminas, aflat aproape de orașul Bursa de astăzi. S-au îndrăgit de la prima întâlnire. Întâlnirea cu acest sfânt monah a fost clipa de aur a vieții lui Athanasie, momentul când s-a rupt cu totul de lume. Imediat după întâlnire, a plecat cu starețul Mihail la mânăstirea sa. Nu a petrecut mult timp ca novice. Mihail Malein îl va tunde repede ca monah, punându-i numele de Athanasie. Tânărul călugăr era atât de râvnitor, încât i-a cerut starețului său să mânânce doar o dată pe săptămână. Monah încercat, părintele Mihail l-a povățuit să ajuneze doar două zile și să mânânce în a treia. Curând, îi va da și binecuvântarea să se retragă aproape de mânăstire, într-o chilie în care stătea singur și copia cărți sfinte. După sfatul starețului, la fiecare a doua zi, trebuia să mănânce, dar Athanasie nu gusta bucate de niciun fel – doar câțiva pesmeți, cu puțină apă. Sufletul lui își putea, în sfârșit, înălța în singurătate aripile spre cer. Biografii sfântului Athanasie spun că a atins desăvârșirea vieții călugărești în doar patru ani. În această perioadă a vieții, va începe și prietenia sa cu unul dintre marii generali ai armatei bizantine, Nichifor Focas, viitorul împărat al imperiului. Acest tânăr ofițer, foarte evlavios, care avea să-și treacă pe răbojul sabiei multe victorii, a fost atât de impresionat de viața pe care o ducea Athanasie, încât și-a jurat că, după ce-și va îndeplini îndatoririle față de imperiu, se va lepăda de lume și va veni să petreacă în mânăstire alături de el. Când Sfântul Mihail Malein a simțit că i se apropie sfârșitul, le-a spus ucenicilor săi că, în locul lui, li-l lasă ca stareț și povățuitor pe Athanasie. A fost a doua oară în viață când cuviosul a simțit că e suit pe un loc prea înalt, așa că a făcut, așa cum va face toată viața, când oamenii îl vor cinsti: a fugit. S-a oprit în Muntele Athos, unde era cu desăvârșire necunoscut. Și, ca să rămână așa, Athanasie a pretins că e un simplu marinar, analfabet, naufragiat… El, care predase la cea mai celebră școală de retorică din Constantinopol, găsea cu cale că, smerindu-se, își va afla liniștea. Nu va reuși pentru mult timp. Sufletul său nobil, purtarea lui aleasă, l-au trădat și, de îndată ce a fost recunoscut, pentru a nu fi asaltat de cei care-l vedeau deja ca pe un sfânt în viață, se va retrage într-o colibă pe care și-a ridicat-o singur în Melana, o latură sălbatecă a Muntelui Athos, aflată în estul peninsulei.
Îmbrățișat de lumină
Nu dormea noaptea niciodată. O petrecea priveghind, mereu în rugăciune, căutând să-și adune mintea în inimă, ca de acolo să o înalțe în adâncul dumnezeirii. Ziua ațipea puțin, ca mai apoi să se apuce de lucru, copiind cărți sfinte. Cu scrisul lui frumos și citeț, alcătuia o Psaltire întreagă în doar o săptămână, pentru care primea drept răsplată câțiva pesmeți. Împreună cu poamele pe care le culegea îi erau de ajuns. Așa trăia, însingurat, nu doar de lume, dar și de ceilalți călugări, căutând smerenia și pacea inimii. Însă locul nu-l primea, simțise asta din primele zile de când se așezase în Melana. Nici stâncile, nici marea, nici pădurea dimprejur nu păreau că-l doresc. Un duh al neliniștii îi fura rugăciunile nopții, așa că se gândise, și nu o dată, să se întoarcă în mânăstirea din Karyes, să trăiască în rând cu frații. Dar nu voia să-și schimbe prea ușor locul, pentru că știa iscusința demonilor, care te fac să te plimbi din loc în loc, nestatornicindu-te în niciunul. Așa că și-a zis în inima lui: „Voi răbda aici tot anul, iar apoi voi face precum va rândui Dumnezeu”.
Dimineața aceea și-o va fi amintit toată viața. Se rugase toată noaptea, după rânduiala lui, iar către ziuă, un roi de gânduri i-au împresurat mintea, ca un roi de viespi. Și-a zis atunci în sine „Voi ieși de aici și mă voi întoarce la Karyes”, dar de oprit nu s-a oprit din rugăciune. În mijlocul acestor încercări, focul rugăciunii i-a cuprins cu totul sufletul și o lumină dumnezeiască l-a învăluit. Gândurile rele s-au risipit ca luate de vânt, inima i-a fost cuprinsă de bucurie și, în pacea aceea venită din altă lume, a început să plângă. Lacrimile i-au spălat toată negura pe care vrăjmașul i-o așezase pe ochii lăuntrici. Vedea de acum bine, că și marea, și stâncile, și pădurea, și iarba, sunt pline de o frumusețe de negrăit, pe care o iubea din tot sufletul. Locul care i se păruse străin și viforos, era învelit în lumina lui Dumnezeu. În dimineața aceea Sfântul Athanasie a primit darul blândeții, pe care îl căutase, de fapt, toată viața. Și, odată cu el, a îndrăgit atât de mult Melana, încât și-ar fi dorit să rămână acolo până la capătul zilelor.
Marea Lavră
Împăratul Nichifor al II-lea Focas îl îndrăgise pe Athanasie încă din anii tinereții sale, pe când era doar călugăr. Se jurase atunci că va îmbrățișa și el haina monahală, dar viața îl adusese pe tronul imperiului, dându-i drept soață o văduvă frumoasă și ambițioasă, pe împărăteasa Theodora. Dar, deși nu ajunsese călugăr, Nichifor nu-și uitase dorurile din tinerețe. Mereu în războaie, pe care le și câștiga cu ajutorul lui Dumnezeu, postea aspru, oriunde s-ar fi aflat, și se culca pe jos, pe o piele de animal, chiar dacă dormea în luxosul său palat din Constantinopol. Și, mai presus de toate, visa să îl ajute pe prietenul și sfetnicul său Athanasie să ridice în pustiul Melanei, în care trăia, o lavră cum altele nu mai erau. Doar că Athanasie nu se învoia. Poate că mânăstirea din visele sale nu era alcătuită din cărămizi, marmură și aur, ci din rugăciune fierbinte, dragoste de Dumnezeu și meditație în singurătate. Cum să facă el, din pustiu, o mânăstire de obște? Dar împăratul Nichifor nu era omul care să dea vreodată înapoi. Când Athanasie l-a refuzat, a încercat prin ucenicii săi și, în cele din urmă, i-a trimis în dar șase litre de aur, rugându-l, încă o dată, să ridice cu ele o mânăstire. Nu se știe ce i-a frânt împotrivirea lui Athanasie: uriașa avere pe care o primise în dar sau o iluminare dumnezeiască? Hagiografii săi nu ne spun nimic. Știm însă că, după ce împăratul i-a încredințat aurul, a început să curețe pustiul Melanei și a adus muncitori. Atunci s-a făcut și prima lui minune. Imediat ce porniseră să înalțe zidurile mânăstirii, lucrătorii tocmiți să așeze temelia chiliilor și bisericii au fost loviți de o boală stranie, deși erau sănătoși la trup, brațele le-au paralizat, nu și le puteau folosi defel, nici măcar nu mai puteau să-și ducă pâinea la gură. Sfântul Athanasie a știut că e o ispită, așa că s-a așezat cu ei la rugăciune, iar puterea li s-a întors. De atunci, lucrările au mers într-un iureș. Au ridicat chilii, o biserică măreață, un paraclis, trapeză, bolniță, arhondaric pentru pelerini și o arsana la malul mării. Dar toate ar fi rămas goale fără dragostea și rugăciunea fierbinte a sfântului. Până să înceapă el zidirea chinoviei, Muntele Athos fusese o așezare de pustnici. Puținii călugări care trăiau în mânăstiri erau cu totul independenți unul de celălalt, chivernisindu-și fiecare rucodelia și toate cele de trebuință. Sfântul Athanasie a adus la Athos, pentru întâia dată, străvechea rânduială a mânăstirilor din Palestina și Egipt, cu viață de obște, în care nimeni nu are nimic al său. Totul se împărțea în mânăstirea ctitorită de el – și munca, și roadele, și rugăciunea, și, mai presus de toate, dragostea. Era mult har în obștea sa, frații lucrau și se rugau atât de uniți, de parcă ar fi avut o singură inimă. Vestea că în Melana a fost înălțată o mare lavră, ctitorită de Sfântul Athanasie, unul dintre cei mai prețuiți sihaștri, a străbătut – nu doar Athonul, ci și imperiul. Mulțimi de călugări au alergat să intre în noua obște, printre ei și unii care, la rândul lor, aveau mulțime de ucenici. Ctitoria a devenit atât de mare, obștea atât de numeroasă, încât monahii i-au spus, simplu, încă dintru început, „Marea Lavră”, adică, pe românește, „Marea Mânăstire”. Și așa a rămas până astăzi. Dar vârtejul acesta duhovnicesc, care a prins atâtea vieți într-o singură rugăciune, nu avea cum să nu nască pizmă. Unii călugări aghioriți au început să-l bârfească pe Athanasie, că a adus bunăstarea în mânăstirea lui, unde frații au de toate – chilii în care se lăfăie, în locul bordeielor și peșterilor, mese îndestulate, haine bune și, din pricina asta, uită de rugăciune. În fața acestui val de dispreț și intrigi, Athanasie s-a smerit. A luat asupra sa toate neajunsurile, a rânduit un nou egumen și a plecat în Cipru, să trăiască în singurătate, așa cum făcuse toată viața, copiind cărți. Cu el a luat doar trei ucenici mai apropiați. Dispariția starețului a răscolit nu doar Marea Lavră, ci tot Muntele Athos. Monahii s-au frământat, i-au certat pe cei vrăjmași ctitoriei și, în cele din urmă, au trimis un sol în Cipru să-l aducă înapoi pe stareț. Athanasie a refuzat la început, se simțea bine în singurătate și contemplație, dar s-a rugat îndelung să-i lumineze Dumnezeu mintea, și a avut o descoperire care l-a întors în Athos. De primit l-au primit ca pe un apostol, sărutându-i cu lacrimi mâinile, îmbrățișându-l și purtându-l spre chilie într-un triumf. Nu avea să mai plece niciodată din Marea Lavră.
Convertirea ucigașului
Era noapte, mânăstirea toată dormea. Călugărul pe care diavolul îl momise cu gânduri rele, de ani de zile, a socotit că acum e vremea să scape obștea de starețul Athanasie. Își făcuse rost de o sabie, pe care o ascuțise, purtat de un singur gând – cel pe care toți îl vedeau ca pe un sfânt era, de fapt, un înșelător care strica rânduielile Athonului. Îl va ucide și va scăpa muntele de un rătăcit. A bătut la ușa starețului, ușa s-a întredeschis, prin crăpătură se vedea cum lumânarea arunca luciri pe chipul blând al Sfântului Athanasie. Și blândețea aceea, de miel pe care-l duci la junghiere și nu se apără, l-a săgetat până în inimă pe ucigaș. Și-a simțit mâna moale, sabia i-a căzut pe podeaua de piatră, și s-a prăbușit cu fața la pământ, îngăimând rugăminți de iertare. „Taci, fiule, să nu trezești pe cineva! Să nu spui vreodată ce ai încercat să faci noaptea asta. Și acum, vino, vino să te îmbrățișez!”. Și în îmbrățișarea lui Athanasie fratele a simțit cum moare și se ridică din moarte, cum toate perdelele de fum îi cad de pe minte. În fața lui, strălucitor, era sfântul pe care el îl văzuse drept un slujbaș al întunericului. Nu a ascultat de ceea ce i-a spus starețul – a mărturisit întregii mânăstiri ce era să facă și s-a pocăit toată viața de rătăcirea lui. Atât de mult l-a îndrăgit Sfântul Athanasie, încât, atunci când a murit, a plâns după el ca după niciun alt ucenic. Așa își conducea el obștea, îmbrățișând cu dragoste pe oricine, chiar și pe cel mai aprig dușman, pentru că în inima lui, plină de dumnezeire, nu încăpea nimic altceva decât iubirea.
Minunile
Plecaseră pe mare, din portul mânăstirii, câțiva călugări împreună cu Sfântul Athanasie. Un vânt vrăjmaș s-a stârnit ca din senin și nu au mai apucat să se întoarcă la mal. Micuța lor corăbioară s-a răsturnat și au căzut toți în mare. Însă, ca prin minune, la rugăciunea sfântului, valurile s-au potolit. Apoi părintele Athanasie a urcat din nou pe corabie și a luat el însuși cârma. Atunci s-a întâmplat marea minune – frații au simțit ca niște funii care străbăteau apele și îi săltau pe corabie, de parcă mai multe mâini nevăzute lucrau, prin valuri, la salvarea lor. Curând erau izbăviți, sus pe punte, afară de Petru, un monah din Cipru, care se scufundase în adânc. Atunci sfântul a strigat – „Fiule, unde ești?!”, cu toată durerea duhovnicului care-și vede ucenicul pierind. Și, spun hagiografii, că la strigătul sfântului, marea l-a aruncat pe Petru afară din măruntaiele ei. Era viu! S-au întors înapoi acasă, mulțumind lui Dumnezeu. Nu a fost singura minune săvârșită de stareț. În altă plecare pe mare li s-a isprăvit apa de băut. Cuviosul le-a poruncit să cufunde burdufurile în valuri, le-a binecuvântat și, când au gustat din ele, apa sărată era prefăcută într-o apă dulce, ca luată dintr-un izvor curat. Harul acesta, care umplea rugăciunile Sfântului Athanasie, se revărsa în tot ceea ce atingea sau binecuvânta, de parcă Dumnezeu însuși venise să locuiască în trupul lui uscat de post și nevoințe. Era îndeajuns ca starețul să-și pună mâinile pe un bolnav și să-i redea sănătatea. Așa a vindecat cancerul, lepra și a izgonit diavolii. Uneori, harul care-l îmbrăca putea fi văzut cu ochii trupului. Așa s-a întâmplat într-o zi cu un frate care slujea la bucătărie. Sfântul era singur, rămăsese să se roage în liniște în biserica goală. Și, în timp ce mintea îi căuta spre cer, fața i s-a luminat din ce în ce mai aprins, de parcă un foc i-ar fi cuprins trupul. Fratele a venit să-i ceară un sfat și i-a văzut chipul radiind, ca al lui Moise pe Sinai. Rușinat, s-a retras. Când a revenit, starețul era tot în rugăciune, iar trupul tot îi era aprins de flăcările iubirii dumnezeiești – lumina izvora râuri din trupul său sfințit de rugăciune, înconjurându-l, spune hagiograful său, „cu o asemănare de foc”. Când a înțeles că e privit, Sfântul Athanasie s-a sfiit, cerându-i ucenicului să nu spună nimic nimănui, până când va pleca la cer.
Mutarea la Domnul
Împlinise optzeci de ani și poate că a simțit că vremea plecării sosise. În dimineața aceea trebuia să cerceteze cupola nou zidită a unui pridvor al bisericii. Frații se înmulțiseră, nu mai încăpeau la slujbă, pridvorul i-ar fi primit pe mulți dintre ei. A ieșit din chilie cu fața luminată. Semăna cu un înger în trup, spune hagiograful său. Și, cum nu făcea niciodată, când mergea la muncile mânăstirii, și-a luat pe cap culionul Sfântului Mihail Malein, pe care-l purta doar când se împărtășea. A urcat pe cupolă, împreună cu alți șase frați și, sub greutatea lor, zidăria, prost tocmită, s-a prăbușit. Trei ceasuri s-a auzit de sub dărâmături vocea Sfântului Athanasie, care se ruga cu glas tare: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!”. Când au reușit să arunce și ultima cărămidă de pe trupul lui zdrobit era deja prea târziu – plecase la Domnul. Dar ca prin minune, corpul îi rămăsese întreg, doar la un picior avea o rană adâncă. Nenorocirea s-a petrecut pe 5 Iulie în anul 1000, zi în care este pomenit și în calendar. Trei zile încheiate s-au perindat pe la catafalcul lui peregrini din toate colțurile Sfântului Munte și ale imperiului. Athosul își pierduse întemeietorul vieții de obște. Înainte să-l așeze în mormânt, s-a petrecut o minune: din rana de la picior a început să curgă sânge. Părinții au luat o basma și au legat-o. Ani de zile după aceea, acea smerită cârpă, sfințită de sângele lui Athanasie, va săvârși mari minuni.
Romanian