• Vara aceasta se va împlini un an de la proclamarea părintelui Paisie Olaru ca sfânt. Un duhovnic cu inimă de mamă, așa i-au spus ucenicii săi, pentru că, dincolo de sfaturi, părintele învăluia sufletele cu o iubire care nu se șterge, ci sporește cu anii. Căutându-i ucenicii, am poposit la Schitul Vovidenia și Mânăstirea ­Neamț. Părintele arhimandrit Constantin Chirilă și părintele arhimandrit Luca Diaconu au trecut amândoi pe sub epitrahilul sfântului din Muntele Sihlei. Și, deși sunt zeci de ani de atunci, amintirile lor sunt la fel de vii •

Părintele Constantin Chirilă e trecut de șaptezeci de ani, are părul și barba albe, dar are în mișcări și priviri un soi de tinerețe    a unui spirit care pare, cumva, neîmblânzit. Așa a și trăit, ca un rebel, fără să se supună autorităților comuniste, într-un fel de rezistență mocnită. Nu a ajuns în pușcărie, dar nici nu a fost departe de ea, pentru că, fiind ghid al Mânăstirii Putna, nu voia să ocolească în prezentările sale liniile roșii pe care partidul le trasase. Toate acestea sunt demult îngropate în tinerețea lui, mi le dezvelește acum cu liniștea călugărului care, ajuns la capătul vieții, privește la ele ca la un spectacol de care se simte străin, deși a fost, până mai ieri, actorul principal. Iar ceea ce îl uimește mai presus de orice este felul în care părintele Paisie Olaru i-a prevestit toate treptele mari ale vieții cu decenii înainte să pună pasul pe ele.

S-a întâmplat pe când era doar un tânăr student teolog, însetat de cunoaștere, doritor să studieze marile religii ale lumii. Un profesor mare de la București îi spusese că pentru asta are nevoie să știe multe limbi vechi, pentru a putea citi în original textele sacre. Râvnitor, s-a apucat să le învețe și a progresat. Academic, totul îi mergea minunat, dar, ca într-un straniu principiu al vaselor comunicante, tot ce turna în minte îi secătuia sufletul. Studia religiile lumii, dar se îndepărta de Domnul inimii lui, pe care, altminteri, se pregătea să-L slujească. „La vremea respectivă eram capabil să descifrez, cu ajutorul dicționarelor, texte sacre în multe limbi clasice și moderne. Acum, pentru că nu le-am exersat, le-am uitat. Dar, cu cât avansam, simțeam un gol, un pustiu ­imens în sufletul meu. Așa că m-am gândit să fac o spovedanie amănunțită la părintele Paisie Olaru pe care-l știam din vremea când eram elev al Seminarului de la Mânăstirea Neamț. Fusesem de câteva ori la Sihla, dar nu avusesem curajul să mă apropii de dânsul. Acum, pentru că eram în criza asta sufletească, mi-am zis că trebuie să-l întâlnesc să mă spovedesc din copilărie.” Și-a luat câteva coli albe și, la fel ca la un examen, a început să le acopere cu păcatele de care-și aducea aminte, încă din copilărie. Voia să fie nu doar o spovedanie, ca atâtea altele prin care trecuse, ci spovedania vieții, una din care să iasă un alt om. Apoi a împăturit hârtia cu grijă, a vârât-o în buzunar și a plecat la gară.

Gândul pocăinței

Suntem în anii șaptezeci ai dictaturii ceaușiste. Bucuroasă de dezghețul survenit în urma plecării trupelor sovietice, lumea românească trage în piept un fir subțire de aer liber. Câțiva părinți mari pot merge în vestul Europei să le vorbească occidentalilor despre ortodoxie, iar vesticii pot veni, sub supraveghere, desigur, să vadă marile mânăstiri. Majoritatea călugărilor au fost eliberați din închisorile anilor 50, și fluvii de lume aleargă la ei să se adape din cuvântul plămădit în suferințe. Către chilia părintelui Paisie, aflată sub coasta Sihlei, se îndreaptă zi de zi mii de pelerini. Nu vin aici pentru predici, căci părintele e un iubitor de tăcere, nici pentru împărtășirea din înțelepciunea Scripturii ori Sfintei Tradiții, pe care părintele le citește, dar le citează prea puțin. Sub muntele Sihlei vin pentru că vor să vadă un bătrân plin de lumină, în stare să le ducă în spate grijile, necazurile, păcatele și nevoile. Printre miile de pelerini se strecura și viitorul părinte Constantin, având în buzunar toată povara vieții lui, așternută pe hârtie. Nu aștepta de la părintele Paisie sfat, ci har. „Pe părintele l-am găsit în mica lui grădină, în care cultiva câteva legume. Parcă mă aștepta… Fără nicio introducere, am mers la dânsul, i-am sărutat mâna și l-am rugat să mă spovedească. Mi-a spus direct: «Nu!». M-am gândit că l-am luat prea repede, așa că am mai stat de vorbă, apoi l-am rugat din nou să mă spovedească. M-a respins din nou. Cred că de vreo zece ori l-am rugat și de fiecare dată m-a refuzat. Atunci m-am resemnat și mi-am zis în inima mea: «Nu merit binecuvântarea acestui om sfânt!». Doar am gândit așa, și imediat m-a prins de mână și mi-a zis: «Acuma da, tătucuță!». Doar am gândit că nu sunt vrednic, iar părintele m-a și primit la spovedanie, ducându-mă la el în chilie”.

„A început să-mi spună el ce păcate făcusem eu”

Chilia părintelui Paisie era mică, prin ferestrele înguste lumina de abia pătrundea. Părintele a aprins lumânări, apoi și-a îmbrăcat stiharul și felonul și a rostit pe de rost molifta de pregătire pentru spovedanie. În timp ce duhovnicul Sihlei rostea rugăciunile, Constantin și-a căutat în buzunare coala de hârtie pe care așternuse tot noianul de păcate al vieții. Însă în întunericul chiliei, scrisul lui de mână era anevoie de citit. „Mă tot foiam încercând să găsesc o luminiță, ca să-mi pot citi păcatele, să nu-mi scape ceva, dar, după ce părintele Paisie a terminat rugăciunile, nu s-a oprit… A început să-mi spună el ce păcate făcusem eu. Îmi zicea, la fiecare, – «Asta ai făcut, asta ai făcut, asta ai făcut…». Am rămas uluit că mi le spunea exact în ordinea în care eu le scrisesem pe hârtie. După un sfert de ceas, m-am gândit că omul ăsta știe tot ce am făcut în viață și vede toate câte voiam să le mărturisesc, pentru că are har de la Dumnezeu. Când a trecut jumătate de oră am avut un atac diabolic, mi-a trecut prin gând – «Eu știu că e un om sfânt, dar nu e Dumnezeu!» Era prea mult pentru mine, să-mi aud păcatele zeci de minute în șir, fără măcar să deschid gura. Părintele mi-a citit și acest gând ispititor și mi-a spus cu o voce duioasă, parcă plângând – «Tătucuță, tu te mai îndoiești și acum?». Credeți-mă, că dacă îmi dădea cu un par în cap, nu m-ar fi durut atât de tare cât m-a durut glasul lui… Plin de duioșie și de lacrimi. Am vrut să mă ridic în picioare și s-o iau la fugă! Mă ardea! Dar m-am trezit paralizat, nu mă mai puteam mișca de jos.

Din clipa aceea, părintele a schimbat felul în care mă spovedea. Nu mi-a mai vorbit de păcatele pe care deja le făcusem, ci de ceea ce aveam în minte, în inimă… M-a întrebat: «Unde-i cel mai rău loc? Acolo unde-s eu!». A accentuat pe păcatul egoismului, combinat cu trufia și slava deșartă. Cred că mi-a vorbit trei, patru ore, iar la urmă, după ce-mi spusese tot ceea ce eu scrisesem pe hârtie, mi-a zis: «Tătucuță, m-ai cam necăjit la început, mi-ai spus că voiai să te spovedești, spune acum ce ai de zis.» «Părinte, nu mai am nimic. Ați spus sfinția voastră tot ce aveam de mărturisit.» A zâmbit și a continuat: «Tu ești Tică! Așa te alintă mama ta, Natalia!» Pe urmă mi-a spus de tata, ce școală a făcut, cum mergea la biserică, amănunte pe care doar tata le știa. Apoi mi-a vorbit de profesorii mei de la școala generală și seminar, și până la facultate. Iar eu nu-i spusesem nici măcar că sunt student la teologie.

Apoi a început să-mi vorbească de Mânăstirea Putna, unde eu fusesem o singură dată, iar la urmă mi-a zis: „Așa să le vorbești pelerinilor care vor veni la Mânăstirea Putna!» Nu înțelegeam nimic, nu pricepeam de ce îmi vorbește despre o mânăstire pe care o cunoșteam foarte puțin. Văzându-mă nedumerit, la final a adăugat: «Tu o să mergi la Putna, dar pentru că n-o să-ți ții fleoarca, o să ai mari necazuri. Tare ești mândru și încăpățânat, dar Maica Domnului te iubește și-o să-ți călăuzească pașii, ca să n-ai necazuri la Putna.» Din nou, nu înțelegeam nimic. Apoi a repetat același lucru.

Când am terminat spovedania, părintele Paisie mi-a spus că ar trebui să mă oprească mulți ani de la împărtășanie. «Dar uite cum facem – împărțim în două canonul ăsta. Jumătate îl lăsăm pe seama bisericii, iar cealaltă o împărțim iarăși în două. Un sfert îl faci matale, un sfert îl fac eu.» Și-a pus sufletul să mă ajute. Am simțit harul, binecuvântarea și dragostea lui! Când am plecat de la Sihla, săream din piatră în piatră pe drumul care cobora la Sihăstria. Mergeam pe pământ, dar simțeam că zbor, așa har și pace și bucurie aveam în inima mea. Nu voi uita asta toată viața, deși de atunci au trecut atâția ani. După spovedania la părintele Paisie, m-am întors la școală, m-am străduit să termin facultatea și să-mi iau licența, dar nu mai aveam entuziasmul de la început pentru descifrarea textelor religioase”.

Ultima binecuvântare

Tot ceea ce părintele Paisie îi prevestise părintelui Constantin Chirilă s-a întâmplat întocmai. A ajuns monah la Mânăstirea Putna, dar inima sa liberă nu a suportat să fie un ghid cuminte, iar autoritățile comuniste l-au prigonit. A făcut apoi studii peste Ocean, tot cum îi proorocise părintele, care i-a spus la acea spovedanie – „Ai să treci balta”. A trecut-o, apoi s-a întors acasă, cu un vagon de cărți pentru biblioteca Facultății de Teologie din Iași, iar acum își odihnește inima prin slujirea la Schitul Vovidenia. Aici l-am întâlnit și eu. Stăm de vorbă de aproape un ceas, părintele mă trece prin viața lui și punctează, din când în când, înaintevederea Sfântului Paisie, care a știut cu decenii tot ceea ce va face, înșirându-i viața în acea spovedanie care l-a schimbat cu totul. Ultima întâlnire cu duhovnicul Sihlei s-a petrecut la mormântul lui, când moaștele i-au fost dezgropate în vederea canonizării. Atunci s-a întâmplat și ultima minune. „Când osemintele părintelui Paisie au fost scoase din mormânt, harul dumnezeiesc a împânzit tot cimitirul cu mireasmă și binecuvântare. Bunul simț și experiența pe care am avut-o cu părintele îmi arătaseră deja că e mai mult decât sfânt. Mă rog lui, în fiecare zi îi citesc acatistul. Cred că darul cel mai de preț pe care ni-l poate împărtăși este smerenia absolută. Sigur, nu la nivelul Mântuitorului, cum a fost El batjocorit, dar o smerenie pe care nu o mai întâlnești la alții. Și o mare dragoste de om. Mi-e tare drag!”.

Lacrimi sfinte

Sunt la Mânăstirea Bistrița pentru a vorbi cu un alt ucenic al Sfântului Paisie Olaru. E liniște. Prin pereții groși, zidiți acum sute de ani, nu pătrunde până la noi niciun freamăt. Părintele arhimandrit Luca Diaconu, starețul Mânăstirii Bistrița, mă poartă prin încercările prin care biserica a trecut în timpul comunismului, când el urma Seminarul de la Mânăstirea Neamț, cam în același timp în care părintele Constantin Chirilă făcea Facultatea de Teologie la București. „În timpul studiilor mele, erau recunoscuți trei sori duhovnicești în zona noastră: Paisie de la Sihla, Cleopa de la Sihăstria și Elefterie de la Agapia Veche”. Părintele Luca vorbește încet, are un har al povestirii care rupe vălurile timpului. Cobor pe cuvintele lui până în anii 70, când el îi cerceta de fiecare dată pe cei trei mari duhovnici ai Neamțului, când se întorcea acasă de la seminar. Drumul lui trecea mai întâi pe la Agapia Veche a părintelui Elefterie, unde rămânea peste noapte, apoi urca la Sihla, unde se și spovedea, iar la plecare, cobora pe la Mânăstirea Sihăstria, să-l asculte pe părintele Cleopa. Cu părintele Paisie a avut și o experiență minunată, prin care marele duhovnic i-a vădit vederea sa cu duhul, o harismă pe care și-a ascuns-o cu atâta grijă, încât puțini sunt ucenicii care pot da mărturie pentru ea.

S-a întâmplat în vara lui 1980. Plecase de la Agapia în munte, spre Sihla. Drumul trecea pe o coastă, prin Poienile sihaștrilor, numite așa, pentru că, veacuri de-a rândul, au fost sălașe de pustnici, învecinate mai degrabă cu sălbăticiunile, decât cu oamenii. Era îmbrăcat subțire, în tunica de seminarist, cu capul gol și pantofi în picioare, când, dintr-o dată, cerul s-a înnegurat. „Eram plin de bucurie, urcam cântând, fiind singur, fără să mă audă cineva, fără să dau nicio importanță naturii, vântului care se intensifica, norilor neguroși, care se învârteau pe deasupra pădurii. Deodată, a venit o grindină cu atâta gheață, de s-a depus pe cărare cam cinci centimetri. Dar eu eram în altă lume, cântam de bucurie, deși ploaia mi se scurgea pe după gât pe spate, pantofii mi se umpluseră cu apă, iar hainele erau grele și ude. La un moment dat, foarte aproape, în stânga mea, am auzit niște trosnete de crengi. Era un animal greu, dar nici pe el nu l-am băgat în seamă. Mi-am continuat drumul păstrandu-mi starea de bucurie dată de Dumnezeu pentru rugăciunile celor doi părinți: Paisie și Elefterie. La un moment dat, cărarea de pe muchia muntelui a dat în Poiana Pahomia. Grindina se oprise, iar soarele își făcuse apariția pe cer. M-am așezat pe iarbă, m-am descălțat, mi-am pus ciorapii și tunica la uscat și, după ce s-au zvântat cât de cât, am plecat mai departe, gândindu-mă la părintele meu, Paisie. Când am dat în drumul vechi al schitului, l-am zărit pe duhovnic stând pe o cioată. Mi-a zis: „Hai, frate Gheorghe, te aștept aici de mai bine de un ceas! Cum ai străbătut grindina?

Cumva, ai văzut fiara aia mare?”.    Toate acestea le spunea cursiv, iar eu nu am apucat să zic nimic. Nu-l anunțasem de acea venire la Sihla, nu mă programase la o dată și oră prestabilite. Văzându-mă așa timid, s-a ridicat de pe trunchi, moment în care am văzut că avea metanierul în mână. Mi-a zis: «Să mergem, tătucuță, la Rai, cu căruța cu doi cai!», și m-a dus la spovedit. De această harismă a vederii cu Duhul a evenimentelor ce se petreceau cu mine mi-am dat seama mai târziu, înțelegând că părintele Paisie, văzându-mă în primejdie, ca să-mi vină în ajutor, a ieșit din chilie și din schit, înarmându-se cu metanierul, ca armă a Duhului, ca să se roage pentru mine, nevrednicul. Numai așa am înțeles starea mea de bucurie – care m-a ferit de spaimă, și care era, de fapt, transmisă în urma rugăciunii fierbinți a părintelui meu. Asta a fost odată.”

Harisma aceasta rară, a îna­inteve­derii cu duhul, în stare să străpungă spațiul și timpul, nu a fost singura harismă a părintelui Paisie. Poate că cea mai de preț și cea care le-a rămas tuturor în inimă a fost purtarea, la propriu, a tuturor durerilor, păcatelor și poverilor cu care erau încărcate sufletele celor care veneau să se spovedească. Pentru că părintele Paisie nu doar că asculta mărturisirea fiilor săi duhovnicești, ci și trăia împreună cu ei și, mai presus de toate, purta în locul lor povara relelor săvârșite, rugându-se și nevoindu-se pentru iertarea lor. Starețului Luca i-a fost dat să vadă pe viu acest lucru în timpul unuia din pelerinajele sale, la chilia de sub muntele Sihlei, unde părintele Paisie scălda în lacrimile sale un noian de rău. O spovedanie care începea cu molifta rostită pe de rost. „Ne așezam cu toții în genunchi, iar părintele nostru începea pe semiîntuneric, așa cum se săvârșea și slujba, fără vreo sursă de lumină. Știa pe de rost molifta și rugăciunile specifice de mângâiere. Odată cu rostirea primelor cuvinte, calde, fără nicio grabă, cu vocea sa pustnicească, care ieșea dintr-o ființă scheletică, plină de Duh, intram în pregătirea spovedaniei într-o stare a veșniciei, pe care mulți dintre cei prezenți o trăiau cu atâta intensitate, că ajungeau să ude podeaua bisericii cu lacrimi.

S-a întâmplat odată, când spovedea la chilia de jos, de la poartă, să stau la coadă după o bătrânică foarte sfioasă. Ea a intrat, dar ușa a rămas întredeschisă. N-am observat asta, dar când a început spovedania, femeia a început să plângă în hohote, iar eu m-am uitat înăuntru, fără să vreau. Prin crăpătura ușii întredeschise, am văzut cum bătrânica stătea sub epitrahil, iar părintele Paisie pe scaun, aplecat spre ea. Băbuța plângea și-i curgeau lacrimile pe țol, părintele Paisie plângea și el și-i curgeau lacrimile pe baticul ei. Și a plâns părintele, până când bătrânica s-a descărcat de toate, apoi a dezlegat-o și i-a dat câteva sfaturi. Așa l-am văzut pe părintele Paisie duhovnic…”