RODICA CULCER despre… „Alegând tăcerea, Bucureștiul s-a situat, de fapt, de partea lui Orban”

– Scena politică mondială a fost puternic mar­cată zilele trecute de anunțul retragerii din cursa prezidențială americană a președintelui în exer­cițiu, Joe Biden. Ce argumente l-au convins pâ­nă la urmă să facă acest pas? Este noua candidată, Kamala Harris, omul potrivit să se lupte, cu șanse, împotriva lui Donald Trump? Ce perspec­tive oferă probabila sa candidatură pentru interesele părții noastre de lume?

– Cronologia evenimentelor și comentariile informate sugerează că momentul decisiv pentru retragerea lui Joe Biden din campania prezidențială a fost atentatul – ratat, din fericire – asupra rivalului său, Donald Trump. Valul de simpatie de care s-a bucurat Trump imediat după atentat, favorizat și de prezența lui de spirit și hotărârea demonstrată de a lupta în continuare, i-au determinat pe liderii Partidului Democrat să renunțe la orice menajamente legate de un președinte pe care îl respectau și nu voiau să-l rănească. Oricum, retragerea acestuia din cursă era doar o chestiune de timp, pentru că popularitatea sa scădea constant, iar chestiunea declinului său cognitiv monopoliza dezbaterea politică. Desemnarea vicepreședintei Kamala Harris drept candidat al Partidului Democrat la președinție a avut darul de a direcționa asupra lui Donald Trump discuția despre capacitățile unui om politic în vârstă de a exercita funcția prezidențială. Doamna Harris este cu aproape 20 de ani mai tânără, este coerentă, plină de energie, și are o experiență considerabilă de procuror, spre deosebire de Trump, care este un infractor dovedit. Dintr-odată, americanii au descoperit cât de dezlânate și incoerente sunt discursurile candidatului Republican, atunci când vorbește liber. Lupta va fi deci dusă, de acum înainte, de la egal la egal, dar va fi dură, și nu-i putem anticipa rezultatul, mai ales că nu cunoaștem încă programul candidatei democrate. În principiu, relațiile României cu SUA se desfășoară potrivit parteneriatului dintre cele două state, indiferent cine ocupă Casa Albă. Pentru zona noastră, însă, în speță războiul din Ucraina și ambițiile lui Putin de a domina Europa și de a desființa actuala ordine internațională, ne așteptăm ca doamna Harris să continue politica lui Joe Biden. Știm sigur, însă, că Donald Trump, ca președinte, ar face fără ezitare jocurile lui Putin.

– Recentul discurs al premierului maghiar Viktor Orbán, de la Băile Tușnad, în care acuza de ipocrizie Polonia, a dat naștere unui conflict diplo­ma­tic între cele două țări, cândva aproape perfect aliniate în politica externă. Care e sursa acestor tensiuni și ce a provocat-o? Unde se regă­sește Ro­mânia între cele două poziții?

– Decuplarea Poloniei de Ungaria s-a produs după ce fostul partid conservator și, în esență, iliberal, PiS, a pierdut alegerile și a fost înlocuit la guvernare de o coaliție pro-europeană și liberală. Noul premier polonez, Donald Tusk, fost președinte al Consiliului European, a luat imediat măsuri pentru a corecta problemele care afectau relațiile cu Bruxelles-ul, de la anularea statului de drept la controlul guvernamental asupra radioului și televiziunii publice, ceea ce i-a permis să obțină și deblocarea fondurilor europene pentru țara sa. Viktor Orbán a pierdut astfel un aliat important în lupta cu standardele și valorile europene apărate de instituțiile UE. Polonia este un stat mai mare și mai important economic decât Ungaria și avea o pondere mai însemnată în procesul decizional european. Acum, singurul aliat iliberal al Budapestei, în conflictul cu Comisia Europeană, a rămas Slovacia. Or, sarcina trasată de Kremlin premierului ungar este de a dezbina UE, ceea ce era mai ușor de făcut în cooperare cu Varșovia, și mai greu, doar cu ajutorul Bratislavei. Să nu uităm că esența discursului rostit de Viktor Orbán la Tușnad era „dezintegrarea”, „iraționalitatea” și „singurătatea” Occidentului liberal, în contrast cu hiper-raționalitatea și viabilitatea Rusiei, iar Polonia a fost declarată ipocrită, pentru că a abandonat ostilitatea față de UE, care le convenea atât de mult lui Putin și lui Orbán. Nu este deci de mirare că liderul ­FIDESZ a încercat să decredibilizeze un actor european important și activ. Teoretic și declarativ, România este de partea instituțiilor UE și a Poloniei, cu care are un parteneriat, ceea ce ar fi obligat-o să ia poziție față de atacul lui Orbán. Alegând tăcerea, Bucureștiul a încercat să pară neutru, dar, prin acceptarea tacită a discursului agresiv rostit de acesta pe teritoriul României, s-a situat, de fapt, de partea premierului ungar, ceea ce pune sub semnul întrebării angajamentul său față de valorile europene și față de aliații din UE și NATO.