Leacuri mânăstirești

• Rețete practicate în Evul Mediu, în mânăstirile din Italia și Germania •

„Cum poate să moară un om în a că­rui grădină crește salvie?” Între­barea a fost scrijelită cândva de un călugăr evlavios, pe pergament, la lumina unui opaiț, într-o cancelarie mânăstirească din golful Sa­lerno (în sudul Italiei), acolo unde a înflorit pentru prima oară medicina călugărilor creștini. Au trecut, de-atunci, peste 1000 de ani…

Astăzi, plantele medicinale – de la arnică la tătăneasă – sunt studiate în laboratoare moderne din toată lumea, ocupând tot mai mult rafturile din farmacii. Dar lucrarea vechilor monahi a rămas. Și rețetele lor minunate, bazate pe 7 plante miraculoase, adică exact numărul zilelor în care și-a desă­vârșit Dum­nezeu Creația. Sănătatea era mân­tuire, iar mântuirea era milă divină, după cum credeau tămă­dui­torii acelor vre­muri.

Multe dintre învă­țăturile ce-au răzbătut prin secole până la noi sunt o mărturie a înțe­lep­ciunii călugărilor și a puterii vinde­că­toare a plan­telor. Leacurile lor pot fi folosite și azi.

Cele 7 plante mântuitoare

1. Ungurașul

(Marrubium vulgare)

Faraonii își lecuiau tu­sea cu această plantă ierboa­să și ama­ră care, pe dea­su­pra, ac­ti­vează și di­gestia. Aci­dul marilic pe ca­re-l con­ți­ne sporește se­creția de bilă din celu­lele he­patice.

Utilizare: se pre­pa­ră un ceai din plan­ta uscată.

Efectul: elimină secrețiile bron­hi­ce, cal­mează ba­lo­nă­rile și colici­le in­testi­na­le. Re­sta­bi­leș­te pofta de mân­­care.

Efecte se­cundare: nu se cu­nosc.

Con­tra­­in­dicații: nu se folo­sește în pe­rioada sar­cinii și a alăptă­rii.

2. Dovleacul

(Curcubita pepo)

Cristofor Columb l-a a­dus în Europa din Mexic. Dar încă din Evul Mediu în mâ­năs­tirile euro­pene se plan­ta dovleacul lun­gu­ieț, așa-numita „tidvă”. Semin­țe­le zdro­bite pro­vocau, pare-se, scăderea febrei. Astăzi se fo­lo­sește dovleacul de grădi­nă, mai cu seamă semințele și uleiul presat la rece.

Utilizare: semințele mes­teca­te se înghit cu mult li­chid, sau se înghite uleiul pur și simplu (dozarea este recomandată de medic sau de farmacist).

Efectul: vindecă cistitele și tu­morile benigne ale pros­tatei, elimină viermii intes­ti­nali.

Efecte se­cun­dare: nu se cunosc.

Con­tra­in­di­cații: nu are.

3. Leușteanul

(Levisticum officinale)

Ule­­iul eteric din rădă­cină are efect diuretic și anti­spas­­tic.

Utilizare: se prepară ceai (infuzie) din rădăcină și se beau în paralel multe lichi­de.

Efectul: vindecă infla­ma­țiile căilor urinare, li­niș­teș­­te arsurile la stomac și pre­vine calculii canalu­lui uri­­nar.

Efecte secun­da­re posi­bi­le: la o fo­losire mai în­de­lun­­gată, pie­lea poa­te de­­ve­ni mai sen­­sibi­lă la lu­­mi­nă (a se e­vi­ta soa­­rele pu­­­ter­nic și so­la­rul).

Contrain­dicații: nu se folosește în caz de nefri­tă, de insu­fi­­ci­en­­­ță re­nală și car­diacă și nici în tim­­­­pul sar­ci­nii.

4. Salvia

(Salvia officinalis)

Denumirea latină indică efectul ei vin­de­cător: „salvia” vine de la „sal­vare”. Stimulează di­gestia și sto­­pează propagarea bacteriilor și a virusurilor. În secolul al XVI-lea, frunzele se foloseau chiar și la spă­latul pe dinți.

Utilizare: se bea ceai preparat din frunze uscate. Tot cu ceai sau cu câteva pică­turi de ulei ames­tecat cu apă se face garga­ră.

Efectul: deto­xifi­ant de excepție, vin­decă infla­ma­țiile mu­coa­sei ca­vității bucale și ale faringelui și afecțiunile di­ges­tive.

Efecte se­cun­da­re posibile: cram­pe și ame­țeli, în caz de supra­do­zare sau de fo­lo­si­re îndelungată a uleiului.

Contraindicații: uleiul de salvie (la fel ca toate uleiu­rile eterice) nu li se recomandă gravi­de­lor, sugarilor și copiilor mici.

5. Menta

(Mentha aversis)

Walahfrid Strabo spunea că exis­tă atâ­tea varietăți de men­tă câți pești în Ma­rea Ro­șie. Frun­zele și ule­­iul extras din ele con­țin menthol și sunt ră­co­­ri­toare și an­tispastice.

Utilizare: se bea ceaiul pre­pa­rat din frunze proas­pete sau us­cate. Ule­iul se picură în apă rece, care se bea sau se folosește pen­tru gargară. Se poate picu­ra și în apă fierbinte – pen­tru inhalații sau se ma­sează, în stare pu­ră, pe piele.

Efectul: alină crampele sto­ma­­cale, intestinale și pe cele din ca­na­lele bilei (sub formă de ceai sau de ulei picurat în apă); vin­de­că in­fla­­ma­țiile ca­vității bu­ca­le și pe cele ale farin­ge­lui (so­lu­ția pen­tru gar­ga­ră), cal­mea­ză du­­­re­rile de cap (ma­­­sa­jul cu ulei), tu­­sea și gutu­ra­iul (in­­­ha­lații și ma­saj).

Efecte se­cun­da­re po­si­bile: afec­ți­uni ale sto­­ma­cu­lui.

Contra­indi­ca­ții: ule­iul de men­­tă (ca toa­te uleiu­ri­le ete­­ri­ce) nu li se re­co­­man­dă gra­­­vi­delor, su­ga­ri­lor și co­piilor mici, iar persoa­ne­le bol­­­­nave de fiere sau de ficat tre­buie să ceară sfa­tul unui me­dic.

6. Trandafirul

(Rosa spec.)

Petalele de culoare roz până la roșu pur­pu­riu se culeg cu puțin timp înainte de-a se deschide inflo­rescența. În Evul Mediu, pe lân­gă decoct, se folosea și ule­iul de trandafir – pen­tru vinde­carea răni­lor.

Utilizare: se face gar­gară cu un decoct din petale uscate.

Efectul: alină infla­mațiile ușoare ale mu­coasei din cavitatea bu­cală și a faringelui.

Efecte se­cun­­dare: nu se cunosc.

Contraindicații: nu are.

7. Ridichea neagră

(Raphanus sativus)

Este evident mai „iute” decât surata ei, ridichea de lună. Zeama și uleiul ex­tra­se din ea fluidizează sa­liva și sucul gas­tric, elimi­nă se­crețiile bronhice și sto­pea­ză propagarea bac­te­riilor.

Utilizare: se beau zeama de ridiche și ule­iul eteric amestecat cu apă.

Efectul: vindecă afecțiu­nile digestive și rinitele, eli­mină secrețiile bronhice.

Efecte secundare posi­bi­le: uleiul de ridiche în stare pură poate să irite mucoa­sa sto­macală (da­că este folo­sit vre­me mai în­de­lun­ga­tă).

Contraindicații: a nu se folosi în caz de cal­culi biliari; nu li se recomandă femeilor gravide, sugarilor și co­piilor mici.