Am mai scris despre lăutarii din Gorj, dar o carte plină de povești, intitulată „Lăutari gorjeni”, semnată de Doru Alexandru Șerban, cu sprijinul răposatului Nicolae Mischie, mi-a adus aminte de marii lăutari din Târgu Cărbunești. Cu ani în urmă, am avut bucuria ca, împreună cu câțiva colegi de redacție, să ascult pe viu, într-o deplasare din Gorj, taraful fraților Bebe și Alită Pițigoi. O seară de vis, pe care n-o vom uita niciodată. Din respect pentru mesenii nunților sau ai petrecerilor, Alită cânta mereu îmbrăcat în costum național. Făcea parte din Taraful Gorjului din Târgu Jiu, cu care a participat la turnee internaționale în Elveția, Ucraina, Italia și Cehoslovacia. Culegător de cântece din repertoriul lăutarilor bătrâni, a fost înregistrat la Radio Oltenia și la Televiziunea Română, cu cântecele „Fire-ai al naibilui, deal”, „Pe deasupra casei mele”, „Sârba lui Alită” și „Foaie verde de năut”. Dar Alită n-a fost singur în faima lui. I-a stat alături un alt virtuoz, Bebe, fratele său. I-a fost alături toată viața, întâi singur, iar după însurătoare, cu soția, Nela, care cânta de-ți rupea sufletul. Ei țineau mereu hora lângă bătrânul tei din Bărbătești, alături de „matul” bunicului meu, Victor. S-au dus toți, împreună cu florile îmbălsămate. În afara zilelor cu horă, Bebe și Nela erau lăutari de casă, veneau la hramuri, la zile de naștere, la praznicele sfinților. Tot de-ai casei era lăutarul Ion Holtea din Bengești, celebrul viorist care cânta cu nuia afumată de gutui în loc de arcuș. Venea la Sfântul Ilie, la Vinerea Mare, la Crăciun și la Anul Nou. Tata Longică, bunicul meu după mamă, era mare iubitor de lăutari, avea țuică bună, păstrată în damigene, pentru ei. Cum apărea Holtea, lăsa orice treabă a casei, scotea țoiul și-i cerea să cânte mereu aceeași melodie: „Pădure și iar pădure”. Deseori, de parcă l-ar fi anunțat cineva, apărea și Fonfea, cu fluierele lui. Țuică era, jumările de ouă cu brânză sfârâiau pe plită, vecinul Gruia și unchiul Vatică își ocupau locul pe canapeaua de sub icoană, iar doda Mărioara lu Mirciu își făcea de lucru în șopron, unde fierbea un cazan de tescovină. O ulcea din prima țuică trimitea sus, la lăutari. Hei, hei… Mulți lăutari a avut Gorjul! Au răsunat Gilortul, Amaradia, Rusova, Jiul și Tismana de muzica lor, cum n-o să mai fie alta în veci. Au rămas în viață prea puțini. Le spun cu respect numele: Costică Dindiri, mare viorist primaș (cânta celebrul cântec „Spune, spune, moș bătrân”), frumoasa Gena Bârsan (a cântat și la București, la cârciuma „La Crețu”). Relu Lătărețu, care a lăsat urmașilor „Sârba din Cărbunești”. Gilortul, râul copilăriei mele, a fost cântat mai mult decât alte ape din Gorj. Pentru că ducea la vale, pe valuri, doar dor: „Măi, Gilort, râu repejor/ Cu tine duci numai dor”… L-au cântat cei mai vestiți lăutari: Rugină de la Tismana, Zlătaru de la Runcu, Gogu de la Bâlteni, Gugin de la Ștefănești, Bolovan din Bibești, Holtea din Lihulești, Cârțoi de la Pârâul de Pripor, Gâlcă de la Novaci, Coadă și Bălășoiu-Surdu de la Cărbunești, Bobirci de la Târgu Jiu și câți alții. Cum le aud numele, mă copleșește lacrima aducerii aminte și rostesc cu glasul lor tremurat: „Of, of, oof și d’aoleu…”.
Romanian