O iubire dincolo de viață – Părintele VASILE AILIOAEI

• Cred cu tărie că întâlnirile providenţiale care au loc între oameni necunoscuţi, dar care îşi fac loc în inimă şi în suflet, sunt mai puternice decât legăturile de sânge •

Întâmplare într-o dimineață de iarnă

Gerul iernii ne-a făcut cunoştinţă! Împlinisem optsprezece ani, şi pentru că făceam înaltă performanţă sportivă, iar visul meu era să devin campioana lumii în arte martiale şi kickboxing, mă antrenam din greu, la o sală care se afla la o distanţă considerabilă faţă de casă. Primul antrenament începea la şapte dimineaţa, şi pentru a nu întârzia, ajungeam întotdeauna cu jumătate de oră mai devreme. Vara, cele treizeci de minute treceau foarte repede, timp în care citeam sau învăţam pentru şcoală, dar iarna, timpul se simţea altfel. Aşadar, până se făcea ora potrivită de a se deschide sala, mă plimbam zgribulită pe străzile cartierului Griviţa, repetându-mi mental mişcările de antrenament. Până într-o zi, când privirea m-a condus pe o stradă, unde am văzut, oarecum ascunse vederii, turlele unei biserici. La optsprezece ani eram deja credincioasă, începusem să merg la Sfânta Liturghie regulat şi să am duhovnic, aşa că eram curioasă să văd cât mai multe lăcaşuri. Ora şase dimineața şi un ger năprasnic – eram convinsă că biserica era închisă, dar mişcarea acelor câțiva paşi în plus mă ajuta în lupta cu frigul şi măcar puteam admira arhitectura clădirii pentru câteva momente. Am ajuns chiar lângă zidul bisericii şi, fără să conştientizez, am încercat să intru. Spre uimirea mea, poarta era deschisă! Am înaintat în curte, spre uşa bisericii, şi am intrat! Nu-mi venea să cred! În biserică era cald, iar lumina difuză a candelelor însoţea mirosul de tămâie. Două-trei doamne în vârstă păreau să moţăie, pe scaunele lipite de picturile zidurilor. Apoi, în ochii mei s-a rostogolit o ima­gine cel puţin improbabilă pentru mintea mea de atunci: un preot aşezat în genunchi pe treptele din faţa catapetesmei, cu un turn de pomelnice tencuite în dreapta lui, citea tare şi răspicat nume de oameni şi rugile lor diverse. Mi-a luat câteva minute să înţeleg ce văd! În următoarea jumătate de oră, preotul nu s-a clintit, a citit pomelnic după pomelnic. Nu înţelegeam pentru cine face asta, din moment ce biserica era aproape goală! Dacă aş fi putut măcar să-i zăresc chipul, dar era îngenuncheat, cu fruntea parcă lipită de miile de nume pe care le rostea. Aşa de tare mă vrăjise ima­gi­nea preotului citind pomelnice la ora 6 dimineața, că n-am simțit trecerea timpului şi mi-am adus aminte într-un târziu că trebuia să fug la antrenament. Am plecat în grabă. La ieşire era afișat programul bisericii, şi chiar în acea zi avea să fie şi Sfântul Maslu, chiar înaintea antrenamentului meu de seară. Mi-am propus să mă întorc, să cunosc acel preot neobişnuit!

Bețișorul cu mir

Seara a venit repede! Slujba a fost minunată, iar la sfârșit, părintele i-a miruit pe toţi oamenii din biserică. Când a ajuns în dreptul meu, după ce m-a miruit, mi-a zâmbit şi mi-a dăruit beţişorul cu mir. Poate pare un gest normal, dar eu, atunci, am simţit că mi-a dăruit o lume întreagă. Acel gest al Părintelui Vasile Ailioaei a fost începutul unei prietenii pe viaţă şi dincolo de ea.

De atunci încolo, am început să merg aproape în fiecare zi la biserica ce-mi ieşise în cale, în acei zori de gheață: Biserica Podeanu. Mergeam să-l ascult pe părinte, să mă închin la moaştele Sfântului Apostol Simon Zilotul şi la icoana de la raclă, pictată de Părintele Sofian Boghiu. Parintele Vasile slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi, în toate posturile de peste an, şi mergeam ori de câte ori aveam ocazia. Am observat cu fascinaţie ce memorie impresionantă avea. Ştia numele tuturor celor care se împărtăşeau, chiar dacă mulţi aveau două sau chiar trei prenume. Ne-am împrietenit repede şi temeinic. Părintele era un om deschis, cu o putere fantastică de muncă. S-a bucurat nespus când i-am spus că am intrat la Teologie, prima! Se mândrea cu rezultatele mele, iar eu îl rugam să se roage pentru mine, înaintea oricărei încercări, pentru a reuşi! Deşi nu îmi era duhovnic, mergeam să îi cer sfatul şi întotdeauna îşi făcea timp să mă asculte. Părintele nu îmi dădea prea multe povețe, dar întotdeauna mă liniştea când îmi spunea „mă rog pentru tine!”. Plecam de la dumnealui plină de încredere şi curaj, pentru că simpla sa prezenţă îmi dădea aripi!

Un buzunar cu bani

La puțin timp după prima noastră întâlnire, părintele Vasile Ailioaei a devenit duhovnicul mamei mele şi ne-a fost alături în cele mai grele încercări. Confruntându-mă cu probleme de sănătate gravă, părintele a intermediat să pot pleca la Cluj, unde să fac investigaţiile necesare. Costurile fiind mari, mama i-a mărturisit că treceam printr-o perioadă financiară complicată şi nu îmi putea plăti spitalizarea. Fără să stea pe gânduri, părintele ne-a ajutat, lucru pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare. Chiar şi când nu eram în perioade de criză, dar eram în nevoie, părintele găsea o cale să mă sprijine, fără a mă îndatora. De exemplu, eram în anul II de Facultate şi primisem o bibliografie stufoasă. Pentru că toate resursele mele erau investite în cariera sportivă, foarte rar aveam posibilitatea să îmi achiziționez cărţile necesare pentru teologie. Eram    necăjită când nu reuşeam să mi le cumpăr, dar când intram în biserică şi-l vedeam pe părinte, uitam de toate supărările. Simpla întâlnire era bucuria supremă, toate neajunsurile treceau pe planul doi. În acea zi despre care vorbesc, când voiam să-mi cumpăr cărți şi nu aveam bani, am mers pe la dumnealui. Am vorbit, m-a înveselit, ne-am luat la revedere şi am pornit spre casă. Îmi vâr mâinile în buzunar şi, într-unul din ele, era fix suma de care aveam nevoie, deşi eu nu spusesem nimănui cât costau cărțile. Părintele îmi îndesase în buzunar, pe furiş, exact suma de care aveam nevoie. Ştia că mi-ar fi fost ruşine să primesc, iar el a înțeles „cumva” că aveam nevoie de ajutor şi că numai el putea să facă acel gest de mărinimie. Am considerat momentul acela o minune, iar după plecarea Părintelui la Domnul, alte mărturii asemănătoare au ieşit la suprafaţă. Părintele Vasile Ailioaiei era un om generos şi nu pregeta să ajute pe toţi oamenii sinceri care îi ieşeau în cale. Nu puteam să-i răsplătesc bunătatea, decât întorcându-i afecțiunea, cu fiece ocazie. Țin minte cum, în ziua absolvirii, m-am dus alergând direct la dumnealui, îmbrăcată în tocă şi robă de licențiat, cu diploma în braţe! Devenise un părinte adevărat pentru mine, de multe ori îi spuneam „tata”. La o aniversare, i-am dăruit o diplomă de campion mondial, gândindu-mă că dacă ar exista un asemenea campionat și-al părinţilor, dumnealui ar câştiga categoria „taţi”. S-a amuzat de un asemenea cadou, însă ştiu că l-a preţuit, aşa cum şi eu i-am preţuit prezenţa în viaţa mea, mai presus de orice. Cea mai puternică trăsătură a părintelui era nejudecarea. Avea această rară calitate, să nu judece. Chiar dacă te certa sau îţi spunea clar că un lucru nu e bun, reuşea să te îndrume prin iubire şi claritate, niciodată prin judecată.

„Să-mi faci portretul, când nu voi mai fi”

Înainte de a mă căsători, am fost cu viitorul meu mire pentru a-i cere binecuvântarea şi pentru a ne pomeni în rugăciune. Dincolo de harul dumnealui preoțesc, Părintele Vasile era şi un soţ model, iar împreună cu doamna preoteasă, Lorica Parascheva Ailioaei, au făcut o echipă imbatabilă în jertfa lor pentru Biserică, fiind un exemplu de familie creștină. Iată de ce eu şi soțul meu aveam atâta nevoie de binecuvântarea părintelui. Poate şi atingerea sa îngerească a făcut ca noi să avem, până azi, o căsnicie minunată, să ne iubim şi să ne sprijinim în tot ce facem. La fel mă sprijinea părintele, înainte de toate competiţiile sportive şi spunea tuturor că sunt campioană mondială la „lupte” (visul fetei de optsprezece ani se împlinise, între timp devenisem campioană mondială de arte marțiale și kickboxing) şi absolventă de Teologie, secția Artă Sacră. Atunci când puteam, îl surprindeam cu ceva pictat, iar el se bucura ca un copil. Prima icoană pe care i-am dăruit-o a fost un mozaic în pietre naturale, inspirat de icoana Sf. Apostol Simon Zilotul, pictată de părintele Sofian Boghiu. Avea o mare dragoste pentru părintele Teofil Părăian, iar după ce i-am pictat un mic portret cu chipul acestuia, chiar la ultima noastră întâlnire de pe pământ, mi-a spus să îi fac şi lui portretul, după ce nu va mai fi. Nu m-am aşteptat deloc să îmi ceară acest lucru şi aproape că nu i-am luat în serios rugămintea. Atunci, foarte aprig, m-a privit atent şi mi-a spus: „Măi, să îmi faci portretul când nu voi mai fi!”.    Nu m-am grăbit, fiind sigură că vom avea o viaţă lungă înainte pentru a-i împlini dorința, dar la puțin timp după discuția noastră, şi mult prea devreme, la doar 66 de ani, pe 9 septembrie 2020, a plecat la Domnul.    Deşi am trăit o durere imensă, cumva am simțit din prima clipă şi până azi că el nu a plecat nicio secundă de lângă mine. E greu de explicat, dar îl simt, părintele Vasile mă veghează în continuare şi înțeleg că de acolo, de Sus, legătura noastră este chiar şi mai puternică. Țin minte foarte clar cum, fiind prezentă la parastasul părintelui în Biserică, am simţit că în absența lui, sunt o străină acolo, în acea zi, şi nu reuşeam să îmi stăpânesc emoțiile. Atunci, chiar în acel moment de zbucium sufletesc, cineva mă prinde de după umeri şi îmi sopteşte: „Eu sunt verişoara Parintelui Vasile. Să ştiţi că v-a iubit foarte mult şi a ţinut mereu fotografia cu dumneavoastră    în casă. Aşa v-am recunoscut!”. Acel moment a fost unicat, ca trăire: mi-a reîntărit convingerea în legătura noastră cu lumea de dincolo, dar m-a asigurat şi de iubirea părintelui. Cred cu tărie că viaţa mea este nemăsurat mai bogată în urma întâlnirii cu părintele Vasile Ailioaei. Și-a pus menirea preoțească mai presus de orice. Un om care n-a ezitat să se jertfească pe sine din iubire pentru semenii săi. A fost cea mai importantă persoană din viaţa mea adultă, care m-a ajutat necondiţionat. Iar faptul că tocmai un preot a fost un sprijin așa de important în viaţa mea îmi confirmă ceea ce am crezut mereu: că preoţia este cea mai frumoasă şi cu sens vocaţie pe care o poate avea cineva. Îi datorez Părintelui Vasile Ailioaei o parte importantă a devenirii mele şi îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot sprijinul său, pentru dragostea pe care mi-a purtat-o, pentru sprijinul pe care simt zilnic că mi-l trimite de Sus.

CHRISTIANA STANCU BUDICĂ, campion mondial de arte marțiale şi kickboxing, pictor de icoane