MIRCEA LAC, dascăl de școală, pasionat de tradiția populară, „Tezaur uman viu”: „Am descoperit certificatul de naștere al românilor”
„Tot ce făceau era legat de magie”
– O viață întreagă ați bătut satele hunedorene, pentru a afla și a salva de la uitare meșteșuguri străvechi și înțelesuri ale unei lumi ce reprezintă rădăcinile noastre cele mai adânci. Ce v-a impresionat cel mai mult?
– Am avut acest dar al curiozității și, din fericire, încă de tânăr, de-acum 50-60 de ani, am început să umblu prin satele hunedorene, ca să aflu și să înțeleg meșteșugurile străvechi ale locului. Am avut norocul să întâlnesc bătrâni de la care am aflat despre… certificatul de naștere al românilor, care este cultura noastră populară străveche, fără de care nu am ști nici cine am fost și nici cine suntem. Cele mai multe lucruri le-am descoperit în Ținutul Pădurenilor. Ei au păstrat multe obiceiuri străvechi, pentru că au trăit izolați, într-un ținut înconjurat de păduri, multă vreme lipsit de drumuri de acces, cu sate fără legătură cu restul lumii și cu oameni închiși, reținuți în a se amesteca cu alții. Sigur, locuri extraordinare pentru tradiție sunt și Podișul Luncanilor, Țara Zarandului sau Țara Hațegului, dar pădurenii m-au impresionat cel mai mult.
Budiana, gogâște, heli cu patru ochi
– Ce îi face așa de deosebiți?
– Lumea ancestrală în care trăiesc. Ținutul Pădurenilor chiar este un loc special, și nu doar prin sălbăticia lui. Romanii credeau, de exemplu, că aici, în zona pădurenilor, s-a născut fierul, pentru că au găsit aici cei mai buni meșteri fierari din Dacia, erau fabuloși în felul în care știau să scoată metalul, să îl prelucreze, să stăpânească focul. În satele pădurenilor eu am cunoscut meșteri care încă știau să îmbrace lemnul în cositor, de exemplu, turnau cositorul în forme cioplite în piatră, o tehnică foarte veche. Lângă Cerbăl era o femeie specializată în așa ceva, Grâncioaia îi spuneau. La Muncelu Mic, mai era unu care turna cositor, altul la Găunoasa, spre Groși. Și toți acești meșteri foloseau simboluri pe obiecte, dar nu cum se folosesc astăzi, fără să mai fie păstrat înțelesul lor, ei știau ce înseamnă. De exemplu aveau gogâște – așa ziceau ei la semnul zvasticii, simbolul soarelui, cel mai vechi simbol al lumii, nu exista costum popular fără simbolul ăsta, ba era pus și pe case. Un alt simbol era mărul. Mărul la pădureni era ceva foarte important, există o întreagă mitologie legată de el. Alte semne – heli cu patru ochi – legătura dintre lume și Dumnezeu, simbolul grâului pentru fertilitate și bogăție. Un simbol special era budiana, făcut dintr-o combinație de zvastici, acesta fiind semnul mersului implacabil al timpului, eternitatea. Fiecare semn de felul acesta, ce pare azi un simplu decor pe o ie sau pe stâlpul unui cerdac, este o poveste în sine… Pădurenii nu făceau nimic întâmplător, toate erau legate de magie. Privirea lor asupra lumii și universului era mai profundă decât a noastră.
Mireasa de sub măr
– Vorbeați de simbolul mărului. Are vreo legătură cu mărul biblic, fructul ispitei răului, de ce avea importanță așa de mare pierderea paradisului? Arborele prezent ca simbol pe țesăturile populare e bradul…
– Da, simbolul mărului era extraordinar de important pentru pădureni! La stâlpul de poartă ei îi zic tot măr. La nașterea copilului, curtea se mătura cu crengi de măr, pomul de nuntă la ei era mărul. Colindele lor sunt toate despre florile dalbe, flori de măr… La pădureni, mărul era considerat arborele cosmic, arborele primordial. Romulus Vuia a fotografiat prin 1927, un măr împodobit, la o nuntă pădurenească, pentru că era și simbolul fertilității. Apa rămasă în ciubărul mirilor, după ce se spălau pe mâini și pe față, mergeau și o turnau la un măr. La măritiș, femeia își schimba pieptănătura de fată, în cea de soție, sub un măr, iar la înmormântare, în unele locuri se dădea de pomană un pom cu mere. La Sfântul Ion, se făcea o păpușă de sânt-ion, cu ramuri de măr și două lumânări care se stingeau și se băgau în sămânța de grâu ce urma să fie semănată. Toate acestea aveau un rol magic, îl fereau pe om de anumite lucruri rele. Din păcate, astăzi s-a pierdut explicația, s-a mai păstrat obiceiul, „că așa se face”. Dar toate simbolurile și obiceiurile acestea ascund în ele o filosofie de viață, un fel de a înțelege lumea, de a te pune bine cu ea. Un normativ de rânduieli din care oamenii nu puteau ieși, dar care le-a dat o identitate puternică și o viață mult mai plină de frumusețe decât a noastră. O lume în strânsă legătură cu natura și cosmosul.
– Unul dintre simbolurile ciudate, care se mai păstrează și astăzi pe costumele populare regești ale femeilor din Munții Poiana Ruscă, sunt cheițele prinse la șold. Care este semnificația lor?
– Inițial, cheițele pe șold se prindeau de costume când femeia nu voia să mai aibă copii. Era un întreg ritual magic: femeia, după naștere, își ducea placenta în pădure, o îngropa sub o buturugă, se spuneau anumite descântece, după care o legau cu un lanț și îi puneau un lacăt. Cheița lacătului o punea femeia la brâu, ca semn că nu mai vrea copii și pântecul îi este „încuiat”. Dacă se întâmpla să mai aibă încă un copil, făcea din nou același ritual și mai punea o cheie la brâu. Dar cum obiceiul acesta a dispărut, cheițele s-au transformat într-o simplă podoabă de port. Multe s-au transformat în felul ăsta, devenind, din practici magice, simple „obiceiuri”. Totul avea un sens în ceea ce făceau vechii țărani, nimic din ce purtau sau îi înconjura nu era fără trebuință sau fără o încărcătură spirituală. Aveau o conexiune fantastică cu natura, care nu era pentru ei o simplă priveliște, un decor, așa cum o percepem noi azi. O trăiau „dinăuntru”, din interior, în comuniune cu ea. Țăranul român nu cunoștea „regula proporțiilor de aur” din arta greacă, dar vedea proporția perfectă în paiul de grâu, în nodurile de la porumb, în frunzele plantelor care cresc pe același principiu al simetriei perfecte, și ce vedea reprezenta instinctiv în toate obiectele pe care le făcea.
Chematul lupilor
– Cercetările dvs. v-au condus și în Podișul Luncanilor, o zonă circumscrisă ținutului dacilor, din Munții Orăștiei. Acolo ce ați descoperit?
– Acolo am descoperit o extraordinară furcă de tors, dar înainte de a vă spune povestea ei, o să vă relatez o întâmplare din satul Târsa, o adevărată haltă spre cer. Se află la înălțime, pe un platou, pe care legenda spune că s-ar fi sinucis Decebal. Acolo am întâlnit-o mai de mult pe Sufletoaia, o bătrână cu o familie numeroasă, care nu ieșea din vorba ei. Ne prinsese odată o ploaie strașnică și ne-a primit la ea, eram dascăl pe-atunci, cu copiii de la școală, în excursie. Avea niște câini uriași, roșii, mari. Am intrat în curte și ea le-a zis câinilor „Acolo!”, și imediat au plecat. „Mă, da’ voi răciți, în brușu’ vostru!”, a zis când ne-a văzut și a scos o țuică și ne-a dat să bem, inclusiv copiii au băut, că altfel zicea bătrâna că se îmbolnăvesc. Și bătrâna ne-a întrebat pe unde am fost și dacă văzusem lupi, că erau destui în zonă. Nu văzusem. „Da’ vreți să videți?”, ne-a întrebat. „No, hai să vi-i chem”, zice. Și numai ce merge, ia sticla de la lampă, că avea lampă cu gaz, iese pe prispă și urlă ca un lup prin sticla ceea către pădure. Odată i-au răspuns lupii și au ieșit în marginea pădurii, de i-am văzut! Câinii ei s-au zburlit imediat. Ne-am înfricoșat atunci, ne-au luat niște fiori, că nu înțelegeam ce puteri putea să aibă Sufletoaia, de știa să vorbească cu lupii și să îi cheme. E… oameni de felul ăsta erau prin Podișul Luncanilor! Dar cum vă spuneam, printre multe lucruri extraordinare descoperite acolo, am găsit și o furcă de tors, formidabilă. Era în cămara unei bătrâne, Grecu Maria o chema, lăsată printre butoaie cu țuică, slană și cârnați puși la uscat. Furca asta avea în partea de jos două capete mici, de pasăre, și mai sus, nouă cercuri cu rozete punctate, iar mai sus, furca avea o terminație ciudată. Am întrebat ce sunt acele forme de pe ea. „Păi, zice, nu vezi?”. „Omu’, după ce moare, sufletul i se face pasăre, și zboară așe, prin cele nouă ceruri, adică vămile în care sufletul are să dea seama de ce a făcut în viață, iar ăste, pe marini, sunt stelele din Calea Laptelui. Sus îi un brad ce are în crengile lui soarele, luna și stelele”. Am rămas fără cuvinte! Țărăncile din vechile sate dacice torceau țânând în brâu universul întreg! Toată mitologia românească era într-o furcă dintr-un sat pierdut în munți!
– Dar magia plantelor mai există în ținuturile hunedorene? Despre iarba vântului s-a scris pe larg în revista noastră.
– Există, cu siguranță, dar oamenii vorbesc greu despre așa ceva. Mie mi s-a întâmplat că am fost o dată în satul Feregi, tot în Ținutul Pădurenilor, la o familie în care femeia nu l-a lăsat pe bărbat să zică mai nimic, că răspundea ea la toate întrebările. Matriarhatul s-a păstrat la ei. Și pleacă omul să dea de mâncare la vite și rămân doar cu femeia și începe să îl comenteze – „Așe tăntălău cum îl videți, îi ca un iepuroi, când la vecina aia, când la vecina halaltă! Da’ l-am pus eu la punct! Că am fost aci, la poiana Răchițelii, la o babă care face farmece și i-am făcut. Uite aici, în țuica asta!” și îmi arată sticla de pe masă, din care bea bărbatul ei, „Vezi mațele alea?”. Erau așa… ca niște firicele subțiri, abia le vedeai. „Asta-i mătrăgună! Mi l-o pus la punct! Știi cum l-o legat? Uite-aci stă!”, a zis și a dat cu pumnul în masă. Ce să vă spun… Pădurenii au lucruri legate de magie, unele înfiorătoare. În satul Bătrâna, de exemplu, ard mortul cu fierul roșu pe tălpi și pe palme și îi bagă țepușă în piept, ca să nu se întoarcă și să bântuie casa. Sunt anumite locuri unde, dacă se îmbolnăvește o vită după ce a murit cineva, înseamnă că ăla a fost strigoi, și îl taie cu topoarele și îl ard cu spini. S-a întâmplat asta nu demult, dar autoritățile se fac că nu văd, pentru că sunt credințe foarte puternice, rămase în mintea oamenilor, nu le poți schimba.
Slobozirea izvoarelor
– Mai există vechi ritualuri care să se păstreze și azi?
– În unele sate, încă s-a păstrat obiceiul Slobozirii izvoarelor. Este un obicei de înmormântare, cu 40 de zile, în care trebuie să duci 40 de găleți de apă, și au un băț, pe care este crestată fiecare zi. Când se împlinea timpul, făceau un ritual la cel mai apropiat râu. Dincolo de Deva, în satul Tisa, se merge pe malul râului Mureș – se face o plută pe care se pun lumânâri, mâncare și doi țăruși, pe care era pus bățul însemnat cu cele 40 de crestături, să îl ducă apa. La ceremonie participă rudele, familia, vecinii și preotul care ține o slujbă de pomenirea sufletului. Făceau și pădurenii, dar pe ape mai mici. Slobozirea izvorului era de fapt slobozirea sufletului pe apă. Și s-au mai păstrat și alte lucruri interesante, cum sunt colindele de sub Retezat. Sunt câteva sate acolo, la Pui și Sălașu de sus, unde nu se colindă decât cu „cerbul”, el fiind un fel de zeitate care coboară din munte. Cerbul intră în fiecare curte și se face dansul cerbului care moare și învie, semnificând moartea vechiului an și începutul celui nou.
– Cât de important este să păstrăm obiceiurile străvechi? Sunt ele dătătoare de identitate, sau pentru românul de astăzi nu mai înseamnă nimic?
– Așa cum spuneam, eu consider că obiceiurile vechi sunt certificatul nostru de naștere, ele ne spun cine suntem, așa cum suntem astăzi. M-a căutat, cu ceva timp în urmă, un profesor francez. Făcuse cercetare în India, și la întoarcere a vrut neapărat să afle ce știu eu despre vechimea românilor. Când a văzut furcile și tot ce adunasem din zona Hunedoarei, a început să plângă. Mi-a zis: „Îți dai seama ce aveți aici? E tot ce am pierdut noi în Europa!”. Și nu a fost singura reacție de felul acesta. Eu am fost peste tot în lume să prezint meșteșugurile străvechi, am fost și în America, la cel mai important festival de folclor, și peste tot, străinii privesc cu mare respect moștenirea noastră, ba, de multe ori, ei știu mai multe decât mulți dintre români, despre tradițiile și cultura românească. Îmi pare rău că nu vă mai pot arăta întreaga mea colecție de obiecte adunate… atelierul meu a fost desființat, am fost nevoit să donez o mare parte muzeului din Timișoara.
Tezaur uman viu, exilat într-un garaj
– Cum adică s-a desființat? Sunteți „tezaur uman viu”, autoritățile s-au lăudat cu dumneavoastră…
– Da, s-au lăudat, dar acum au considerat că ceea ce aveam și ce reprezint nu mai este important: m-au dat afară din atelier. Ca să salvez colecția, am donat o parte la muzeul din Timișoara, restul… am înghesuit-o într-un garaj. Acesta este nivelul de educație al autorităților, din păcate. Pe de altă parte, am avut o delegație de suedezi – zece persoane, care doreau să studieze fiecare câte un meșteșug de la noi. Când au văzut ce avem și ce știm, s-a extins programul și fiecare dintre cei zece suedezi au vrut să studieze toate cele zece meșteșuguri.
– Cum vă explicați un asemenea dezinteres pentru rădăcinile noastre, identitatea noastră?
– Îmi pare rău să dau astfel de exemple, dar totul pleacă de la educație: maghiarii au din școala generală o oră pe săptămână despre etnografie și folclor, germanii au două ore pe săptămână! La noi, nici nu există această materie în școli.
– Cum am putea să încheiem acest interviu pe un ton optimist?
– Din fericire, mai sunt oameni care înțeleg și care apreciază ceea ce este valoros și autentic. Aici, la Centrul de Cultură și Artă din Deva se întâmplă lucruri extraordinare. De exemplu, urmează să edităm un album cu Ținutul Pădurenilor fotografiat de Romulus Vuia, la începutul secolului trecut. Împreună cu muzeul din Cluj, am reușit să obținem fotografiile sale vechi, excepționale. O să putem arăta, în curând, imaginile unui tărâm fabulos, fotogramele unei lumi pline de magie și înțelesuri tainice ale universului.
Romanian