Pr. Constantin Coman (profesor la Facultatea de Teologie ortodoxă din București): “În evangheliile apocrife e un amestec între miere și otravă. Trebuie să fii capabil să discerni între ele”

Despre evangheliile apocrife

Biblia este, de departe, cea mai citită carte de pe pământ, vândută până acum în peste 5 miliarde de exemplare, iar popularitatea ei se datorează Noului Testament. Puțini știu însă că, în afara celor patru evanghelii din Noul Testament, în antichitate au existat multe alte scrieri despre viața Maicii Domnului și a lui Hristos purtând numele de “evanghelii”, cunoscute astăzi drept “evanghelii apocrife”. Pe unele dintre ele, cum e Protoevanghelia lui Iacob, biserica ortodoxă le-a socotit “bune de citit”, chiar dacă nu le-a inclus în Scriptură. Pe altele le-a respins vehement, pentru că propovăduiau o altă credință. Prin interviul oferit de părintele Constantin Coman, profesor la catedra de Noul Testament a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității București, am încercat să aducem lumină, într-un subiect fascinant și, deopotrivă, plin de mister.

“Apocrif înseamnă tainic, ascuns”

– Părinte profesor Constantin Coman, socot nimerit să începem acest interviu prin a le explica cititorilor noș­tri ce sunt evangheliile apocrife, când și cum au apărut.

– Înainte să vorbim despre evangheliile apocrife, să le spunem cititorilor noștri două cuvinte despre cele patru evanghelii canonice cuprinse în Noul Testament. Ele au fost scrise încă din secolul I. La doar 30 de ani după Înălțarea Domnului Hristos avem prima Evanghelie, la 40 de ani a doua, la 50 de ani a treia. Astăzi, suntem convinși științific că toate cele 27 de scri­eri care sunt acum în canon – evanghelii, faptele apostolilor, epistolele și apocalipsa – au fost scrise în secolul I și provin de la ucenicii direcți ai Mântuitorului Hristos, care au fost martori oculari ai vieții lui, sau de la ucenici ai ucenicilor, cum au fost, de exemplu, evangheliștii Marcu și Luca.

În primele trei secole, când se formează canonul Noului Testament, apar și două criterii pe baza cărora informațiile din aceste texte sunt acceptate în biserică. Primul criteriu era ca scrierea să provină de la un martor credibil – apostol sau ucenic de apostol –, iar al doilea, să exprime foarte fidel duhul și viața bisericii. Biserica era atunci entuziastă, Duhul Sfȃnt pulsa la propriu ȋn ea și era simplu să identifici eventualele rătăciri. În acest proces s-au reținut aceste 27 de cărți din Noul Testament drept canonice, ca neconținând nimic fals, amăgitor sau rătăcitor, iar celelalte scrieri au fost trecute în rândul cărților eventual bune de citit, anaghinoscomena, cum li s-a spus, sau “apocrife”. Termenul apocrif ȋnseamnă ceva tainic, ascuns, dar el este folosit ȋn acest caz pentru cărți care nu au intrat ȋn canonul Bisericii. Spre deosebire de cele patru evanghelii acceptate, aceste apocrife apar mai târziu, în secolul al 2-lea, când se naște o literatură diversă, care copiază genul literar evanghelic, pe cel al apocalipsei sau al faptelor apostolilor și care, în temeiul evlaviei, folosindu-se și de memoria istorică, care era încă vie ȋn secolul al 2-lea, dorea să umple spațiile goale lăsate de scrierile timpurii care sunt acum în canon.

Realitate și imaginație

– La ce vă referiți când spuneți “spații goale”?

– De pildă evangheliile canonice nu ne spun mai nimic despre copilăria și adolescența Mântuitorului Hristos, ce a făcut el până la 30 de ani. Așa că unii au simțit nevoia să investigheze în această direcție și așa au apărut    amănunte, mai curând imaginare, închipuite, să zic așa, despre copilăria Mântuitorului Hristos, incluse în evangheliile gnos­tice. Mai tȃr­ziu, când evlavia fa­ță de Maica Dom­nului era foarte mare, dar nu existau informații despre ea ȋn scri­erile Noului Testament, s-a simțit nevoia să se investigheze și ȋn această direcție, și așa au ȋnceput să apară oameni de bună intenție, care, uneori, din memorie, alteori din imaginație, au ȋnceput să scrie despre viața Maicii Domnului. Majoritatea sărbătorilor ȋnchinate Maicii Domnului – Intrarea ȋn biserică, Nașterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului – se întemeiază pe mărturii care nu sunt în cărțile canonice, ci sunt în aceste texte evanghelice așa-zis “apocrife”. În aceste cărți vom găsi amestecate informațiile reale cu unele inventate sau imaginate sau chiar mitologice. Tocmai acesta este criteriul care a determinat Biserica ca ele să nu intre în canon, dar totuși, să fie utilizate pentru informațiile reale pe care le conțineau.

– Părinte, un lucru e de lămurit: de ce aceste evanghelii apocrife, deși nu sunt ȋn canon, sunt adesea citate de către marii sfinți ai bisericii, chiar din primele veacuri, cu foarte mult respect?

– Nu numai marii părinți ai bisericii citează din evangheliile apocrife, ci și biserica ȋnsăși, care construiește, așa cum am spus, parte din calendarul ei liturgic, din sărbătorile Maicii Domnului, din teologia referitoare la Maica Domnului, din iconografia care o reprezintă pe Maica Domnului, pe temeiul acestor mărturii. Prin urmare, biserica ne confirmă prin asta că parte din mărturiile acelea sunt reale, dar ea nu poate să ne propună întreaga scriere pentru a deveni criteriu al adevărului, ci numai o parte din ea. Asta este diferența dintre apocrife și scrierile care fac parte din Noul Testament. Cele patru Evanghelii sunt în întregime un criteriu al adevărului, nu există niciun risc de răstălmăcire în ele, niciun factor ima­ginativ. Dacă vrea cineva să reconstituie viața bisericii cu Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu în lume și participarea creștinilor la acest dialog, poate citi cele patru evanghelii. Dacă introducem pe lângă ele și Evanghelia lui Iacob, apar elemente care nu țin de istoria reală.

“Nu cărțile îi interesează pe oameni, ci viețuirea cu Dumnezeu”

– Editura Humanitas a publicat evangheliile apocrife în mai multe ediții îngrijite admirabil. Un om care le citește cum poate să discearnă ce e adevărat și ce e fals în ele?

– Mai întâi, aș vrea să spun că eu nu cred că aceste apocrife sunt foarte cunoscute, cu atât mai puțin citite. Ȋmi amintesc de replica unui coleg mai tȃnăr, care era profesor la facultate, la un congres al bibliștilor, în care a venit discuția despre apocrife – “Bine că mai discutăm despre apocrife”, a spus el, “că, poate-poate, trezim interesul credincioșilor pentru Evangheliile canonice!” Pentru că, de obicei, credincioșii noștri nu citesc foarte mult Sfintele Scripturi. Nu cărțile îi interesează pe oameni, fie ele sfinte sau nu, ci viața ca atare, viețuirea cu Dumnezeu. Eu am trăit asta la părinții mei, în satul meu, la biserica mea. Prima Scriptură a apărut la noi în casă abia în 1968. Noi, care eram o familie foarte credincioasă, am trăit fără dumnezeieștile Scripturi. Tata și mama au fost oameni foarte credincioși, trăiau cu Bunul Dumnezeu de dimineața pȃnă seara și de seara pȃnă dimineața, ȋn tot ce făceau, cu frică de Dumnezeu, cu drag de Dumnezeu, cu cinste pentru Maica Domnului, cu cinste pentru Sfȃnta Cruce, cu rugăciune ȋnainte de masă, cu rugăciunile ȋnainte de treabă, cu rugăciune înainte de culcare. Ce Scriptură le mai trebuia? Iar pentru memoria vieții Mȃntuitorului Hristos și a ȋnceputurilor bisericii, să-i spun așa, ascultau duminica Evanghelia la biserică. Măcar să asculte credincioșii Evanghelia la liturghie, că pe parcursul unui an, se citesc aproape toate Evangheliile. Eu cred că la ora aceasta, marea problemă vine tocmai din captivitatea ȋn care am trăit pȃnă acum noi, oamenii cultivați, cu oarecare știință de carte – am fost captivi scrierilor și am trăit mai mult ȋn lumea speculațiilor teoretice și am ignorat viața ca atare, inclusiv ȋn ceea ce privește viața noastră bisericească. Teologia academică ȋncă este captivă acestei speculații teoretice.

“Eu am trăit această alunecare în speculativ”

– Vă referiți la teologia care se predă ȋn facultățile de teologie ortodoxă?

– Da, teologia care se predă în facultăți nu pune accentul pe viața ca atare. Dacă vine la mine astăzi un străin de creștinism, un străin de ortodoxie, nu ȋl voi trimite să citească, ci ȋl voi trimite la biserică, să vadă la timpul prezent cum trăim noi cu Bunul Dumnezeu, cum suntem ȋn dialog cu El, cum ne petrecem noi un an de zile cu El. Și cum, dacă ia parte la această viață a noastră, va ajunge cunoscător și al Evangheliilor, și al epistolelor Sfântului Apostol Pavel, și al teologiei bisericii din imnografie. Dar nu pentru ca să ajungă un cunoscător al Scripturii ȋl trimit, ci pentru ca să guste viața ȋnsăși. Pentru că, în biserică, oamenii trăiesc realmente cu Bunul Dumnezeu: I se ȋnchină, Îi mulțumesc, sunt cu drag de Dumnezeu, vin la biserică ȋmbrăcați frumos pentru El, vin la casa lui Dumnezeu ca să stea la masă cu Dumnezeu. Aici e esențialul! Cum o fi ca eu să mă ȋntȃlnesc cu Dumnezeu duminică – și eu, și cei dimpreună cu mine credincioși –, iar celui care este interesat de Dumnezeul meu să ȋi spun: “Întȃi stai și citește!” Nu o să îi spun asta, ci îi voi spune – “Vino să vezi și tu cum trăim, și citim pe urmă, dacă mai e ­nevoie”.

Eu am trăit această alunecare, această deraiere ȋn speculativ ȋn școala teologică, de la 14 ani, de când am intrat la seminar, și nu am mai trăit cum trăiau părinții mei, țărani simpli, iar acum mă chinui să recuperez ce am pierdut. Pentru că tot timpul, ȋn toate vedeam numai speculația teoretică: aici facem așa, pentru că aplicăm ȋnvățătura cutare, dincolo altfel, pentru că avem o altă învățătură… Ceea ce e o alienare. Dar cȃnd trăim viața noastră de fiecare zi, cȃnd respirăm, când ne hrănim, cȃnd dormim, aplicăm teorii? Nu! Ne trăim viața care pulsează ȋnlăuntrul nostru! Iar Domnul Hristos ce spune? Eu sunt Viața! Nu o teorie, ci Viața, pur și simplu. Ăsta este un lucru foarte important. De aceea eu nu cred că este foarte actuală problema apocrifelor. E doar o problemă pentru cultura noastră generală, de aceea cred că e foarte important să aflăm că ele au fost dintotdeauna o expresie, între multe altele, a credinței noastre.

– În esență, după o viață petrecută în fața altarului și a catedrei, ați ajuns la concluzia că, ȋn ortodoxie, nu Scriptura și nici cărțile sfinților bisericii au    ȋntȃietate, ci viața în Dumnezeu.

– Da, nu Scriptura are ȋntȃietate, ci viața, dar aș vrea să spun că și Scriptura este viață. Pentru că, tot de la credincioșii noștri simpli am învățat asta – ei nu citesc Scriptura ca să se informeze, cum o facem noi, ci ca să se hrănească din Dumnezeu, pentru că Scriptura e cuvântul lui Dumnezeu și se descoperă Dumnezeu în ea. Și în cuvântul meu, scris sau vorbit, e prezent duhul meu. Dacă eu, un nimic, sunt prezent în cuvântul meu, cu atât mai mult e prezent Dumnezeu în cuvântul Domnului Hristos! Și atunci, când citesc cuvintele Domnului Hristos, mă hrănesc cu ele și prin ele cu Hristos. Cum spunea Sfȃntul Cleopa de la Sihăstria – „Nu te supăra că te oprește părintele de la ȋmpărtășirea cu Sfȃntul Trup, că te ȋmpărtășești oricum cu Evanghelia! Te-ai dus la biserică? Asculți Evanghelia la biserică? E ca și cȃnd te-ar ȋmpărtăși cineva cu lingurița”.

“Rigoarea cu care au fost selectate de biserică scrierile Scripturii e foarte mare”

– E multă viață și ȋn evangheliile apocrife. Sunt acolo niște povești fabuloase, scrise cu un enorm talent literar.

– Ele reprezintă riscuri pentru neputințele și slăbiciunile oamenilor, aici e problema. Apropierea de Dumnezeu este un lucru foarte greu, cere enorm de mare efort, enorm de mare luciditate și limpezime, și atunci, omul tinde mai curȃnd spre povestioară, spre legendă, ȋnțelegeți? Iar ele asta îi oferă.

– Și e rău?

– Sigur că e rău, din moment ce te poți rătăci. Te poți agăța de apocrife și poți rămȃne la ele. Te poți agăța, de exemplu, de afirmația dintr-o evanghelie gnostică, de pildă, de Evanghelia după Toma, în care, ultima vorbă este a unei Maria, probabil Maria Magdalena, pe care o oprește Petru, iar Domnul îi spune să o lase, că “și femeile vor deveni bărbați”. Ca să intre ȋn Rai, femeile trebuie să devină mai ȋntȃi bărbați, după Evanghelia lui Toma! Ce ați zice de afirmația asta, dacă o găseați ȋntr-una dintre cele patru evanghelii? Iată un motiv pentru care evanghelia respectivă este considerată de biserică “apocrifă”, ȋn afara canonului biblic. Riscurile vin și din faptul că gnosticismul este anterior creștinismului. El se ȋntȃlnește cu creștinismul și continuă și după creștinism, mergând în paralel cu el. Avem o fază creștină a gnosticismului, care dispare ȋn două-trei secole, dar produce în acest scurt timp o literatură din care fac parte și aceste evanghelii gnostice. Îmi aduc aminte de o autoare americană, Elaine Pagels, celebră la vremea cȃnd eram eu la studii ȋn Atena, ea era ȋncă la modă pe atunci. Elaine Pagels, sfȃrșind studiul despre evangheliile gnostice, ȋși punea ȋntrebarea dacă nu cumva acelea erau cele adevărate, și cele patru, pe care noi le citim în biserică din Noul Testament, erau eretice. Vă dați seama de ­raportare?

Rigoarea cu care au fost selectate de biserică scrierile Scripturii e foarte mare, și nu e dată de o logică, de o rațiune omenească, ci e dată de Duhul lui Dumnezeu, de mintea lui Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Deci, părinții care au spus „acestea și numai acestea să fie în Scriptură” aceia au avut Duhul lui Hristos.

– Ați afirmat că ați fi bucuros ca toți creștinii să citească, pȃnă la urmă, evangheliile canonice; însă e foarte probabil ca unii dintre ei, puțini, să citească și apocrifele. Riscă ceva?

– Eu cred că e nevoie de o anumită maturitate ȋn ȋnțelegerea lucrurilor pentru a citi și    evangheliile canonice, și evangheliile apocrife. Sigur, nu mă tem că mulți dintre credincioșii noștri vor avea un interes pentru evangheliile apocrife. Sunt, poate, unii cu un nivel cultural mai ridicat, intelectuali care, să spunem, vor să ȋși verifice ȋntr-un fel anume cunoștințele. Ei, acelora le și doresc să facă lucrul ăsta, pentru că, dacă pornim cu o anumită onestitate, nu putem să nu facem diferența ȋntre evangheliile canonice și evangheliile apocrife, ȋntre sobrietatea, viul, măreția, echilibrul evangheliilor canonice și riscurile pe care le presupune amestecul pe care apocrifele îl fac ȋntre lucruri reale, istorice, și lucruri mai puțin reale, imaginare. Spunea cineva că în ele e un amestec ȋntre miere și otravă. Trebuie să fii capabil să discerni între ele.