• Multiplă campioană mondială şi europeană la arte marțiale, kickboxing şi box, a reușit să transfere rețeta succesului sportiv în preocupări legate de artă: pictură, scris, filme de succes internațional. Există o știință de a fi campion, care poate fi învățată? De la această întrebare a pornit interviul pe care vi-l oferim •
“Suntem binecuvântați cu genialitate”
– Dragă Christiana, Olimpiada de la Paris a luat sfârşit, ai urmărit-o cu siguranță şi tu, precum întreaga planetă. Cum ți s-a părut acest mare eveniment?
– Am urmărit atent Olimpiada, bineînțeles, ca orice sportiv, ca orice admirator al sportului. Dar mărturisesc cu sinceritate că au existat și multe dezamăgiri. M-au dezamăgit festivitățile, la fel şi jocurile politice, care au influențat multe rezultate. Dacă aș fi participat, cred că m-aş fi retras din competiție, mai ales că eu aş fi concurat la box (Christiana este campioană mondială şi europeană la acest sport, n. red.), una dintre cele mai corupte probe olimpice. Deja este prea mult: politicul şi financiarul îşi vâră coada, sacrificând munca, dedicația şi visurile unor sportivi care-şi dau sufletul pentru sporturile lor. La fel, antrenorii şi familiile atleților. Aşadar, am urmărit Olimpiada de la Paris, dar, dincolo de admirația fără margini pentru sportivi, am rămas cu un gust amar.
– Dar despre prestația României ce părere ai?
– Mereu am spus că sportivii români sunt geniali. Asta, în ciuda faptului că sistemul care ține sportul la noi este la pământ. Da, e îngenuncheat pe toate planurile. Despre lipsa sălilor de antrenament, bazinelor, pistelor, patinoarelor… se tot vorbeşte. Nu se rezolvă mai nimic, deși aceste lipsuri se cunosc. Însă eu văd o problemă chiar mai mare decât cele enumerate: antrenorii. Nu s-a investit nici un leu pe partea de antrenorat, nu sunt şcoli în domeniu, prin urmare, nu auzi niciun tânăr care să spună că visul său este să devină antrenor. Această meserie se face la noi ca o ultimă alegere, când nu mai poți concura ca sportiv. Din păcate, nu există nicio lege care să spună că, dacă ai fost un mare atlet, vei fi şi un mare antrenor. Rata de succes e, dimpotrivă, foarte mică, pentru că a fi antrenor e un lucru de misiune, e un har. Revenind la prestația românească de la Paris, ea întăreşte ideea că mereu există excepții, iar în acest context, eu îi adresez felicitări unei mari excepții: dna Elisabeta Lipă. Dumneaei a salvat Olimpiada! Nu că ar fi muncit în locul sportivilor, dar a ştiut să le îndrume bărcile către vâslirea bună, adică le-a creat condiții canotorilor, le-a adus un antrenor extraordinar. Chiar l-am ascultat vorbind pe dl Antonio Colamonici şi pot spune că este un pedagog şi un psiholog de excepție. Aşadar, doamna Lipă a găsit rețeta de succes pentru a pune în valoare nişte atleți deja extraordinari, şi iată câte finale şi câte medalii olimpice au în palmares. Următoarea excepție e şi ea una de lux: David Popovici. Repet, România are rezultate în sport, pentru că suntem binecuvântați cu genialitate, iar David este un geniu în sportul lui. Dar nici el nu a reuşit de unul singur, şi pentru acest înotător de mare talent a fost nevoie de triunghiul magic: sportiv, antrenor, părinți. Aud des vorbindu-se despre “singurătatea campionului”, însă eu nu cred în aşa ceva. Dimpotrivă, parte din frumusețea unui campion este că nu e niciodată singur.
“Vedem foarte clar la David Popovici că este o persoană completă, nu doar un înotător grozav”
– Muncă, sacrificiu, talent, dar parcă mai presus de toate ne impresionează inteligența lui David Popovici. Este şi ea parte obligatorie din mecanismul unui campion?
– Da! Vedem foarte clar la David Popovici că este o persoană completă, nu doar un înotător grozav. Se vede că citeşte, este extrem de coerent, are substanță în ceea ce spune, nu vântură lozinci banale pe la televiziuni, vorbeşte perfect engleză, e student la Psihologie… Nu ştiu cât vine direct de la el sau cât a contribuit anturajul, nici nu contează. Vă asigur însă că nu e singur în această devenire a lui. La fel vă asigur că un anturaj potrivit în jurul sportivilor ne va aduce alți zeci şi zeci de “Davizi”. De ce? Pentru că dacă eşti foarte bun la un sport, anatomic vorbind, ai nişte neuroni cu legături de excepție. Aceste legături nu sunt specifice doar sportului, ele sunt aceleaşi şi pentru studiu, creativitate, sensibilitate. Dar ca să fie scoase la lumină, folosite de către sportiv, lui îi trebuie deseori îndrumători, unii extrem de capabili. Un prim pas ar fi să ieşim din convingerile acestea învechite că, dacă eşti bun sportiv, nu-ți trebuie carte. Spun toate acestea în cunoştință de cauză, eu însămi am urmat şcoli sportive, iar în clasa a opta erau copii cu înalt talent sportiv care nu ştiau să-şi scrie numele. Cu toții s-au pierdut pe drum. O spun cu amărăciune: din şcoala mea, sunt singura care a confirmat în sport. Asta, pentru că în timpul studiilor, tinerii sportivi sunt considerați numere, procente, carne de tun, cum se zice în sportul de luptă. Li se cer medalii şi atât. Nu insist, spun doar că aparițiile unor oameni ca David Popovici ar fi mult mai dese, dacă întreg sistemul în care cresc sportivii s-ar schimba din rădăcini.
“Cea mai bună din lume”
– Cum îți explici că tu ai fost o excepție? De ce ai fost și tu un fel de David?
– În primul rând, pentru că mi-a fost foarte clar din prima zi de antrenament, de la nouă ani, de ce eram acolo: ca să devin cea mai bună din lume! Mă ambiționa enorm asta, dar şi să fiu cea mai bună la școală. Cu înverşunare am fost de zece la toate şcolile urmate, nu am abandonat niciodată cealaltă pasiune a mea, pictura, și am intrat prima la Teologie. Nu aveam posibilitățile altora, banii lor, hainele, echipamentul, nu puteam duce cadouri profesorilor pentru anumite beneficii. Dar viața asta, nu tocmai uşoară, mi-a dat combustibil să zbor până la stele, de la începutul carierei și până azi. Viața mi s-a schimbat între timp, slavă Domnului, dar nu şi acest motor care mă conduce prin ea. Dacă la început, impulsul a fost greutatea vieții, mai târziu el a avut legătură cu gloria. Voiam să fiu văzută, apreciată, iar cine spune că nu face sport de performanță şi pentru glorie, minte. Nevoia de recunoaştere e parte din om, pentru mine ea a fost benefică, la acel moment. Iar azi, motorul meu este o chestiune de misiune. În prezent, nu mai e despre ambiție, performanță sau glorie, azi e despre cum pot folosi tot ce am acumulat pentru a ajuta pe alții.
“Pentru mine, forța supremă e Dumnezeu”
– Se vorbește mult, astăzi, despre puterea interioară, pe care o pierdem din cauza agresiunii lumii exterioare. Tu cum accesezi această putere, cum ajungi să te foloseşti de ea?
– Pentru mine, forța interioară de care întrebi este momentul în care ajung la capătul puterii, simt cu toată convingerea mea de om că nu mai pot, că acelea sunt limitele mele, şi totuşi, o forță peste puterea umană mă duce mai departe. Ceva care mă ridică din neputință şi-mi mai dă acel surplus de putere, care face din mine cea mai bună versiune a mea, una de care nu aveam habar că există. Pentru mine, această forță este Dumnezeu. El îmi arată că picătura aceea în plus există în mine. Dar să ai puterea să-ți depăşeşti limitele, să crezi că forța vine şi din altă parte decât puterea umană, să te rogi să o primeşti, toate acestea se întâmplă mai ales când ți-e greu. Problema este că nu trebuie să înveți ceva numai din înfrângeri. O spun din proprie experiență: este mult mai important să înveți să faci față victoriei. De ce? Fiindcă în plină reuşită, problemele care apar sunt atât de bine disimulate într-o formă a binelui, încât pericolul cel mai mare de “prăbuşire” este tocmai după o mare izbândă. Discuția despre statutul victoriosului este foarte amplă, o voi explica doar puțin, prin exemplu personal. Prima mea experiență de acest fel a fost la 18 ani, când am câştigat primul titlu mondial. Munceam pentru asta de mică, cu teribilă îndârjire.
Eu nu am lipsit de la niciun antrenament, niciodată! Mergeam şi bolnavă, stăteam pe saltea şi mă uitam la ceilalți, ascultam antrenorii. Eram extrem de determinată, ştiam în sinea mea că voi deveni campion mondial, deşi unii chiar râdeau de mine când spuneam asta, pentru că nu se mai întâmplase niciodată în România pentru o femeie. Dar eu ştiam, căci atunci când concurezi pentru o medalie, tu eşti deja campion. În schimb, nimeni nu mă pregătise pentru momentul în care acel obiect strălucitor va atârna de gâtul meu. Am dormit cu medalia sub pernă, a doua zi m-am trezit şi m-am uitat la mine în oglindă. Bogdana, am simțit că mă prăbuşesc într-un hău, un abis mental, pentru că nu se schimbase nimic la mine, absolut nimic. Eram tot eu! Nici pe stradă, nici la magazinul din colț, nimeni nu mă vedea altfel. Un gol terifiant s-a deschis, ulterior am aflat că există o formă puternică de depresie a campionilor. Noi ardem adrenalină cu nemiluita la antrenamente, o facem în competiții, e o descărcare chimică care generează dependență cu adevărat. Mental, suntem campioni de un milion de ori, până ne cântă imnul. Apoi e linişte. “Şi acum? Acum ce-mi rămâne? Ce fac?”. La primul antrenament e la fel ca înainte, iar faci încălzirea aceea care nu-ți place, statutul de campion nu te scuteşte de ea. Totul e la fel ca înainte, totul! Dacă nu apare repede o altă competiție de care să te agăți, depresia bate la uşă, fiindcă nu mai ai scop. La fel, dacă doar sportul e singurul lucru pentru care trăieşti, atunci iar e problematic. De aceea, majoritatea sportivilor devin insuficienți pentru propria lor viață. Nu au alt domeniu care să le regenereze energia consumată în sport. Se hrănesc din ea până se termină. În mai toate sporturile sunt multe talente la juniori, care dispar mai apoi, tocmai pentru că tot ce aveau în ei s-a consumat în acei primi ani. Nu au variante de regenerare a energiei.
Ce urmează după o medalie
– Totuși, tu ai supraviețuit acestui hău de care vorbeşti. Cum depăşeşti depresia campionului?
– Cu o strategie pe termen lung. Prima parte a ei ține de noroc, adică, sportivul să aibă parte de părinți deosebiți intelectual, dar şi financiar. Ei trebuie să-l sprijine, să-l încurajeze, să-l laude pe copil, dar şi să-i explice că există viață şi dincolo de sport şi trebuie să fie mereu pregătit pentru ea. Unde nu reuşeşte părintele (lucru foarte des întâlnit, pentru că tinerii consideră planurile părinților ca o încorsetare, o obligație), intervine antrenorul. Vă spun că spre el se canalizează mai toată încrederea sportivului, nu poți ieşi campion dacă nu te laşi total pe mâna celui care te îndrumă. Antrenorul are datoria să le arate sportivilor că există şi alte lucruri în viață, nu numai după sport, ci şi în timpul carierei sportive. Uneori apar atleți care au mai multe talente, aşa cum sunt şi eu. Ai zice că pentru ei e mai simplu, dar nu e chiar aşa. Se vor lovi încontinuu de replici de genul: “Nu poți face mai multe lucruri în acelaşi timp, nu poți fi bun la toate, nu poți fugi după doi iepuri!”. Ei trebuie să fie puternici, încăpățânați şi să nu asculte. Da, nu poți face totul sută la sută. Dar dacă sunt un pictor optzeci la sută, mă ajută să fiu un sportiv sută la sută. Deci, pentru mine a fost o nevoie să pictez, să-mi materializez acest talent, ca să devin campioană în sporturile mele. La fel e şi pentru alții. Am văzut un interviu cu antrenorul lotului de canotaj, care le-a spus sportivilor, aceşti mari campioni pe care i-am urmărit la Olimpiadă, că există viață și după sport şi că realizarea lor cea mai mare nu trebuie să fie o medalie. Când auzi asemenea vorbe din gura unui antrenor, trebuie să-l prețuiești ca pe aur. El este genul de om care nu va transforma nişte tineri în robii performanțelor. Le va da dreptul să fie oameni, cetățeni, lucru care se întâmplă de fapt foarte rar.
Taina puterii
– Christiana, cum am putea folosi și noi, muritorii de rând, forța interioară a marilor sportivi, capacitatea lor extraordinară de concentrare, pentru a ieși învingători?
– Forța interioară există în fiecare dintre noi, iar eu cred că descoperirea ei are legătură cu existența unor obiective pe care trebuie să ni le fixăm. Aşa cum sportivii privesc către următoarea competiție, tot aşa ar trebui şi ceilalți oameni să aibă mereu țeluri concrete în minte și în viață. Ceva către care să tindă, un vis pe care să-l transforme în realitate. Nu e nevoie de ceva măreț. Poate fi o simplă… cură de slăbire, să zicem. Important e să fie un obiectiv clar, concret, pe care să vrem să-l îndeplinim, iar nu ceva abstract, de genul “îmi doresc să devin un om mai bun”. Astea sunt simple lozinci. Pune presiune pe tine, pe chestiuni reale, palpabile! “Mâine alerg 3 km”. Iată un lucru ce pare greu de reușit, dar nu imposibil. Acesta este un obiectiv real, unul care, dacă îl atingi, ești “campion”. Adevăratul campion este cel care, are sau nu are chef, face. Una peste alta, eu cred că ar trebui să credem despre noi, oamenii, că suntem nişte ființe create de Dumnezeu care pot deveni ceva ce nu ştiau că sunt. Când atingem obiective mai mari decât noi, ceva profund se schimbă înăuntrul nostru. Dobândim putere. Dumnezeu ne răsplătește și cu acea extra forță de care avem nevoie. Dumnezeu ne-a făcut campioni. Toți ne naştem potențial campioni, de aceea ne şi impresionează performanțele sportivilor. Toți avem în noi puterea unor reuşite majore, doar trebuie să o activăm. Fii campionul propriei vieți!, este un îndemn în care cred şi pe care-l folosesc cât mai des.
– În ce investești astăzi știința de a fi campioană? Cu ce te ocupi în prezent?
– Bucureşteancă get-beget, trăită doar la bloc, am hotărât de ceva vreme că trebuie să mă depărtez de oraş şi să-mi trag sufletul în liniştea unui sat. Am plecat în Ardeal. Am un foarte mare atelier de pictură, pe care toată viața mi l-am dorit, nu-mi vine să cred ce de spațiu am în jurul meu. Ne-am obişnuit greu cu ritmul lent al vieții de aici, dar ne-a prins bine, fiindcă ne-a obligat să lăsăm şi noi “motoarele” mai puțin turate. Surplusul de energie ni l-am canalizat către creație, în multe forme ale ei. Atelierul merge bine, lucrez încontinuu. Împreună cu soțul meu, Octavian Budică, am realizat un film de scurt metraj care, spre marea noastră fericire, ne aduce premiu după premiu la festivaluri internaționale. “Cel mai bun film şi cea mai bună regie”, în SUA, “Cel mai bun film şi cea mai bună actriță”, în India, un premiul pentru “Cea mai bună actriță în Italia” (primit chiar în luna August). Acesta din urmă a fost chiar o mare surpriză, să fiu premiată la un festival în Europa este o cu totul şi cu totul altă poveste, ştim pretențiile europenilor în legătură cu arta. Filmul acesta, “Ter Chono, o poveste mongolă” – despre o prințesă războinică, a cărei percepție despre viață se schimbă în urma unei întâmplări extraordinare –, a fost visul nostru nebunesc, tot ce agonisisem, toată inima noastră au fost investite în acest film scris de soțul meu. E o poveste despre credință, și suntem extrem de fericiți că ea primeşte confirmări în festivaluri, asta ne arată că visul nu a fost nebunesc, ci el este materializarea unei nevoi – aceea de a dovedi că viața este o minune, iar credința ne ajută să o împlinim. Revenind la ce fac, în rest, mă antrenez zilnic, fără excepție, continuu să nu lipsesc de la niciun antrenament.
– Nu ai renunțat la competiții?
– Deloc. Am avut o pauză din cauza sănătății, dar acum sunt mai bine ca niciodată. În plus, din artele marțiale nu te poți retrage, poți să nu mai participi la competiții, dar “retragere” nu există. Un artist marțial nu se poate opri din a se antrena, din a învăța pe alții. Pentru cei pasionați de artele marțiale, ele devin precum hrana și dormitul: indispensabile. Aşadar, când mă vei întreba și peste douăzeci de ani ce fac, sigur îți voi răspunde că mă antrenez.
Foto: Cosmin Berghean (3)
Romanian