Păr. Ovidiu-Severian Semerean (Southampton, Marea Britanie): „Așa cum cerul se unește cu pământul, avem nădejdea că prin intermediul bisericii vom reuși să-i reunim pe copii și pe tineri în credință, în bucurie și în drag de țară”

Pe unde ajung, împrăștiați prin lume, românii ortodocși caută calea bisericii, chiar dacă acasă nu li s-a prea întâmplat s-o facă. Între ziduri reci și străine, de multe ori închiriate temporar, ia ființă o Românie mai mică, una cu chip de cruce și Înviere. Nu prea mai există zonă a lumii unde să trăiască români și să nu aibă un preot al lor, o biserică a lor. Uneori, preotul a ajuns după ce comunitatea a fost deja formată, alteori, aceasta a luat naștere odată cu venirea preotului. Credința strămoșească e cea care-i ține pe români aproape unii de alții, o singură nădejde, în lumea secularizată în care au ales sau au fost nevoiți să trăiască, unde au plecat în căutarea unui trai mai bun. Unii l-au găsit, alții încă-l mai caută, iar mulți dintre ei au înțeles că pâinea nu-i mai bună în altă parte decât Acasă. Și s-au întors, fără niciun fel de regret.

În sudul Angliei, în Southampton, comunitatea românească s-a închegat după sosirea aici a preotului Ovidiu-Severian Semerean. A fost ceva mai norocos părintele, spre deosebire de mulți alții, din alte zone ale lumii, pentru că nu a fost nevoit să umble cu altarul în portbagaj, dintr-un spațiu închiriat într-altul. Iar acum, românii din această așezare britanică chiar au oportunitatea de a cumpăra o biserică veche, impunătoare, pentru a o transforma într-o biserică ortodoxă, fierbinte, în mijlocul rece și laicizat al Occidentului.

„Ar fi bine ca preoții să nu aibă grija celor lumești”

Părintele Ovidiu-Severian Semerean, fecior de preot din Năsăud, a slujit timp de trei ani și jumătate într-o parohie ortodoxă din Spania, înainte ca Dumnezeu să-i rânduiască grija duhovnicească a unei comunități românești din Anglia.

„Imediat după ce am terminat facultatea, m-am căsătorit, apoi am venit în Anglia, unde am muncit pe șantier, ca ajutor al unui inginer. Treptat, am ajuns eu însumi project-manager, pentru firma la care am muncit din prima zi și până astăzi. Facem structuri de beton pentru clădiri, de obicei mari, până la 30-40 de etaje. Ca mirean, când am ajuns în bisericile ortodoxe românești din Marea Britanie și am văzut cât de mare este jertfa preoților de aici, am spus foarte răspicat că eu nu am să ajung niciodată preot în Anglia. Dar nu-i cum gândește omul, ci cum vrea Domnul. Nu m-am preoțit imediat ce am terminat facultatea, în 2002, ci doar nouă ani mai târziu, atunci când Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, m-a rugat s-o fac, pe seama unei parohii din Spania, Torrevieja. Am fost hirotonit, așadar, în vara anului 2011, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la Mânăstirea Măriuș, din Maramureș. După trei ani și jumătate de slujire în acele frumoase și însorite ținuturi spaniole, ne-am mutat exact acolo unde am spus că nu am să ajung preot niciodată: în Anglia”, își amintește părintele Semerean.

– Drumul dumneavoastră spre preoție a fost influențat de faptul că sunteți fiu de preot?

– V-ați aștepta să spun că a fost un urcuș duhovnicesc firesc încă din copilărie. Dar nu a fost chiar așa. Și a fi fiu de preot, ca orice altă situație în viață, e cu două tăișuri, iar drumul meu spre preoție nu a fost unul drept, ci, mai degrabă, complicat. Încă din studenție, am plecat temporar în străinătate, iar din anul 2003, m-am stabilit cu soția în Marea Britanie, imediat după nunta noastră. Încă în seminar fiind, văzând frământările din consiliile parohiale și situațiile dificile în care tatăl meu, ca preot, era pus, mi-am dorit ca, dacă va fi să ajung vreodată preot, să nu fiu dependent de fondurile parohiei. Se spune că trebuie să ai grijă ce îți dorești, că poate rânduiește Dumnezeu să ți se întâmple. Astăzi, dorința mea s-a împlinit: sunt independent financiar, dar nu este ușor să mă împart între serviciul de zi cu zi, familie și nevoile comunității pe care, duhovnicește, o am în grijă. Dimpotrivă, am cam început să-mi schimb părerea și cred mai degrabă că este important ca, în general, preotul slujitor să nu aibă grija celor lumești.

– Intenționați să vă întoarceți acasă, la un moment dat?

– E o întrebare foarte bună. Noi am făcut-o deja, din motive personale, între 2009 și 2011. Dacă intenționăm să ne mai întoarcem acasă? Nu mai am puterea să spun nimic… facă-se voia Domnului!

O biserică de vânzare

– Părinte, am ajuns la dumneavoastră aflând de demersurile pe care le faceți pentru a cumpăra biserica în care slujiți – biserica Holy Trinity (Sfânta Treime), parohia „Sf. Calinic de la Cernica”, din Southampton, Marea Britanie. Pare o situație inedită, în contextul în care confrați de-ai dumneavoastră din întreaga lume slujesc în spații improvizate sau de închiriat.

– Se pare că am pentru dumneavoastră doar situații complicate! Parohia noastră își are începuturile legate de venirea mea și a familiei mele, care m-a însoțit întotdeauna, în această parte de sud a Marii Britanii. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am găsit un spațiu de slujire, unde am început să creștem ca și comunitate. Pe când lucrurile păreau să meargă spre bine, a venit pandemia, iar lăcașul de cult pe care îl foloseam pe-atunci a fost închis permanent și apoi pus la vânzare. Cu toate eforturile noastre de a-l cumpăra, la acea vreme, a fost cumpărat de o grădiniță locală și apoi transformat. A fost un moment zdrobitor pentru comunitatea noastră, dar și o piatră de încercare. La fel ca Pasărea Phoenix, aș zice că am ieșit din această situație mult mai întăriți, uniți și determinați în acțiunile noastre. Doi ani am slujit mai mult on-line, de acasă și dintr-un church-hall (clădire adiacentă a unei biserici locale – n.red.), iar apoi ni s-a oferit Biserica St. Katharine, din afara orașului. O biserică foarte frumoasă, cu un drum pitoresc până la ea, prin zona „New Forest”, o rezervație naturală, care ne aducea mult aminte de locurile de acasă. Din păcate, spre acea zonă nu existau mijloace de transport în comun și drumul era destul de lung, impedimente destul de mari pentru românii ortodocși, care ar fi vrut să ajungă la slujbe. În zona Southampton, lucrurile sunt într-o permanentă schimbare, astfel încât, la un moment dat, a fost scoasă la vânzare biserica Holy Trinity. Din păcate, prețul acesteia a fost mult prea mare pentru comunitatea noastră, dar Dumnezeu a rânduit să intrăm într-un parteneriat exact cu grădinița care cumpărase fostul nostru lăcaș de cult. Ei voiau să cumpere doar church-hall-ul de la Holy Trinity, dar nu aveau nevoie de biserică. Lucrurile păreau să se aranjeze, fiecare dintre noi obținând partea de clădire pe care și-o dorea. Oferta a fost acceptată, a început procesarea actelor, care durează foarte mult, fiind vorba de o clădire de patrimoniu și de dimensiuni mari. Din nefericire, chiar înainte de finalizarea tranzacției, grădinița s-a retras din parteneriat. De aceea, ne aflăm acum într-o situație foarte delicată: ori se anulează tranzacția, ori cumpărăm noi și church-hall-ul. Întrucât oportunitatea de a avea o biserică ortodoxă doar a noastră, cu o istorie însemnată în spate, este una extraordinară, de neratat, am hotărât să cumpărăm și church-hall-ul, deși deocamdată nu avem toate fondurile necesare. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și pentru rugăciunile Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, ocrotitorul parohiei noastre, nădăjduim să reușim totuși să ne mobilizăm și să ducem la îndeplinire acest vis.

Biserica Holy Trinity (Sfânta Treime) este o biserică impresionantă, care îi întâmpină pe toți cei care intră în oraș prin partea de vest. A fost construită în anul 1884, pe locul unei alte biserici, cu hramul „Sf. Nicolae”. În biserica Holy Trinity se află și o capelă dedicată eroilor din primul Război Mondial, dar și plăci comemorative ale celor care și-au pierdut viața pe vasul Titanic, care a plecat pe ultimul său drum chiar din Southampton.

„Mulți români se simt împliniți aici”

Copilăria petrecută în nordul Ardealului, pe meleagurile lui Coșbuc, în Năsăudul grăniceresc, i-a fost mereu un reper important părintelui Ovidiu-Severian Semerean, de aceea a încercat să le insufle aceleași valori și copiilor români din parohia „Sf.Calinic de la Cernica” din Southampton. „Copilăria mea a fost marcată de multă interacțiune cu alți copii,    de joaca în aer liber și ghidușii de neuitat. E o diferență de la cer la pământ între copilăria mea românească și cea a copiilor de români din Marea Britanie! Aceștia cresc izolați, cu un program încărcat de activități diverse, singurul refugiu fiind, pentru ei, mediul virtual. E drept, timpurile s-au schimbat, poate și noi, și nu neapărat în bine. Dar așa cum cerul se unește cu pământul, avem nădejdea că prin intermediul bisericii și al activităților din cadrul ei, vom reuși să-i reunim pe copii și pe tineri în credință, în bucurie și în drag de țară.

În Vest, societatea se înstrăinează din ce în ce mai mult de Hristos. Bisericile sunt goale, dar, din păcate, ca și în cazul nostru, dacă se scot la vânzare, intrăm în competiție cu diferiți agenți comerciali, care le transformă în cu totul altceva. Este greu de crezut, dar într-un oraș din apropiere, o biserică a fost transformată în club de noapte”.

– Vin românii la biserică, își aduc și copiii?

– Aici răspunsul este simplu: da. Și nu este împlinire mai mare pentru un preot, decât aceea de a vedea biserica plină cu familii tinere, alături de copiii lor. Doar că, pe măsură ce cresc și-i „fură” viața, anturajele și rătăcirile specifice vârstei, acești copii se cam îndepărtează de biserică, de aceea avem mare nevoie să îmbunătățim relația cu adolescenții. Nădăjduim că, după ce vom avea acces la church-hall, vom reîncepe activitățile cu ei, pentru a-i ajuta să păstreze măcar o fărâmă din ceea ce înseamnă credința strămoșească și dragostea pentru România.

– Care sunt frământările românilor pe care-i păstoriți? E întoarcerea acasă una din dorințele lor?

– După cum vă așteptați, la o așa varietate în comunitatea noastră, cu români din toate părțile României și de felurite pături sociale, și frământările sunt pe măsură. În mare parte, dorul de „acasă” este cel care ne macină pe toți. Cred că marea majoritate își doresc să se întoarcă în România într-o bună zi, dar cei care s-au născut aici au cam prins deja rădăcini britanice, iar asta face foarte dificilă decizia întoarcerii. Sunt destul de mulți care s-au acomodat foarte bine și se simt împliniți aici. Poate doar capriciile vremii, cam umedă, să le mai zdruncine confortul social, ca să folosesc un ton amuzant.

– Comunitatea românească din zonă e una unită, se implică în activități care să-i țină aproape de biserică?   

– Aș îndrăzni să spun că da. Rugăciunile către Dumnezeu, activitățile culturale și educaționale pe care le-am avut de-a lungul timpului au fost un liant pentru românii din zonă. Iar încercările prin care trecem pentru cumpărarea lăcașului de cult sunt, la rândul lor, menite să întărească această unitate.

„În societatea occidentală, postul și-a pierdut valențele duhovnicești”

– Peste câteva zile, intrăm în postul Crăciunului. Mai are el vreo valoare duhovnicească, în lumea secularizată a Occidentului? Îl mai țin românii ortodocși din Marea Britanie ca pe o pregătire necesară pentru sărbătoarea Nașterii Domnului?

– În societatea occidentală, postul și-a pierdut valențele duhovnicești. Îmi amintesc de un coleg de muncă din Africa de Sud, a cărui soție este cadru medical și care a înțeles beneficiile postului de două ori pe săptămână, dar a ales marțea și joia, ca să nu se considere că o face din motive religioase. Totuși, în comunitatea noastră ortodoxă, postul rămâne un act de jertfă important, în    așteptarea marilor sărbători de peste an.

Această călătorie a postului spre Nașterea Domnului e o călătorie în care ne alăturăm familiei sfinte, în drumul către „peștera cea `ntunecoasă”, în care se va naște Mântuitorul, așa cum foarte frumos o spun colindele noastre românești. Pentru fiecare creștin, călătoria aceasta este o oportunitate de a-și reînnoi credința, de a trăi cu smerenie și recunoștință față de Dumnezeu, care, în iubirea Sa, ni L-a trimis pe Fiul Său, cel Unul născut din Fecioara Maria. Pe lângă îndemnul nostru general, de a ne deschide inimile spre milostenie, iubire și iertare față de aproapele nostru, aș vrea să îi încurajez pe toți cei care se vor afla departe de țară în zilele de sărbătoare, să-i caute pe preoții ortodocși din zonele în care trăiesc, fie că au sau nu biserici de sine stătătoare, în care să slujească. Să caute să se spovedească, să se împărtășească, să cânte cu ceilalți frați români colindele din străbuni, să țină astfel vie lumina sărbătorilor de acasă, din România. Nicăieri, în lumea asta mare, sărbătorile nu au o asemenea profunzime ca la noi, iar bisericile ortodoxe din întreaga lume, prin preoții care slujesc în ele, de cele mai multe ori cu mari sacrificii, sunt ele însele mici oaze de România, cu toată liniștea și lumina ei.

Noi, aici, în parohia ortodoxă „Sfântul Calinic de la Cernica” din Southampton, și anul acesta, la fel ca și în anii precedenți, și cu nădejde că și în anii care vor urma, vom încerca să aducem o fărâmă din tradițiile și obiceiurile de acasă, prin rugăciune, colind, cântece patriotice, de Ziua Națională a României. Le doresc tuturor românilor ca acest post să îi aducă mai aproape de Dumnezeu, dar și mai aproape unii de alții, pentru a întâmpina cu bucurie praznicul Nașterii Domnului!

Pentru donații, cont în lire sterline:

SAINT CALINIC FROM CERNICA

Sort Code: 53-81-23; Account number: 84054816

BIC: NWBKGB2L; IBAN: GB85NWBK53812384054816