• Din pământul fertil al Câmpiei Bărăganului cresc de toate: cereale, legume, pomi fructiferi. Solul acesta, numit cernoziom, format în sute de mii, chiar milioane de ani, prin depunere și putrezire, este o bogăție în sine. Zice-se că arunci semințele primăvara și mai vii toamna să recoltezi, așa de mănos este. Pe câmpurile din jurul comunei Gheorghe Doja găsești, cât vezi cu ochii, tarlale cultivate cu pepeni, cu varză și, mai nou, cu dovleci, buni pentru plăcintă. Cine oare îngrijește acest rai al bunătăților vegetale? •
Biroul fermierilor
Parcurg la volanul Opelinei mele șoseaua care străbate câmpia din micul orășel Lehliu, până la Slobozia, cel mai răsărit oraș de prin aceste locuri întinse ca în palmă. E o zi cu mult soare, îmblânzit, prietenos, iar nu cumplit, ca soarele verii. Ploile care au căzut zilele trecute au înverzit ierburile în mijlocul toamnei. După ce trec podul peste râul Ialomița, mai merg o oarecare distanță și ajung, în sfârșit, în comuna Gheorghe Doja, înconjurată de terenuri agricole cultivate, mai ales cu pepeni, cu varză, conopidă și cereale. Sezonul agricol 2024 e pe sfârșite. Pepenii au fost deja culeși sau abandonați pe câmp, căpățâni verzi și lucioase ca niște bolovani derutanți, înțepeniți pe șesul cu miasme de vegetale în descompunere. Varza este încă în curs de recoltare, stă pitită între frunzele ei mari și cărnoase. Mâini iuți o despoaie și o pun pe o bandă rulantă atașată la remorca unui tractor. Cerealele sunt depozitate în silozurile uriașe sau au fost deja livrate către partenerii comerciali de peste mări și țări. Dovlecii încă se coc. Sediul „Cooperativei Agricole Gheorghe Doja” (da, unii fermieri au înființat cooperative agricole pe stil nou, din inițiativa lor, nu obligați de stat, așa cum s-a întâmplat în comunism) se află chiar la intrarea în comuna cu același nume. În scurt timp, încep în sala de ședințe o discuție tot mai antrenantă cu președintele Florin Ion și cu directorul economic, Ion Cârstoiu. „Noi suntem economiști la bază, nu ingineri agronomi. Ne-am apucat de agricultură fiindcă ne place și fiindcă am vrut să abordăm activitatea asta ca pe o afacere în care să ne folosim pregătirea profesională”, spune Ionel Cârstoiu. Mă simt ca în birourile unei companii multinaționale. Peisajul agricol întrezărit pe fereastră mă aduce însă la realitate. „Am început cu 20 de hectare (în Bărăgan, unde e pământ cât vezi cu ochii, 20 de hectare sunt o nimica toată!), acum lucrăm 350 de hectare, aflate atât în proprietatea noastră, cât și arendate de la localnici. Din acestea, 150 de hectare le cultivăm cu pepeni, 30-40 cu legume, 30 cu dovleac și restul cu cereale”, face Florin Ion o prezentare sumară a cooperativei lor. Aici e cu cifre, cu date exacte, contabilitate la virgulă.
Noua cooperativă agricolă
Gheorghe Doja este o localitate înființată imediat după Primul Război Mondial, de săteni coborîți de la munte, din județul Prahova. Au primit aici loturi de teren din moșiile care au aparținut unor mari boieri ai vremii: Gheorghe G. Cantacuzino și Barbu Catargiu, după cum scrie pe site-ul Primăriei. Satul a fost botezat inițial „Principesa Elena”, apoi, după 1948, a fost redenumit „Gheorghe Doja” și așa a rămas, până în zilele noastre. După 1948, când s-a instalat regimul comunist, terenurile sătenilor au fost naționalizate, deseori în mod forțat, și introduse în structuri colectiviste numite, mai târziu, „cooperative agricole de producție”/C.A.P. Imediat după revoluția din Decembrie 1989, C.A.P-urile s-au destrămat și terenurile au reintrat, uneori mai greu, în proprietatea sătenilor. Agricultura din România a revenit atunci, după aproape cincizeci de ani, pe baze private. Cu timpul, datorită unor înlesniri fiscale și unor beneficii financiare acordate de stat, după anul 2000, unii fermieri au ajuns la concluzia că e mai bine pentru ei să se cooperativizeze, decât să muncească pe cont propriu. Adică, s-au asociat benevol, prin consimțământ, fără să fie obligați de puterea politică, așa cum s-a întâmplat în trecut. Scenariul s-a desfășurat întocmai și în comuna Gheorghe Doja, din județul Ialomița. Așa au ajuns să fie înființate câteva cooperative agricole pe stil nou, cu sediu propriu, ca al oricărei firme private. „Recolta de pepeni a crescut, în anii aceia toți făceam pepeni și stăteam la mâna comercianților de ocazie, pe șanț, și atunci ne-am decis să facem o cooperativă agricolă, ca să putem vinde în hipermarketuri”, își amintește Ionel Cârstoiu. În peste 10 ani de muncă, fermierii din Cooperativa agricolă Gheorghe Doja au reușit să progreseze până la un nivel poate nebănuit la momentul inaugural: au construit sau au achiziționat spații de depozitare, cu atmosferă controlată, clădire de birouri cu etaj (unde vorbim acum), silozuri, au cumpărat utilaje noi și au reușit să pătrundă pe marea piață, să furnizeze marfă proaspătă pe marile platforme comerciale din toată țara. În 2022, au reușit să convingă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (A.F.I.R.) să le ofere fonduri europene pentru două proiecte: 1. achiziție de tractoare, betonare curte depozit, panouri fotovoltaice și 2. construirea unor silozuri de cereale, cu o capacitate de 1.000 de tone. Investițiile totale s-au ridicat la 2.000.000 de euro, cu un anumit procent de cofinanțare din partea beneficiarilor.
Dovlecii și Fidel Castro
Ieșim din sala de ședințe spre câmpurile vaste, cultivate cu varză, pepeni, dovleci. În apropiere se înalță silozurile pentru cereale. Dincolo de ele, sunt câteva solarii lungi, unde primăvara, devreme, sunt plantați pepeni (plăntuțele altoite sunt aduse tocmai din Grecia, cu camionul) pentru a fi oferiți ca trufandale, înainte să înceapă recoltarea din câmp. Urc în mașina de teren a directorului economic și ieșim din ograda largă a fermei. Cât vezi cu ochii, numai terenuri agricole. Suntem în inima Bărăganului, marea câmpie fertilă a României. Intrăm pe un drum care a fost asfaltat cândva, dar asfaltul s-a stricat, s-a măcinat și acum e ca un covor dur și găurit, desfășurat drept și nesfârșit peste țarini. Relatarea ghidului meu mă uimește: „Drumul ăsta a fost asfaltat de Ceaușescu, ca să-l primească aici pe Fidel Castro, să se laude cu producțiile de la C.A.P. Gheorghe Doja, care era al doilea pe țară. Castro nu a mai venit, ai noștri au rămas cu drumul asfaltat în plin câmp. Nimeni nu mai avea în România așa ceva pe vremea aia. Din păcate, drumul s-a degradat și nimeni nu l-a mai reparat”. Ajungem la vărzării. Brusturi mari, luxurianți, cărnoși, înverzesc întinderile, cât vezi cu ochii. Frunzele late, înfoiate, ascund căpățâna de varză sau de conopidă albă. E o priveliște încântătoare. E finalul unui sezon de muncă și de griji. Fermierul desface o căpățână de varză și o ține în mâini. E satisfăcut: cu toate peripețiile climatice din acest an (secetă pedologică, arșiță) are ce recolta. Un utilaj complex, cu bandă atașată, înaintează lent spre capătul parcelei, în timp ce zilierii curăță frunzele și aruncă pe bandă căpățânile de varză. „Fără apă ar fi fost greu spre imposibil să obținem recolta asta de vărzoase. Avem acces la un canal de irigații, dar scoatem și apă din pământ, din șapte puțuri. Am folosit vara asta 35.000 de metri cubi de apă, ca să irigăm 250 de hectare. Arșița a fost puternică”, afirmă fermierul. Trecem pe lângă tarlaua cu pepeni care au rămas neculeși. Fructele mari zac pe câmp. Încercăm câteva și găsim unul încă bun: miezul e dulce, proaspăt. Ajungem apoi la parcelele cu dovleci plăcintari. Sunt în curs de coacere. Le deslușesc rotunjimile, printre bogăția de vreji. Se răsfață în soarele de toamnă, a cărui lumină curge fin peste câmpie, ca mierea dintr-un borcan răsturnat pe o masă. Îi privesc și am așa o senzație, că parcă ar fi gata să se desprindă de pe vrej și să se rostogolească singuri, repede, miraculos, peste câmpie, până la București. Urc în mașină și accelerez, să nu mi-o ia înainte!
