„La început a fost un pariu”
– Se împlinesc aproape 30 de ani de la debutul tău ca regizor. Îți propun să îi celebrăm vorbind despre ultimul tău spectacol, care se bucură de mare succes: „Peștele-balon”.
– „Peștele-balon” s-a născut pe 9 August, la Teatrul de Artă, din București. E un „copil reușit și teribil”, aș zice eu, fiind suspectă de subiectivism, ca orice regizor care se așează confortabil într-un început de interviu și se uită la produsul lui. Dar, dincolo de doza de implicare, dincolo de criteriile emoționale, se află o evidență demnă de menționat: este o poveste unică, în contextul teatral actual. Din mai multe motive: în primul rând, piesa a fost inspirată de un text generat împreună cu inteligența artificială. Alexandru Damian, un prieten arhitect (mult mai tânăr!), lucrează în domeniul său cu AI de ceva vreme, iar la un moment dat l-a ispitit să-ncerce dezvoltarea unei idei literare, pe care a avut-o acum vreo zece ani. Și a ținut-o la sertar. Iar anul ăsta, AI și Alexandru au comis o istorioară de o sensibilitate frisonantă și de o forță fantastică. De la ea pornind, am scris piesa pentru cei doi actori Mona Eftimiu și András Demeter, și pentru Carmen Anghel (soprană). Știam deja că vrem ceva împreună, aveam de ce, aveam cum, dar n-aveam ce și, bineînțeles, unde. „Ce”-ul a fost gata prin Februarie, cred. Iar „unde” s-a găsit pe la finalul lui Aprilie. Ceea ce face această poveste singulară e subiectul său. Foarte pe scurt: bucătarul unui penitenciar din Japonia pregătește ultima cină unei condamnate la moarte. Această cină constă în fugu-sushi, deci, vorbim despre o specie de pește care conține tetradoxină (substanță mortală) și despre faptul că, gătit necorespunzător, peștele-balon poate ucide într-o secundă, sau în chinuri groaznice. Este și cazul deținutei noastre, care moare cu o oră și 12 minute înainte de momentul execuției. Iar bucătarul urmează a fi judecat la Haga, pentru această… crimă. Crimă!?… Omor prin imprudență!? Neglijență la locul de muncă!?… Aranjament secret cu însăși deținuta?… Greșeală fatală? Mâna destinului!?… Nu știm, cu toate că avocata lui din oficiu face tot ce-i stă în puteri ca să afle. Timp în care teme precum onoarea, libertatea, încrederea, morala, iubirea, viața, moartea, justiția, orgoliul, perfecțiunea – sunt puse pe masă, sub masă și din nou pe masă. Cu scopul obținerii unor informații utile pentru instrumentarea cazului. Cred că povestea este aparte, pentru că are mai mult invizibil decât vizibil. Un invizibil pe care fiecare privitor în parte e invitat să și-l configureze. Iar nebunia maximă este că, deși se nasc atâtea invizibile câți spectatori, ei bine, acel vizibil din invizibilul creat de actori pe scenă nu lasă niciodată loc de dubiu în receptori. Fascinant.
– Ce te-a determinat să pui un asemenea spectacol în scenă?
– La început, a fost un pariu. Un test, de fapt. O curiozitate stranie – să văd dacă, într-adevăr, mai are rost (sau sens) să continuu cu ceea ce fac. Asta – pe de-o parte. Pe de altă parte, viciul ăsta numit… teatru (pentru că asta devine, de la un punct încolo – viciu; o adicție intelectuală, afectivă, fizică) are câteva date fixe. Are mirajul scândurii, cum se spune, care funcționează precum un magnet cosmic. Are mirajul oamenilor – tot ce ține de miracolul întâlnirii la lucru cu actorii, în primul rând. Cu echipa artistică. Echipa mea de suflet, cu care am colaborat după o (prea) lungă pauză. Daniel Titza, scenograf. Andrea Duță, coregrafă. Și membrii noi – Gabriel Basarabescu, compozitor. Alexandru Damian – video artist. Și mai există și mirajul alternativei la realitate. Să nu uităm, că, totuși, în Teatru se creează lumi. Sisteme. Sisteme perfect funcționale, ca variantă total viabilă la ceea ce numim lumea reală. (Un fel de VR pe viu; full contact VR, dacă vrei.) Lucrul împreună cu oamenii (vechi și noi) cu care alcătuiești aceste… micro-universuri are o putere de seducție inegalabilă. Iar când ai de-a face cu talentați, cu artiști curajoși, cu personalități puternice și pline de imprevizibil, treaba asta se duce… departe rău. Nu vreau să recurg la clișee, dar, pe bune, poți afirma că sky is the limit.
„Artiștii de azi sunt infinit mai ocupați și mai hingheriți decât erau artiștii de ieri”
– Ești o mândră reprezentantă a teatrului independent. Care sunt „costurile” și care sunt beneficiile independenței artistice în teatru?
– Toate s-au scumpit în ultima vreme. Totul costă de 5 ori mai mult decât face. Atât la piață, cât și la teatru. Beneficiile sunt aceleași care au fost mereu – faci ce-ți place, cu cine-ți place, așa cum îți place. Iar revenind la costuri, nu sărăcia și gradul tot mai ridicat de dificultate în a găsi sponsori/ finanțatori sunt problema, ci condițiile în care ești nevoit să lucrezi. Pentru că artiștii de azi sunt infinit mai ocupați și mai „hingheriți” decât erau artiștii de ieri. Asta, ca să nu mai pomenim de mutațiile apărute la nivel de societate, comunitate, individ. Bref – timpul dedicat muncii la scenă este atât de scurt, încât, dacă nu ești puțin atent, activitatea teatrală de la independenți începe să semene cu o slujbă la corporație. Actorii sunt ocupați, spațiile sunt ocupate, toată lumea este foarte, foarte ocupată; se vine la job de la 3 la 6. Fă-ți loc printre toate astea, fără să sacrifici actul artistic. Dacă se poate? Da, cred că se poate. Cred ca încă se mai poate. Dar nu pentru multă vreme, la cum arată lucrurile. Și pentru că am pomenit mai sus de sponsori, trebuie să spun că la ultimul proiect am fost niște răsfățați. Am avut JTI că sponsor principal și ajutor din partea a încă două entități (CuAnna și Bluesylvania), ceea ce ne-a permis o producție (decor, lumini, costume) care să sugereze un spațiu de o substanță credibilă. Cel puțin credibilă. Aș zice că de-a dreptul frumoasă…
– Cum se simte teatrul independent azi?
– Confuz. Asuprit. Alergat. Ignorat. Prins în corzi de legi proaste, de decidenți nesimțiți și de haosul general. Bucuros (dacă face săli). Fericit (dacă oamenii își dau timp și dragoste în demersul creației). Mândru (dacă primește validările pe care le așteaptă). Obosit, dar și super-fresh, totodată. Voi da două exemple.
Cristi Bajora (regizor) și Vania Bajora (comunicare și jurnalism), doi oameni absolut exemplari (fondatorii In Culise), după 11 ani de pus viețile în slujba acestui teatru independent (invenția lor, produsul lor și scopul existenței lor), au fost nevoiți să plece în America și să se reorienteze profesional. De ce? Pentru că aici… n-au mai putut. Nu s-a mai putut. S-au îngropat în datorii, ca să poată ține „taraba” deschisă, cum zicem noi. Este ceva atât de trist și de dureros; atât de greu de așezat în cuvinte, încât cred că s-ar cuveni compusă o baladă despre asta. Ăsta a fost exemplul nr. 1. Exemplul nr. 2: am văzut zilele trecute, pe o stradă din centrul Bucureștilor, un spectacol independent cu 11 actori foarte tineri, care umpleau ditamai sala de 500 de locuri cu entuziasm, prospețime și talent. Da, da. 500 de locuri! La independenți! Adică „la privați”, la patron. Da. Pentru că deținătorul afacerii este un businessman. Nu un artist, nu un om de teatru, ci un domn setat pe cifra de afaceri. Mai faci acolo ce-ti place, cu cine-ti place, așa cum îți place? Nu. Acolo faci chestii care să aducă bani. Simplu. Cine decide dacă opțiunea ta e una inspirată? Cine aprobă titlurile? Păi, patronul. Care, atenție, NU e om de teatru. Nu e nici om de cultură. Dar e omul cu banii. Mai poate fi acest teatru numit „independent”?!… Hm. Depinde pe cine-ntrebi. În concluzie: cum se simte? Se simte cam debusolat.
– Ești selecționerul Festivalului Underground de la Arad. Cum a fost experiența?
– Festivalul a revenit la viață după vreo… 12 ani de nedorită pauză. S-au deschis toate portalurile către un eveniment în care Arta să se simtă bine, Teatrul să se simtă bine, Experimentul să se simtă bine. Noi să ne simțim bine. A fost e ediție din care am plecat acasă cu niște oameni superbi, pe care i-am luat în viață: Florin Caracala și Cristi Luchian. Cu niște oameni deosebiți, cu care m-am reconectat după zeci de ani – Gianina Corondan. În termeni de capital uman, aș zice că am câștigat potul cel mare.
„Dacă ar veni Zâna Bună cu bagheta ei fermecată, i-aș cere să mă facă pianistă”
– Spectacolele tale au multă muzică. Ai făcut primul musical românesc, „Supermarket”, iar unul dintre cele mai recente spectacole ale tale aduce pe scenă doi muzicieni de clasă. Ce reprezintă muzica pentru tine?
– Ca pentru tot omul normal, reprezintă arta supremă. Dacă ar veni Zâna Bună cu bagheta ei fermecată și ar îndeplini o singură dorință (ceea ce ar fi aproape sadic din partea ei!), i-aș cere să mă facă pianistă.
După 2009, când s-a întâmplat Supermarket (muzica – Eduard Petru Jighirgiu), a urmat laugh-Story, o formulă de musical de poche, unde am lucrat cu Ionuț Burlan și Anca Sigartău și unde l-am avut pe Călin Grigoriu în distribuție ca aranjor, compozitor, chitarist și conducator al band-ului. S-a legat o prietenie absolut specială și am învățat atâtea lucruri de la Călin despre muzică, artă, religie, oameni, viață, teatru, încât nu cred că greșesc dacă-l numesc mentor. Sau ghid spiritual. Din 2014, am tot colaborat cu el (în teatru și film) și sper ca asta să continue toată viața.
Ultima producție cu muzică live, TANGO IN III, conține o actriță adorabilă, pe Costina Cheyrouze, și doi muzicieni extraordinari, pe Stefan Diaconu (flaut) și pe Radu Rățoi (acordeon), care tocmai ce-a fost la un concurs internațional la New York, unde, din180 de participanți, muzicieni din toată lumea, au desemnat un singur câștigător: pe Radu. Iar premiul constă în management pentru următorii trei ani, oferit de prestigioasa casă CAG, în toate sălile importante de concert, cu orchestrele cele mai importante; mai exact – o relansare a carierei „pe cai mari”. Sărim înapoi la anul 2015, la musicalul VISUL, adaptare după William Shakespeare, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, unde Călin Grigoriu a compus songurile, unde am lucrat cu o trupă foarte numeroasă și cu o echipă completă: dirijor, corepetitor, antrenor vocal – treabă mai amplă, cum ar veni. Atunci mi-am dat seama că ceea ce face muzica live în teatru (sau din teatru) nu poate să facă nimeni altcineva, sau nimic altceva. E o altfel de magie, care se topește într-un mariaj perfect cu magia teatrului. E rotund. E complet. E… sănătos sufletește. Ca dovadă că mi-e tare greu să mă mai abțin de la asta e prezența sopranei Carmen Anghel în „Peștele-balon”.
– În ultimul timp te-ai orientat și spre film. Cum așa și de ce?
– Pentru că în ultimul timp a fost cam „frig” în teatru și am căutat o zonă mai… însorită. Filmul e, într-adevăr, diurn; e solar. Teatrul este nocturn, e tenebros. Ceea ce nu înseamnă că nu iubim și tenebrele, categoric. Ne hrănim cu ele și le hrănim. Le soatem la iveală și le transformăm în forme luminoase. Și pe urmă, din… globulețele astea de lumină se nasc alte tenebre. Și tot așa. E un circuit misterios, impredictibil și extrem, extrem de puternic. Filmul, în schimb, operează cu multă tehnică. Multă aparatură. „Multe fiare”, cum zicea un mare actor. Teatrul e pe implozie, filmul e pe explozie. Dar tot despre combustie creatoare vorbim. La film e mult mai precis totul, mai organizat și cu efect mai rapid. Ai repetat, ai tras, a rămas. Componenta timp este total diferită. În niciun caz nu stai două luni să găsești… „nuanța”. Sau al ț-șpelea sens abscons. Și, bineînțeles, faptul că spui povestea prin imagini și că vizualul are întâietate. Ucenicia mi-am făcut-o încă din facultate, unde am tot mers pe set, chemată de colegii de la Film, ca să joc. Pe urmă, după școală, am lucrat cu regizorul și prietenul meu, Ovidiu Georgescu, de-nu-mai-știu-câte-ori la filmele lui – un antrenament solid. Între timp, am mai colaborat și cu alți cineaști. Din varii poziții: scenarist, co-scenarist, director / consultant de casting, producție, acting trainer – pe scurt: ocazii de a învăța cu ce se mănâncă cinematografia. Sau cinematograful. Inclusiv roluri. La Napoleon Helmis, la Lucian Pintilie… Recunosc – am fost ani de zile îndrăgostită de film, fără să am curajul să-l scot la o cafea. Până în 2021, când l-am scos. La două cafele, dar ambele scurte. Două scurtmetraje. Un experimental, JOANNA’s KITCHEN, pe care l-am filmat într-o singură zi, un film care a luat vreo 18 distincții (nominalizări, premii, selecții), spre șocul și stupoarea noastră, a tuturor, după care am filmat „Toamnei, 10”, cel de-al doilea scurtmetraj, de asemenea gratificat prin festivaluri; o comedie mistery. Da, a fost o experiență… intensă. Și a ieșit ceva fain. Ceva la care mă mai uit, din când în când. De regulă, când mă-ntreb dacă chiar există multiversul.
– Îți amintești cum ai ajuns regizoare și când ai știut prima dată că teatrul este calea ta în viață?
– Perfect îmi amintesc. Ambele, la 14 ani. Eram la „Poezia Muzicii Tinere”, la Bulandra, și, dintr-odată, am știut – pur și simplu am știut – că dacă nu-mi voi face meseria pe o scenă de teatru, nimic nu va avea sens. Că n-o să fiu fericită și gata. Iar regizoare am ajuns pentru că eram prea bătrână ca să mai dau la Actorie. Aveam deja 26 de ani, limita de vârstă era de 27, nu mai era timp de pierdut. Făcusem altceva înainte, la Universitate, că așa erau vremurile pe atunci, iar în ’93 am decis totuși să fac Regie. După semestrul II, după primul examen cu studenți-actori, am înțeles că sunt unde trebuie. Și că pe scândură o să mă urc, la un moment dat, dacă cineva o să aibă nevoie de mine. Și a mai fost ceva – faptul că detest să las lucrurile neterminate. Doar începusem Regia, nu!?… Corect, o începusem. Ceea ce nu aflasem încă era faptul că ea nu se termină niciodată.
– Ai regretat vreodată alegerea făcută?
– Teatrul? Nu. Nu ai cum să regreți ceea ce iubești. Chiar dacă te mai chinuie. Chiar dacă-ți mai înșeală așteptările. Este Alegerea cu A mare. Ceea ce regret însă, sunt alegerile, nu totdeauna fericite. Regret faptul că, în demersul de servire a teatrului, nu m-am uitat destul de atent la anumite detalii; la anumiți colaboratori, că n-am fost suficient de puternică să acționez radical, atunci când ar fi trebuit s-o fac. O prietenă de suflet, Adriana, are o vorbă: „În teatru, sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac”. Regret slăbiciunea și excesul de toleranță, în raport cu lucrurile care nu se fac. Dar știi cum e?! Până la urmă, sigur că există o rațiune ascunsă pentru care toți anii ăștia au arătat așa cum au arătat. Deci, nu regret nimic. În varianta muzicală: „Non, rien de rien”…
Romanian