COSTION NICOLESCU – Sfinții inimilor noastre

• Credința ortodoxă ocrotește în ograda ei mii de sfinți, pe care biserica ni-i așează drept model în viață și reazem în fața greutăților lumii. Dar, deși îi cinstim pe fiecare în parte în ziua în care le este rânduită pomenirea în calendar, inima ne bate mai tare pentru unii din ei și îi chemăm zilnic în rugăciuni, mai ales pe cei „grabnic ajutători”, în care avem încredere nesmintită. Cum se explică întâmplarea asta deosebită, că fiecare om are sfântul lui? •

Adânc ascunși în cutele inimilor noastre sau, dimpotrivă, purtați falnic, la vedere, fiecare creștin sau familie de creștini are sfinții ei. De iubit și cinstit îi iubim pe toți cei din calendar, dar de chemat în rugăciune îi chemăm doar pe cei la care am găsit răspuns. Li se spune „grabnic ajutători”, și printre ei se află sfinți străvechi, precum blândul Nicolae, dar și sfinți noi, abia canonizați, cum sunt părinții Arsenie Boca sau Ilie Lăcătușu. Despre unii nu s-a știut nimic sute de ani, fiind descoperiți prin rânduială dumnezeiască, așa cum s-a întâmplat la noi, cu Sfântul Ghelasie de la Râmeț sau, în Grecia, cu Sfântul Efrem cel Nou. Dar fie că au fost celebri încă din timpul vieții, ca părintele Arsenie Boca, fie că au slujit aproape în anonimat, ca părintele Ilie Lăcătușu, acești sfinți grabnic ajutători au ajuns la milioane de suflete, abia după ce au trecut în lumea de dincolo. De ce s-a întâmplat asta și de ce doar unii sfinți sunt atât de căutați, am încercat să aflu de la domnul Costion Nicolescu, un teolog ortodox, mare iubitor de poezie și de cultură. Domnia sa, veți afla din rândurile de mai jos, îi cheamă în rugăciune atât pe marii făcători de minuni, cât și pe mai puțin cunoscuții sfinți po­eți ai răsăritului creștin, a căror delicatețe a înfrumusețat slujbele bisericii, de două milenii încoace.

„Evlavia poporului cere ca sfântul să te ajute la lucruri concrete”

– Domnule Costion Nicolescu, luna Noiembrie are în calendarul ei ortodox două nume de sfinți de secol XX, care au dat naștere la două pelerinaje în România: Nectarie din Eghina și Arsenie de la Prislop. Deși nu au cruce roșie în calendar, ambii sfinți sunt cinstiți în popor la fel ca sfinții apostoli, pentru că sunt simțiți ca „grabnic ajutători.” Cum credeți că s-a născut această ierarhie a sfinților în poporul de credincioși, care-i cinstește pe toți, dar se roagă aproape tot timpul doar unora?

– Sfinţenia are un atribut minunat: ea se simte, se sesizează, înainte să cuantifici fapte, minuni… Sfinţenia se simte și știm că la toți sfinții se vorbește de acea „bună mireasmă duhovnicească”, o mireasmă care emană din moaștele lor, o mireasmă pe care o simţi cumva şi fizic, poate chiar cu simţul mirosului, adesea fiind comparată cu mireasma mirului. Dar poţi să o simţi și cu inima, ca pe un miros duhovnicesc, metafizic, ne-fizic. Eu, în mod sigur, pot să vă spun că am simţit-o. Iar când o simți, nu mai ai nevoie nici de vorbe, nici de adunat fapte; se simte că omul ăla este locuit de Dumnezeu, simţi că Dumnezeu îl locuieşte şi că îţi vorbeşte prin el. Iar acel om e iubit de El, pentru că s-a predat lui Dumnezeu şi a făcut tot ce a putut el, cât a putut – bineînţeles, fiecare cu slăbiciunile lui, pentru a se apropia de Dumnezeu. Asta nu înseamnă că sfinții nu au avut și căderi, vedem asta din toate rugăciunile pe care ei le-au scris și în care ei se simt foarte păcătoşi, la modul concret, ei nu spun povești în legătură cu ceea ce sunt. Dar, deși fiecare sfânt a avut căderile lui, știm că din ele s-au ridicat. Asta e învăţătura pe care trebuie să o luăm: că ei s-au ridicat fără teamă din păcatele lor. De aceea sunt și foarte diferiți între ei, cum sunt stelele pe cer: sunt sfinţi mai vizibili și sfinţi mai ascunși, sfinți mai căutați sau mai puțin căutați. Sfinţii cei mai veneraţi sunt așa pentru că sunt aproape de oameni şi sunt simţiţi ca atare, creștinii simt că ei au o intermediere privilegiată cu Hristos, care vine în primul rând de sus. Nu am altă explicaţie. Evlavia poporului cere ca sfântul să te ajute la lucruri concrete, dar să ajute şi în general, adică să schimbe starea lăuntrică, să îl întărească, să se simtă mai puternic, să simtă că lumea aceasta a sfinţilor există, nu e o lume a poveştilor sau a lucrurilor imaginate, e lumea unor persoane foarte puternice și foarte reale.

– Iar sfinții grabnic ajutători sunt numiți așa pentru că ne împlinesc repede rugăciunile?

– Nu întotdeauna, pentru că împlinirea rugăciunii ţine de împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Iar răspunsul prin sfinţi este o rezolvare concretă, dar nu este automată. Nu e obligatoriu ca, dacă te-ai dus într-un pelerinaj sau la un hram și te-ai rugat pentru ceva anume unui sfânt „grabnic ajutător”, să se facă pe loc voia ta. Se va face întotdeauna voia lui Dumnezeu! Însă, într-un pelerinaj, voia ta se apropie firesc de voia lui Dumnezeu. Plânsul omului la rugăciune îl spală, pe de o parte, de întinăciunea lui personală, iar pe de altă parte, îl apropie de Dumnezeu, de Maica Lui și de sfinții care pot să transforme plânsul acesta cu lacrimi de durere, de multe ori, într-un plâns cu lacrimi de bucurie. Văd asta adesea la pelerini. Stau și eu împreună cu alții la coadă la pelerinaje, iar ei îmi spun de ce vin acolo –vor sănătate, mântuire, pace, niște lucruri care sunt foarte importante pentru fiecare în parte. Dar până să ajungă la bucuria împlinirii unei dorințe concrete, se vede pe fețele lor că pleacă de la sfântul căruia îi cer ajutorul prin pelerinaj, cu o bucurie interioară care le va susține lupta pe mai departe pentru împlinirea nevoilor. Și atunci, plecând de acolo cu această încărcătură, sunt mai capabili să lupte – prin răbdare și perseverență în rezolvarea situațiilor de criză cu care se confruntă.

„Arsenie e sfântul întregului spațiu transilvănean”

– Sfinții grabnic ajutători îți sunt de folos chiar și atunci când nu-ți împlinesc direct dorințele, te ajută schimbându-ți starea lăuntrică, întărindu-te sufletește? De aceea credeți că e atât de iubit, să spunem, Sfântul Arsenie Boca? De ziua trecerii sale la Domnul, la Prislop a luat naștere unul dintre cele mai mari pelerinaje ale României.

– La Sfântul Arsenie Boca evlavia a pornit cu mult timp înainte de moarte, într-un moment de maximă receptare a lui, la Mânăstirile Sâmbăta şi Prislop. El a apărut într-un moment de criză, mai ales în Ardeal, venit după multă dificultate de trăire a ortodoxiei. A venit să trezească lumea la credinţă. Ardealul era însetat de credinţă şi suferea de „setea” asta de mult timp, iar Sfântul Arsenie a răspuns unei necesităţi. Nu unui sat, nu unei zone, ci întregului spaţiu transilvănean. Atât de puternică a fost lucrarea lui, impactul pe care l-a avut asupra conştiinţelor, încât tot Ardealul s-a zguduit. A avut aceeaşi raportare la mulţumi ca a Sfântului Ioan Botezătorul, cu mesajul: Pocăiţi-vă, s-a apropiat Împărăţia Cerului!. Pentru că mesajul principal al părintelui a fost o chemare la pocăinţă, la o viaţă cinstită, onestă şi implicată, în legătură neclintită cu Hristos. Un mesaj pentru salvarea fiecăruia în parte, dar şi pentru salvarea neamului, ca întreg. Şi atât de puternică a fost, că a răzbătut de sub obroc, chiar și când el nu a mai putut vorbi, chiar și atunci când era la Drăgănescu, și nu mai predica în biserică, iar mulţi oameni îl cercetau, veneau să îl vadă din tot Ardealul. Fenomenul din anii dictaturii a fost atât de puternic încât, atunci când România s-a eliberat de comunism, după 1989, evlavia la părintele Arsenie a izbucnit şi a crescut așa cum creşte aluatul şi a luat dimensiuni incredibile, cu tot ce implică asta, adică şi cu unele manifestări para-bisericeşti. Acestea sunt, cred, considerentele pentru care părintele Arsenie e atât de ­iubit.

L-ați pomenit pe dânsul, dar în ortodoxie sunt multe cazuri de sfinţi mari făcători de minuni, care se impun în zilele noastre şi care, în secolele trecute, nici măcar nu au fost cunoscuți! De pildă, Sfântul Efrem cel Nou, descoperit după 500 de ani de la moartea sa. Credincioșii au aflat de viața lui după ce o monahie din Grecia a avut vedenii cu sfântul, la 500 de ani de la moartea acestuia. Prin aceste vedenii am aflat și de viaţa, şi de locul în care a trăit. Apoi sfântul a lucrat mari minuni şi a ajuns foarte îndrăgit în zilele noastre chiar şi de români, care au ajuns să meargă în pelerinaj în Grecia pentru el. Și mai sunt și alții, descoperiţi și foarte iubiți după sute de ani, cum este la noi Sfântul Ghelasie de la Râmeţ. Sunt sfinţi despre care nu se ştia, dar în timp ei iradiază şi se impun. Este extraordinar de frumoasă biserica în felul cum lucrează dincolo de orice şabloane!

Ograda cu sfinți. Nebunii întru Hristos

– Dumneavoastră aveți un sfânt mai apropiat de inimă?   

– Nu ştiu ce să vă spun, pentru că am mai mulți, iar sfinții mei nu sunt din categoria despre care vorbim, a celor mari făcători de minuni. Țin mult la Sfântul Efrem Sirul, pentru că am şi lucrat pe el foarte mult, mi-am făcut teză de licenţă şi apoi de doctorat pe el. El atinge o coardă a mea foarte necesar de atins: poezia! E un poet extraordinar! Toată biserica noastră e imnologică, dar să scrii cu o aşa forţă, care trece oriunde, adică poate să impresioneze pe orice critic, e un fapt rar. Îl simt foarte aproape, de asemenea, pe Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că mă impresionează faptul că Hristos ţinea la el cum ţii la mezinul familiei, copilul cel mai mic dintr-o serie de fraţi. Îmi e drag și Sfântul Alexie, pentru că el, cum îmi place să spun, a ajuns sfânt fără să facă nimic. A trăit cu Hristos în sărăcie maximă, dar nu a făcut nimic. A plecat de acasă la 17 ani, s-a întors apoi acasă ca un cerşetor, fără ca nimeni să-l mai recunoască, şi se revelează părinților lui printr-o scrisoare, după ce moare. Îmi place foarte mult şi de Sfântul Haralambie, cel mai bătrân sfânt, din câte am văzut eu, 107 ani! Mai mi-e dragă Sfânta Ana, mai ales de când sunt bunic, pentru că ea e Sfânta Bunică a Mântuitorului. Ar trebui să îi pomenesc și pe nebunii întru Hristos, pe care îi iubesc mult. Pe ei îi simte poporul, poate nu din prima secundă, dar repede înțelege că sunt sfinți, pentru că poporul știe ce înseamnă să te predai, dincolo de orice limită, lui Hristos, şi cu ce consecinţe: cu batjocura pe care poţi să o suporţi din partea multora. Cum e Sfânta Xenia de Peters­burg. A fost pentru toată lumea o nebună, dar a ajutat o mulțime de oameni cu rugăciunile ei! O femeie educată, crescută într-o familie bună, trăită în medii înalte ale timpului ei, care pe urmă ajunge să trăiască în stradă după moartea soțului, un ofițer căruia i-a îmbrăcat hainele și căruia i-a luat identitatea. Se recomanda cu numele lui! Trebuie să ai răbdare să te uiţi în spatele nebuniei, ca să descoperi sfințenia. Îl iubesc apoi pe Sfântul Ioan Maximovici, un mare episcop, mare făcător de minuni, care mergea desculţ, slujea desculţ, umbla tot timpul ponosit, alt nebun întru Hristos! Sfântul Ioan Maximovici a fost un mare teolog, dar şi nebun întru Hristos! Nu aș încheia acest pomelnic al sfinților dragi mie fără să îi pomenesc pe cei alături de care am trăit și care au fost canonizați anul acesta: Sfântul Dumitru Stăniloae, Sfântul Paisie Olaru, Sfântul Dometie Manolache…

– Aveţi şi un sfânt la inimă care nu e canonizat încă?

– Pe primul loc e duhovnicul meu, părintele Iulian Stoicescu – există şi o carte despre viaţa lui. Pe urmă, părintele Iachint de la Putna mi se pare un sfânt, la fel ca și părintele Arsenie Papacioc, părintele Teofil Părăian sau părintele Petroniu Tănase. Aș adăuga-o aici și pe doamna preoteasă Maria Stăniloae, soția părintelui Dumitru Stăniloae, care ar fi trebuit inclusă, cred, în canonizările de anul acesta. Știți că se spune că omul, când se căsătoreşte, va fi un trup şi un suflet. Or, la doamna Maria și la părintele Dumitru am văzut, ca la nimeni altcineva, un singur trup şi un singur suflet. Nu zic că nu sunt şi alţii, dar ca la ei n-am mai văzut la nimeni.

– Dar printre oamenii de cultură pe care i-ați cunoscut, există vreunul pe care să-l fi simțit ca sfânt?

– L-aş numi pe Nicolae Steinhardt. M-am gândit și la Ioan Alexandru, dar sunt nişte discuţii acolo… El a fost cumva un nebun întru Hristos. Marea lui disensiune cu biserica, în ultimii ani de activitate, a fost comunicarea lui cu neoprotestanţii. Deşi el o recepta într-un anume fel, avea şi un ochi critic – ceea ce avem şi noi, numai că el l-a exprimat faţă de şcoala noastră de teologie, care era destul de înţepenită; nu mai ştiu cum e astăzi, dar pe vremea lui era destul de înţepenită. Unii mai mult s-au smintit şi s-au împuţinat în credință în şcoala de teologie, decât să adauge la ce au adus ei din mânăstire, sau din seminar sau de nu ştiu unde. Ioan Alexandru ardea pentru Hristos şi era în stare să facă gesturi contra curentului, să îşi afirme credinţa în public, unde de obicei noi ne dăm înapoi și zicem: lasă, că o afirmăm printre credincioşi, nu neapărat în lumea largă. El a avut acest curaj – niciun discurs în Parlament al lui nu era fără Hristos. Aşa a şi supravieţuit şi în timpul comunismului. Spuneau – „Lasă-l că e nebun, lasă-l că aşa e el, e băiat bun, dar e cam nebun!”. Nu l-au luat în chingi. Se spune că Newton a spus la un moment dat trei lucruri de care ne vom mira când vom ajunge în lumea de dincolo. Unul dintre ele va fi ierarhia finală a celor din cer faţă de ierarhia pe care o avem noi aici, pe pământ. Eu cred că, pentru tine, ca om credincios, e foarte importantă ierarhia sufletului tău – să ai nişte sfinţi pe care să îi simţi importanţi pentru tine. E ca şi în viaţă: pe pământ sunt un milion de oameni minunaţi, dar pentru tine, importanți sunt ăia zece din jurul tău! Ăia sunt cei mai importanţi pentru tine şi au exact ce îţi trebuie ţie. Aşa e şi cu sfinţii, cred eu…