COSTION NICOLESCU: „Nici un eveniment din calendarul satului românesc nu e tratat cu atâta atenție, ca trecerea între ani”

Pentru lumea de azi, schimbarea anilor e o petrecere uriașă, cu mese întinse, belșug alcoolic și pocnitori. Semnificația magică s-a pierdut. Țăranul român celebra cosmic trecerea dintre ani, ca pe o schimbare de viață menită să alunge duhurile întunericului și să aducă lumină și bucurie, instituia ritualuri în care era implicată partea nevăzută a lumii, sorgintea binelui și a răului, pe primul trebuind să-l atragi, pe celălalt să-l alungi. A mai rămas ceva din această conștientizare magică a destinului? Ce pierdem, odată cu tradiția populară? Ce-ar trebui să salvăm? L-am rugat să răspundă la aceste întrebări pe Costion Nicolescu, călător pasionat, de-a lungul vieții, prin satele românești.

Trecerea pragului

– Domnule Costion Nicolescu, trecerea dintre ani era celebrată în satele românești prin ritualuri care astăzi se pierd. Ea însemna o strădanie magică, de ademenire a binelui și norocului. Există explicații raționale pentru acest fenomen?

– De Anul Nou, ne aflăm într-un clar moment de trecere. E un sentiment pe care îl trăieşte fiecare om care există în toate culturile şi în toate timpurile. Și în zilele noastre, chiar şi cei mai „nesimţitori” spiritual oamenii simt că se întâmplă ceva, dincolo de raţiunea banală a trecerii timpului. Or, faptul acesta, la nivel de comunităţi, implică nişte comportamente aparte, nişte trăiri. E un moment de trecere, și orice trecere e un moment de cumpănă, un moment periculos, pragurile – și ale casei, și ale vieții – sunt locuri dedicate, unde pot să pătrundă și binele și răul sau poţi să treci peste ele atât înspre bine, cât și înspre rău. În orice cultură, dar mai ales în cultura noastră ţărănească, pragul e foarte important. Când pășești peste un prag, ieși din dintr-un spaţiu care e „acasă”, în lumea largă. La prag și la poartă se petrec multe lucruri miraculoase, de aceea ţăranul este foarte atent la ele. Și la cele fizice, ale casei, ale gospodăriei, dar şi la pragurile spirituale. Şi atunci, toată această bogăţie de manifestări încearcă să îmblânzească momentul, să mulţumească pentru ceea ce a fost, să cureţe relele, lucrurile slabe, periculoase, în vederea unui început bun. Noi vorbim mereu în biserică de un început bun, să pui lucrurilor început bun. Fiecare început de an e un moment în care încerci să pleci înarmat pentru a face ceva bun, să începi cu bine ca să îţi meargă bine tot anul. Marele cercetător al satului românesc, Simion Florea Marian, spune, de exemplu, că nu e niciun eveniment în tot calendarul ţarănesc, care să fie tratat cu atâta atenţie ca trecerea dintre ani, pentru că este cea mai bogată perioadă în datine şi credinţe, cea mai misterioasă şi, totodată, una dintre cele mai plăcute pentru poporul român.

Cum să îmblânzești răul

– Își puneau țăranii noștri întrebări de destin, asemenea înțelepților?

– Trecem, de la un an la altul, dar către ce, se întreabă țăranul? Viitorul e o mare taină, de aceea toate datinile dinainte de Anul Nou sau care vin în imediata lui „naştere” îmbină două elemente. Primul este cel de apotropaism, cum îi spunem noi, antropologii, adică de pază de cele rele. Aici avem toate datinile rânduite să exorcizeze răul, ca să protejeze omul de incertitudinile unui viitor care poate să fie mai fericit sau mai nefericit. Al doilea element este legat de o caracteristică ludică, foarte bine imprimată, adică de joc al țăranului, care vine şi dintr-o dorinţă de anihilare a unor spaime aduse de incertitudinile viitorului. Deci, o dată, face nişte exorcizări ale răului şi, pe de altă parte, invită la joacă într-un context dramatic, pentru a-l îmblânzi.

– De Anul Nou, mai ales în Moldova, se mai păstrează și astăzi jocurile cu măști grotești. Ce rost au?

– E ca şi cum ai vrea să sperii duhurile rele cu lucruri și mai înfricoşătoare. E puţin paradoxal, pentru că în mod normal, te gândeşti că duhurile rele sunt obişnuite cu urâţenia, cu lucrurile înspăimântătoare. Dar aceste datini ale țăranului sunt un fel de „cui pe cui se scoate”, să spunem așa. Sunt datini prezente numai în momentul ăsta de început de an şi de trecere peste un prag; în rest, nu există aşa ceva. Toţi cercetătorii spun că sunt lucruri ancestrale, atestate de când s-au putut atesta. Dimitrie Cantemir, de pildă, scrie despre multe dintre aceste obiceiuri. Așadar, ele vin de departe, s-au mai schimbat, s-au mai adaptat, şi acum s-a ajuns la o anumită stingere a ceea ce erau ele altădată, ca evenimente trăite cu implicare totală. Acum au rămas elemente folclorice, de pildă, măştile sunt prezente în festivaluri în diverse localităţi, mai ales din Bucovina. În trecut, erau cete care mergeau din casă în casă. Nu venea lumea să îi vadă pe mascaţi în vatra satului sau în curtea bisericii, cum se întâmplă azi, ci mascaţii colindau din casă în casă.

Când se deschid cerurile

– Ritualurile de trecere dintre ani sunt străvechi, precreștine. Cum de au su­pra­viețuit ele la țăranul român, care era profund legat de Hristos și de biserica lui?

– Sigur că, într-un sens, datinile de Anul Nou sunt precreştine, pentru că au apărut înainte de creştinarea noastră, dar ele au o sacralitate universală. Toată lumea, creştină sau nu, e făcută de acelaşi Dumnezeu; că unii realizează asta, iar alții nu, e altceva. E un contact cu divinitatea care, chiar dacă este precreştin, are, „avant la lettre”, nişte elemente de comunicare cu Dumnezeu din vremuri când nimeni nu i-L vestise pe Hristos. De pildă, în lumea Vechiului Testament erau personalităţi care, ne spune Sfântul Efrem Sirul, erau tipuri ale lui Hristos, adică îl prefigurau, îl prevesteau pe Hristos. De ce a fost comparat Hristos cu Sfântul Ilie? Pentru că Hristos a existat şi înainte să se întrupeze, ca Fiu al Tatălui, și se revela la un nivel mult mai simplu, tuturor oamenilor. Şi atunci, multe din obiceiurile astea precreştine au în ele nişte elemente de creştinism implicit, elemente care mai târziu le-au permis să reziste în societăţile creştine. Astăzi toate manifestările țăranului român au, din când în când, referiri directe la cele sfinte. Crucea, nu mai spun, e omniprezentă. Toate datinile de Anul Nou se fac pentru că țăranii știau că noaptea aceasta este una dintre nopţile din an în care se deschid cerurile. În unele părţi se ştie că cerurile se deschid şi la Paşti, şi la Bobotează, şi la Crăciun, la toate sărbătorile mari ale bisericii. În alte părţi, se spune că cerurile se deschid doar o dată şi nu se spune când, trebuie să fii atent. Cerurile deschise dau o comunicare specială, nu atât a minţii, cât a inimii cu Dumnezeu, pentru că se spune că numai oamenii buni pot să vadă cerurile deschise şi trebuie să fie atenţi, pentru că totul durează doar o clipă: e un albastru extraordinar şi pe urmă un roşu ca de foc. În momentul ăla, cui e om bun, crede în Dumnezeu şi vede cerul deschis, i se împlineşte orice ­dorință.

Această deschidere de Anul Nou mărturiseşte cât de important este pentru om, în general, şi pentru ţăran, în mod special, această trecere care doar aparent este profană, dar în esență este sacră. E profană doar la nivelul intelectului, dar fiinţa lăuntrică, care e făcută de Dumnezeu după chipul Lui, are sensibilitate, de aceea zvâcneşte în el. Chiar şi pe un om insensibil ceva-ceva îl mişcă la o trecere dintre ani.

Ursul, capra, moartea și Învierea

– Domnule Costion, aş vrea să vorbiți și des­pre datinile de Anul Nou care implică animale – jocul cu capra, cu ursul. Ce rost au toate aceste ­dansuri?

– Ursul e un animal foarte respectat de omul vechi. În Bucovina era la foarte mare cinste, în unele sate ursul era expresia maximei libertăţi. Tot ritualul şi cântecele care înconjoară ursul vorbesc, până la urmă, despre moarte şi înviere. Ursul este omorât şi pe urmă el revine la viață – cum se întâmplă şi cu capra. Capra este lovită cu toiagul, omorâtă de vătaful cetei, iar pe urmă este readusă la viaţă. Și înviată fiind, joacă. Jocul în sine spune totul despre moarte şi despre revenirea la viaţă. În popor se știe că pentru cel care dansează capra, ea e un joc foarte periculos, pentru că e un timp în care el trebuie să se cureţe. Exact în duhul acelui ţap ispăşitor din Scriptură, cei care dansează capra se încarcă de duhurile rele pe care vor să le alunge şi trebuie să aibă o perioadă de curăţire, de o lună sau mai bine, după care pot să meargă să se spovedească și să se împărtăşească. Ei îşi asumă un risc, fac o jertfă pentru comunitate. Jocul caprei epuizează fizic, dar şi din punct de vedere al duhului te epuizează. Ieşi stors din aşa ceva.

– Prin faptul că moare şi învie, de fapt, cel care joacă capra şi cel care joacă ursul este el însuşi un sacerdot al comunității?

– De obicei, cetele astea de capră şi de urs au un vătaf, ca la căluşari, care conduce ceata, adună răsplata şi el dă tonul la tot ceea ce se face. Cetele porneau de la Sfântul Ignat și mergeau cu capra, în tot răstimpul dinainte de Crăciun, dar niciodată în ziua de Crăciun. Ziua de Crăciun era preasfântă, iar capra, țurca, sau brezaia, cum i se spunea în alte părţi – se oprea, nu se juca niciodată de sărbătoarea Nașterii Domnului. Ea repornea doar a doua sau a treia zi de Crăciun și putea să meargă până la Bobotează – dar asta numai dacă vătaful voia.

Totul se desfășura după o rânduială străveche – de exemplu, la pregătirea caprei, era o casă anume unde se aduna dinainte ceata, împreună cu câteva fete. Capra era împodobită cu panglici, cu flori de hârtie, iar cel care purta capra se înveșmânta într-un fel de ţesătură – am văzut prin muzee ţesături de capre, extraordinar de rafinate. Pe urmă, după ce se termina colindatul şi se întorceau la casa unde au pregătit-o, fetele îşi luau înapoi podoabele. În alte părţi, în locul caprei era cerbul, mereu înconjurat de lăutari şi de tot felul de personaje introduse la inspiraţia cetelor respective sau conform tradiţiei satului respectiv: moşnegi, babe, dansatori. Cerbul era simbolul purităţii şi dreptăţii, în unele sate din Bucovina şi în zona de sud a Moldovei, Comăneşti, Bacău. Pe urmă erau căiuţii, care este un joc mult mai blând, pentru că pentru cei vechi, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi a bisericilor de spiritele rele. Căiuţii trebuie să fie dansatori extraordinari, că altfel nu rezistă.

– Între toate aceste obiceiuri de trecere între ani, l-am lăsat la urmă pe cel mai pur – Plugușorul. E pur, pentru că merg cu el copiii.

– Nu e neapărat al copiilor, dar este cu siguranță cel mai ataşat de viaţa reală a omului de la sat şi, în acelaşi timp, e foarte vechi. Plugu­şo­rul e o datină în care, pe de o parte, avem plugul mare, unde colindă adulţii, dar se face şi pentru copii un pluguşor, unde ei îi imită pe părinţi şi merg şi urează şi colindă cu plugu­şo­rul. Dar datina e, în primul rând, a adulților, bărbații maturi, oameni însuraţi, care colindă din casă în casă, cu un plug adevărat, folosit la arat, pe care-l poartă cu patru boi. Cei care nu aveau patru boi în bătătură se însoţeau şi așa făceau „Pluguşorul”, pe care-l puneau pe două rotiţe și colindau cu el pe la oameni prin gospodării, urându-le cele bune de Anul Nou. Se duceau apoi chiar şi la arie şi trăgeau o brazdă-două cu plugul acesta. Boii și plugul erau întotdeauna împodobiți. Se vorbeşte că, uneori, se înjugau până la 12 boi la plug, dar asta doar la boierii foarte mari. Colindul acesta al Plugușorului are întotdeauna un „jupân” care trebuie să meargă la arat şi care trebuie să fie curat. El se spală dinainte, se îmbracă apoi cu hainele cele mai bune, se duce la arat, unde locul trebuie să fie curat, dar curăţat și prin rugăciuni. Textul spune că se duce şi se închină la icoane înainte să plece. Pe urmă urmează aratul, apoi se merge la moară – şi totul este presărat cu strigăte de „Mai mânaţi, măi! Hăi, hăi!”, pentru că tot colindul acesta e un arat spiritual. Pe urmă, după ce face tot drumul acesta, „plugarul” vine acasă, la jupâneasa lui cu făina, femeia caută cea mai fină sită să cearnă făina. Încearcă cu una, vede că e cam mare, pe urmă ajunge la o sită de mătase, care cerne bine făina şi face un colac frumos ca faţa lui Hristos. Ăsta e finalul, de pâine hristică, care e bună de pus la jertfa din altar. Colacul este dăruit colindătorilor. Povestea se întâmplă în cântec, dar se întâlneşte cu povestea din sat, din realitate. Totul este sub semnul unei curăţii şi al unei speranţe. Este frumos că, la sfârşit, colindele vorbesc de o frângere a colacului, frumos ca faţa lui Hristos, care este un gest cu co­no­taţii sacerdotale, liturgice, care arată că sunt gesturi pe care probabil biserica le-a luat din viaţa comună, dar care se întorc într-un fel în biserică, cu un caracter sacerdotal. Jupâneasa care a făcut colacul zice: „Şi bătu în sită şi covată/ Şi făcu colac îndată/ l-a rupt în două,/ Ne dădu şi nouă./ L-a rupt în tri,/ A dat şi la copii./ L-a rupt apoi în patru,/ Ne-a dat şi nouă la tuspatru./ L-a rupt apoi în cinci,/ A dat celui cu opinci./ L-a mai rupt şi într-o mie/ Şi mi-a dat şi mie”. Se împarte pâinea, exact ca la minunea împărţirii pâinilor din Evanghelie, un colac se poate împărţi şi ajunge să sature pe toţi, până la urmă.

E o credinţă că gesturile acestea au urmări, au putere în ele, în măsura în care tu le investeşti cu încredere, ai o încredere că Dumnezeu, invocat implicit sau explicit, va lucra. Nu e doar o joacă în datinile de Anul Nou. Nu aș vrea să închei, fără a pomeni o ultimă datină, pe care am practicat-o și noi în copilărie – Sorcova! E, iarăşi, o datină a copiilor din primele zile de An Nou. Pe vremuri, de Sfântul Andrei, se puneau în apă nuieluşe de la diverşi pomi fructiferi. Ele înfloreau de Crăciun, iar din rămurelele înflorite făceai o sorcovă, o sorcovă de flori naturale. Am luat şi eu o dată ramuri acasă, le-am pus în apă şi, într-adevăr, au înflorit, exact de Crăciun. Deci florile dalbe de măr nu este un vers gratuit, pentru că poţi să ai rămurele înflorite de Anul Nou.

Liturghia de după liturghie

– Domnule Costion, obiceiurile acestea născute din fabulosul imaginar popular se sting și ne lasă pe toți săraci. Ce ne mai rămâne de făcut ca să dăm un sens existențial trecerii dintre ani?

– Pentru noi, creştinii, trecerea asta o facem prin ceea ce ne oferă biserica strict liturgic. Am pierdut însă aceste obiceiuri şi manifestări, care se făceau – nu împotriva bisericii, ci în prelungirea ei, erau, cum s-a spus, liturghia de după liturghie, manifestări liturgice dincolo de spaţiul liturgic. Datinile poartă încărcătură de la Dumnezeu şi prin ele putem ajunge la Dumnezeu. Apa, lumânările, cântecul – toate astea ne ajutau să ne însoţim cu Dumnezeu şi să trecem peste un prag dintr-un spaţiu-timp, printr-un fel de sită de mătase, ca să cernem „colacul” anului viitor, cu tot ceea ce e mai bun, să facem un colac care să ne răsplătească pe toţi cu bunătate. În multe locuri, chiar şi în diaspora, biserica este cea care încearcă să păstreze măcar o umbră de duh vechi ţărănesc. Câştigurile sunt mai greu de detectat decât pierderile, dar trebuie să ne obişnuim să fim oamenii timpului nostru, în sensul în care să putem răspunde creştineşte provocărilor unor timpuri destul de bântuite de duhuri rele. Asta e o provocare, ăsta e timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu şi cu care trebuie să ne descurcăm, că altul nu o să avem. Dacă nu ştim să ne bucurăm de el şi să îi dăm culoare şi să ştim şi să receptăm ca o albină, să găsim florile, polenul, să ne facem o „miere” pentru noi şi pentru cei din jurul nostru, va fi trist. Asta e tot ce putem să încercăm. Slavă Domnului că nu s-au epuizat nici frumuseţile pe lumea asta, nici lucrurile bune, nici oamenii buni. Dacă îi cauţi, îi găseşti şi, câteodată, te şi miri cât de aproape sunt şi ei de tine.