
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti… A fost o vulpiță de 6 săptămâni, pe care am botezat-o Ada. O luasem cu gândul s-o țin până în momentul împerecherii și s-o duc apoi în pădure, pentru a o lăsa să-și găsească un cavaler. Casa îmi era plină de animale. Aveam în acel moment un caniche blând ca o oaie, un maidanez ce bătea a câine de vânătoare (cam furios) și un cotoi răutăcios, pe nume Culiță. Ei, ce te faci tu cu Ada, mă întrebam, care se băga peste tot, cu botișorul ei ascuțit, împodobit în vârf cu o măslinuță mică și neagră? Veselă, jucăușă, ceva mai dură în zbenguielile ei decât un pui de cățel sau cotoi, ne sărea în brațe, ne pupa, fura tot ce se putea fura și ascundea după aragaz. N-am făcut coadă în viața mea pentru nimic pe vremea lui Ceaușescu (acțiunea se petrecea prin 1984), dar pentru Ada, am stat zile întregi la coadă la tacâmuri de pui, hrana după care se dau în vânt vulpile. Din păcate, după o lună, persoana care mi-a dat-o pe Ada a venit s-o ceară înapoi. Luată pe nepregătite, nu mi-a trecut prin cap să spun că mi-a scăpat și-a fugit în pădure. Am dat-o, deși mă durea inima după ea. Între timp se aclimatizase cu animăluțele mele domestice. Pe caniche îl călărea toată ziua, se urca pe spinarea lui, amuzându-se grozav când el dădea ture cu ea prin casă. Câinele maidanez o tolera mai greu, mârâind ușor, dar Ada, foarte obraznică, se ducea la el fără teamă, dându-i cu coada ei stufoasă și roșie pe la nas. Cât despre cotoi, el nu s-a împrietenit niciodată cu Ada. Stătea mai mult pe sus, pe dulapuri, iar când cobora, câteodată, îi trăgea 2-3 lăbuțe vulpiței s-o potolească. Dar fără prea mult efect.
Când am dat-o, am plâns cu lacrimi amare. Mi-a lins toate lacrimile, parcă înțelegând că trebuie să ne despărțim. După vreo 4-5 luni, răpusă de dor, m-am dus în atelierul în care locuia: un loc fără geamuri, fără lumină, fără cer sau un pic de iarbă. Am intrat înăuntru și am stat nemișcată, câteva minute în șir, strigând-o încetișor: „Ada, Ada!”. La un moment dat, a apărut dintr-un colț o vulpiță măricică, frumoasă, cu o coadă stufoasă, o splendoare de animal. S-a apropiat de mine cu teamă și m-a mirosit. M-am aplecat încet către ea, am luat-o în brațe și ea atunci m-a lins pe față, spălându-mi lacrimile care șiroiau din nou, neîntrerupt. A trebuit să plec, s-o las acolo unde nu cred că era fericită. Zile întregi am plâns după ea. De altfel, Ada se află și azi în inima mea. Au trecut 40 de ani de atunci și eu nu pot uita zilele acelea pe care vulpița cea mică le umplea de veselie și de lumină, cu dulceața și șmecherelile ei. N-am crezut niciodată că se poate atașa așa de mult de un om. Dar nici că un om poate suspina după o vulpe. A fost odată…
ELISABETA E. – București