Dan Dolcu este unul dintre prietenii mei de-o viață. Ne-am revăzut de curând și ne-am adus aminte de copilărie. Am crescut pe aceeași uliță, el fiind cu 2-3 ani mai mare ca mine. Astăzi, locul nașterii noastre poartă un nume… educativ: Ulița Școlii. Începea chiar acolo, din fața școlii, și se termina la casa bunicilor mei, Ilie și Floarea. Multe lucruri am uitat în viață, dar pe vecinii mei îi număr pe degete: catalogul copilăriei… Prima casă pe stânga, după cea a bunicilor mei, era casa lui Gruia, având la poartă un dud roșu (supraviețuiește și astăzi). Gruia și Anuța erau o familie mereu cu voie bună, simpatici și talentați povestitori, neîntrecuți petrecăreți. În prima casă pe dreapta, locuia familia Mirciu, nea Costică, doda Marița, fata Mărioara, cu fiica ei, Rodica. După ei, venea Babarezu și Nița, cu căsuța lor mică. Ea era gospodină, el fusese în războiul mondial și luptase în Bavaria. De acolo i s-a pus numele Bavarezu, dar gorjenii i-au spus mai simplu: Babarezu. Cânta la fluier, ce-i plăcea nevestei să asculte, iar după ce a fost să-și dea sufletul, noul ei bărbat a devenit Fonfea, tot un bun fluieraș din Valea Morii. Ce noroc pe copilăria mea! A fost să-mi duc primii ani de viață pe o ulicioară ca în povești: iarna era bună de săniuș, vara era ca o tăietură de paloș între arbuști de mure, alunișuri, fire de zmeură, coacăze negre și afine sălbatice. Mergând spre șoseaua națională, imediat după Gruia, locuia doda Rița lui Gărăiacu și familia lui Ghebani (doda Veta, Nelu, Romică). Au fost oameni buni, la locul lor, dar nu vorbeau cu Lina lui Băcău a lui Piaucă și nici cu copiii ei, Manolica, Costel (Baldâru) și Dorina. Tatăl lor, Dumitru, a murit asfixiat de gaze într-o fântână. La doi pași de casa Piaucăi stăteau pocăiții Domnica, Vasile și fiica lor, Lidia. Fiind o școlăriță foarte drăgălașă și vrednică, am îndemnat-o să culeagă zmeura din spatele casei lor, crescută în grădina noastră. A fost bucuroasă și m-a pomenit la o rugăciune. Vorbind despre cealaltă parte a uliței, care cobora spre școală, pe ea locuiau Virginica și copiii ei, Geni și Bebe; ai lui Colici și ai lui Cutie, cu copiii lor, Mitică și Geta. Urcând spre casele lui Dolcu, dai de casa lui Ilie Ciobanu, în care locuiește nepotul lui, Mitică, și de casa nouă a strănepoatei lui, Dana, funcționară la primărie. Moșul Ciobanu era, cu mulți ani în urmă, constructorul stelei de Crăciun, cu care umblam noi, copiii de pe uliță, în noaptea de 24 Decembrie. Azi nu se mai duce nimeni cu steaua, nu mai sunt copii și nu mai sunt bunici care să-i învețe. Cum ar spune prietenul Dan, care mă stârnește spre amintiri, satul s-a schimbat, mulți dintre oamenii de pe Ulița Școlii au murit, viața e alta acum, mai rea decât în urmă cu șase decenii și jumătate, sau poate mai bună. Azi sunt internet, televiziune, cu televizoare subțiri de doi centimetri, cu peste 100 de programe; sunt telefoane mobile, pe care ne putem vedea rude ori prieteni din America și Australia. Toate sunt cum sunt, dar dacă e să-mi curgă o lacrimă de duioșie pe obraz, eu mă gândesc la copilăria mea de pe ulița școlii, unde am învățat să fiu fericit. Ceva ce nu prea vezi la televizor.
