RECAPITULĂRI NECESARE Un geniu al tratamentelor cu plante – Dr. biolog EUGEN GIURGIU

„Medicina naturală nu se rezumă doar la administrarea unor remedii, ci este un adevărat stil de viață, pe care bolnavul trebuie să-l deprindă pentru a se vindeca”

• A fost unul dintre cei mai mari cercetători din domeniul plantelor medicinale din România și Europa. Doctor în biochimie, cadru universitar, și-a împărțit viața între la­borator, spital și catedră, la Facultatea de Medicină din Cluj. Colaborator per­manent al revistei „Formula AS”, a oferit cititorilor mii de sfaturi de sănătate, în­tor­cându-i pe mulți de la boală la viață. Într-un timp în care nu se vorbea des­pre stil de viață, marele biolog clujean îl recomandă ca adjuvant obligatoriu al tra­tamentului cu plante. De mare importanță în ziua de azi, recomandările sale sunt exprimate cu maximă claritate, într-un interviu pe care îl reluăm în numărul actual al „Formulei AS”. Un program redutabil de biruință a bolilor cu ajutorul naturii •

„Eram student sărac în Cluj, la biochimie, când a venit nenorocirea: mama avea cancer în fază avansată. Mai trăiește și acum”

„Aveam douăzeci de ani și eram un student sărac în Cluj, la Univer­si­ta­te, unde studiam bio­chimia. Via­ța mea nu era cu nimic mai bună sau mai rea decât a ma­jorității colegilor mei, când a ve­nit ne­no­ro­ci­rea: ma­ma avea can­cer, în fază avan­sa­tă. A fost imediat su­­pusă unui tra­ta­ment chirur­gical dur, cu histerec­tomie tota­lă și extirparea am­­bi­lor sâni, dar boala tot evolua. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, ma­ma s-a îm­bolnăvit grav de he­pa­tită, fica­tul său slă­bit ajun­gând în fază cirotică. Pro­fe­sorul Chi­ricuță, care era a­tunci șeful cli­­­nicii, un chirurg ex­celent, pe care l-am res­pec­tat foarte mult, a zis că nu știe ce să-i mai facă și a trimis-o la boli infec­țioase, pen­tru că su­ferea a­cum și de hepa­tită. A a­juns la cli­nica pe ca­re o con­du­cea a­tunci o altă somi­tate, pro­fesorul Albinni, dar și el a ridicat ne­pu­tincios din umeri: pa­cienta era fără spe­ran­ță. În vremea a­ceea, oa­menii erau altfel, parcă mai buni, mai inimoși ca acum. Student cum eram, m-au primit a­tunci toți ma­rii me­dici ca­re erau în Cluj, iar pe timpul acela fără doar și poate Clujul era ca­pitala medi­cinii româ­nești. Însă toți spe­cialiștii au ridicat din umeri și mi-au spus că nu se mai poate face nimic. Unul dintre ei m-a luat într-o zi deo­par­te și mi-a zis cu compasiune: «Giur­giu­lică, dra­gă, ești student și nu ai bani, iar înmormân­tarea o să te coste mult și n-o să ai de unde. Sem­nea­ză tu, te rog, că o iei acasă pe mama pe proprie răs­pundere, că nu mai e nimic de făcut, decât să păs­trezi banii, să ai să o îngropi». Am semnat, că nu aveam ce face.”

D-l Giurgiu lasă o pauză, ca și cum ar fi chemat mai clar amintirile, după care continuă, savurând efectul: „Mama trăiește și acum! Numai că am o mare problemă cu ea: nu mai vrea să-și ia plan­­tele pe care i le pre­par, pentru că are aproape nouă­zeci de ani și s-a cam săturat de via­ță. Cel mai tare o de­ranjează că toate prie­te­nele ei s-au dus, și numai ea, ca­re trebuia să moa­ră de acum vreo cinci­zeci de ani, a rămas în via­ță, singură.”

– Vreți să spuneți că s-a vindecat de can­­cer în fază ter­mi­nală și de ciro­ză?

– Domnul meu, să știi că de cancer nu te mai vin­deci niciodată, este ca și cum ți s-ar amputa un de­get și-ai aștepta să-ți creas­că la loc – nu se poa­te! Însă, este perfect adevă­rat: poți trăi cu can­cerul și poți să-ți vezi foarte bine de viață, fără su­ferință, oricât de mult timp. Mama, de exem­plu, tră­iește cu a­ceas­tă boa­lă de aproape 50 de ani. A luat anumite plan­te, a mâncat anumite alimente, a adop­tat un mod de viață sănătos și organis­mul a re­zistat bo­lii, care nu s-a mai putut dez­volta.

„Puțini știu că reputatul medic și academician I.C. Parhon descoperise șapte plante anticancerigene”

– Cu alte cuvin­te, ați descoperit un tratament viabil pen­tru boala can­ceroasă?

– Cred că este prea mult spus. Mai ales în ase­menea boli complexe nu există un panaceu, un trata­­ment care să se potri­vească la toți pacienții cu un anu­mit diagnostic. Însă, ce-i drept, atunci, în stu­den­ție, am avut cu mama primul meu succes tera­peu­tic în boala can­ceroasă. Mi-aduc aminte că atunci când am ajuns acasă de la spital, mama era galbenă la față, fără vlagă, și se sim­țea tot mai rău. M-a în­tre­bat ce medicamente trebuie să ia după externare. Or, me­dicii, știind că nu mai au ce să-i facă, nu-i pre­scri­se­seră nimic. Cum să-i spun că era condamnată la moar­te, că se terminase, atâ­ta timp cât mama era încă în viață și voia să tră­iască? M-am pus atunci pe studiu și am căutat în lu­mea plantelor leacuri pen­tru boala canceroasă. Și le-am găsit. Puțini știu, de pildă, că reputatul medic și acade­mi­cian C.I. Parhon des­coperise șapte plante contra cancerului. El a por­nit de la observația că exis­tă anu­mite specii de ierburi me­dicinale care nu se îmbol­năvesc niciodată de cancer (boala can­ce­roasă afectează adesea și speciile vegetale – n.red.). Cum era posibil ca ele să fie invulnerabile la tu­mori? Evident, doar secretând principii active sau com­binații de principii active care inhibă dezvol­tarea celulelor anormale. Astfel, academicianul Par­hon a conceput un ceai din șapte plante medi­cinale, plante care nu se îmbolnăvesc niciodată de cancer: bu­suiocul, menta, anasonul (semințe), va­leriana, chimenul    (semin­țe), levănțica și nucul (frun­ze și coji). Din acest ceai, ob­ți­nut din plantele com­binate în proporții egale, se beau două – trei căni pe zi, în cure de foarte lungă du­rată. I-am dat acest preparat mamei mele, precum și alte leacuri pe care le-am descoperit pe parcurs și așa a reușit să scape cu viață.

– Care a fost reacția medicilor în fața acestui miracol? Pentru că poate fi numit miracol.

– Dacă s-ar fi întâmplat în zilele noastre acest „miracol”, cum spuneți dvs., medicii ar fi spus că așa ceva nu se poate, că este o eroare de diagnostic la mij­loc. La vremea aceea însă, când un medic ca pro­fe­so­rul Chiricuță dădea un diagnostic, era sigur pe ceea ce spunea și la fel și ceilalți care au con­sultat-o pe mama. Așa că specialiștii au fost im­presionați de rezultatele obținute și am fost îndem­nat să rămân pe lângă fa­cultatea de medicină din Cluj și să continui cercetările despre plante, ceea ce am și făcut. M-a sprijinit în acest de­mers și emi­nentul me­dic și profesor care a fost Iuliu Hațieganu. Domnia sa mi-a acordat un mare cre­dit mie, ca om, dar mai ales terapiei cu plante. Deși a fost con­tem­po­ran entuziasmului descoperirii celor mai pu­ternice medicamente de sinteză, cum ar fi anti­bioti­cele, el era conștient că acestea sunt prea puter­nice și uni­laterale ca acțiune, pentru a fi prescrise în mod curent, în orice boală. Doctorul Hațieganu spu­­nea că „a administra antibiotice într-o infecție banală este ca și cum ai vâna cu tunul muște”. Abia în ulti­mul deceniu, când au apărut atâtea noi tulpini de bac­terii rezistente la antibiotice, a fost recunos­cut oficial acest adevăr, pe care domnia sa îl afir­ma­se atât de plas­tic cu 40 de ani în urmă. De aceea el, ca și alte minți deschise de la acea vreme, au susținut cerce­tările mele în domeniul plantelor medicinale, pentru că realizau că acesta era viitorul medicinii.

„În boala canceroasă, degeaba sunt folosite remedii vegetale anticancerigene, dacă nu se fac demersuri în ceea ce privește dieta”

– În ce boli ați testat utilizarea terapeutică a plantelor medicinale?

– Eu vă pot răspunde la această întrebare, dar nu o să aveți nici timp și nici unde să notați atâta in­for­mație. În însemnările mele, sunt peste o mie de afec­țiuni, sindroame, tulburări în care s-au ob­ți­nut re­zultate notabile prin folosirea plantelor me­dicinale și a altor remedii naturale. Iar aici, trebuie să precizez că tratamentele pe care le-am elaborat de-a lungul timpului nu s-au limi­tat doar la fo­losirea unor plante medici­nale. Pentru că aces­tea, ad­ministrate fără un regim alimentar co­­respunzător, de exem­plu, nu au decât o efi­ciență redusă, uneori nulă. În boala can­ce­roa­să, pentru că tot am vorbit despre ea, degeaba sunt folosite remedii vegetale anti­can­cerigene, dacă nu se fac câteva demer­suri în ceea ce pri­vește dieta. De pildă, con­su­mul în exces al cărnii în trata­mentul bolii can­ce­roase este foarte nociv, pentru că aceas­ta va furniza materie primă pen­tru formarea ce­lu­lelor canceroase. Cu alte cuvinte, carnea este hrană pentru cancer. În schimb, legumele, mai ales cele de culoare galbenă sau roșie (mor­covi, sfeclă, to­mate, ardei), care sunt foarte bogate în beta-caroten – un ele­ment indis­pen­sabil în lupta contra bolii – au o acțiune be­nefică în cancer. Ve­deți, de a­ceea medicina aceasta natu­rală are răs­pun­suri pentru practic orice boală, pen­tru că nu se limi­tează doar la ad­minis­trarea unor remedii, ci este un ade­vărat stil de viață, pe care pacientul trebuie să-l deprindă gradat, pen­tru a se vindeca. De asemenea, prin admi­nis­trarea unor re­medii natu­rale, acțiunea asupra orga­nis­mului este mult mai fină, mai coerentă, decât în cazul trata­mentelor alopate contem­porane. Să vă mai dau un exem­plu: în prezent, în orice proble­mă en­do­crină, ner­voasă ori de imu­ni­tate, se adminis­trează vita­mine și min­eale de sin­teză. Este o adevărată mo­dă a vitaminelor de sinteză, bă­gate cu for­ța în or­ga­nism. S-a ajuns acolo, că până și sucu­­rile de la chioș­curi ori mar­garina de la ali­men­tară au adao­suri consis­ten­te de vita­mine arti­ficiale. Vă pot spu­ne din experiența mea directă cu pa­cien­ții, în spital, că multe boli și tulburări sunt cauzate de acest adevărat do­paj cu vita­mine de sinteză. De ce? Pen­tru că – puțini medici iau acest lu­cru în con­si­derare – organismul are anu­mite „fil­tre” pentru a regla canti­tatea de vita­mine și minerale care sunt asi­milate. Aceste „filtre” nu funcțio­nea­ză însă în cazul substanțelor artificiale, așa încât acestea se asimi­lează auto­mat în exces. De aceea, hipervita­mi­noza este o boală reală a zilelor noas­tre, chiar dacă încă este foarte rar de­pis­tată.

„Iluștri profesori ai școlii de medicină din Cluj, în frunte cu Iuliu Hațieganu, au privit cu multă speranță spre terapia cu plante. Mie mi s-au acordat 25 de paturi în spital, pentru a aplica tratamente fitoterapeutice”

– Spuneați de experiența dvs. cu pa­cienții în spital. Cred că este prima oară când aud despre ci­neva care a prac­ticat pe scară lar­gă fitoterapia într-un spital de stat…

– Nu am nici cea mai mică nos­talgie după vre­murile de dinainte de ‘89, dar să știți că erau atunci parcă mult mai mult decât acum condiții pentru a ino­va, pentru a descoperi lucruri noi în me­dicină. V-am mai spus că iluștri pro­fesori ai școlii de medi­cină din Cluj au pri­vit, greu de crezut acum, cu mul­tă speranță spre terapia cu plan­te. Mie, per­sonal, mi s-au acordat, vreme de ani și ani, 25 de paturi în spital pentru a aplica tratamente cu plante. Iar atunci când pentru un pacient nu se gă­sea trata­ment alopat eficient, erau nu­meroși medici din spitalele univer­si­tare care spuneau: „Trimite-l la Giur­giu!”. Ade­sea mi se adu­ceau cazuri dis­perate, oameni pe care să-i tratez și care erau la un pas de moarte, și foarte rar am refu­zat. Aceasta, deși era o responsa­bilitate uriașă, pen­tru că în vremea aceea o eroare de tratament putea însem­na un proces penal, care să mă distrugă din punct de vedere profesional și uman. Am tratat cu suc­ces, asis­tat de medici, cu aju­torul plantelor, oa­meni bolnavi de cancer cu diferite localizări și în diverse stadii, oameni bol­navi de scleroză în plăci, de dermatoze con­siderate incurabile, de afec­ți­uni auto­imune… Am avut în per­manență sprijinul unor me­dici, am avut la dis­poziție un laborator utilat la un nivel decent, sprijinul unor botaniști care-mi aduceau speciile de care aveam nevoie. S-au creat în vremea aceea, în Cluj, zeci de me­dicamente din plante. Câte­va se mai produc și acum, cele mai multe au fost pe nedrept uitate, nu puține la număr se pro­duc în străi­nătate, deși inven­țiile sunt româ­nești.

– Ne puteți da exem­ple de asemenea medi­camente din plante?

Domnul Giurgiu ezită înainte de a răspunde, apoi dă descurajat din mână ca și cum ar spune: „Ce mai contează?”. Apoi continuă cu amară ironie:

– Acum nu mai este voie să spui că un produs din plante este medicament și este bun la cutare boli. Nu, acum este supliment ali­mentar și nu poți spune că are vreo indicație terapeu­tică. Iar dacă totuși vrei să avizezi un medicament dintr-o plantă arhi­cu­nos­cută și studiată, demersul acesta durea­ză ani și ani, trebuie să treci zeci de bariere biro­cratice și sunt necesare sume inaccesibile pentru un muritor de rând pentru a-l putea produce. Am descoperit, între altele, un medicament extraor­dinar de eficient pentru bo­lile prostatei. Am în­cercat să-l produc și am renunțat. Apoi, pur și sim­plu, am vândut brevetul unei firme belgiene, care mi-a dat o sumă cât pensia mea pe vreo cincizeci de ani și asta a fost tot. Dar, oricum, cred că a fost un caz fericit, când munca unui cercetător român a fost recompensată de cineva.

„Consider că mare parte din succese se datorează faptului că am folosit extractele în alcool, în care substanțele cu acțiune curativă sunt gata dizolvate în mediu lichid și pot fi asimilate rapid și fără probleme de organism”

– Mai aveți, în prezent, în proiect și alte me­dicamente din plante, încă necunoscute publicu­lui larg?

– Nu am numărat niciodată plan­tele cu care am lucrat, dar cred că sunt vreo patru sute de specii pe care le-am folosit de-a lun­gul tim­pului, poate mai mult. Aceasta, în condițiile în care la noi în țară, dacă sunt acum cunoscute și folo­site pe scară largă o sută de specii de plante. Vă dați seama ce imen­să rezervă de leacuri din plan­te încă necu­nos­cute există?

Apoi, în afară de specia de plantă, contează enorm cum este aceasta pre­pa­rată. Foarte mulți oameni cu­nosc și folosesc doar ceaiuri obți­nu­te prin fier­bere – este o metodă de extracție foarte incom­pletă și prin care se pierde mult din puterea curativă a plantei. Alții consumă pastile din pulberi de plante, pul­beri care se dizolvă și sunt ab­sor­bite în tubul digestiv într-o măsură destul de mică. De ce? Pentru că ce­luloza prezentă în țesutul plan­telor este ca o barieră care îm­pie­dică eliberarea prin­ci­piilor active pentru a fi asimilate de organism. Personal, consider că mare parte din succese se datorează faptului că am folosit extractele în alcool, în care substanțele cu acțiune cura­tivă sunt ga­ta dizolvate în mediu lichid și pot fi asi­milate rapid și fără probleme de orga­nism.

– Cu alte cuvinte, pentru a avea efectul maxim, plan­tele tre­buie folosite sub formă de tinc­turi?

– Extractele hidro-alcoolice sau, alt­fel spus, tinc­turile, sunt fără doar și poa­te remediul din plante cu acțiunea cea mai rapidă și cea mai completă. Iar cer­ce­tările mele de peste patruzeci de ani vin în sprijinul acestei afirmații. Pro­­babil că medi­camentele viito­rului vor fi din plante și vor fi astfel de ex­trac­te, poate îmbunătățite. Pentru că nu se compară, de pildă, efectul an­tiin­­­fec­țios sau diuretic al ienupărului luat ca ceai (în care nu se dizolvă deloc anu­mite principii ac­tive) cu efectul tincturii de ienupăr, alcoolul fiind un dizolvant de câteva ori mai bun decât apa clo­co­ti­tă. Poate și de aceea mulți medici încă nea­gă valoarea excepțională a plantelor me­dicinale, pen­tru că nu sunt instruiți și nu cunosc metodele opti­me de admi­nis­­trare, nu cunosc ce pot face cu ade­vă­rat aceste plante. De altfel, cred cu tă­rie că ceea ce se predă acum în facultăți nu este medicină, ci doar o parte a acestei știin­­țe. Pentru că medicina nu implică doar sim­pla utili­zare a unor substanțe chi­­mice de sinteză (bune mai degrabă pen­tru ca­zurile de urgență) și a bis­tu­riului, cum cred mulți medici acum. Me­dicina implică să cunoști viața în pro­fun­zi­mea ei, să înțelegi legătura dintre om și na­tură, o le­gă­tură perfecționată în zeci de mii de ani de evoluție. Atunci când adminis­trezi unui om o plan­tă sau o com­binație de plante, nu faci decât să refaci o legătură dintre el și natură. Ani­ma­lele săl­ba­tice știu ce ierburi să mănânce atunci când sunt bol­nave, du­pă cum știu și să nu consume din ceea ce este toxic. Noi, oamenii, am pierdut aceste le­gă­turi in­time cu natura care ne înconjoară, iar însă­nă­toșirea pre­supune să ni le refa­cem. De fapt, aceasta este ceea ce fac eu de peste pa­tru­zeci de ani: redes­copăr ceea ce de mult a fost făcut, cu multă artă, de na­tură. Cred că acesta este, de fapt, marele secret al me­seriei mele, iar dincolo de el nu mai este nimic de spus!