• Este un reper al culturii gălățene, un artist complet care aduce mereu bucurie în orașul lui de baștină. Actor și regizor, poartă mai departe moștenirea spirituală a tatălui său, marele actor Gheorghe V. Gheorghe •
Magia începe la teatrele de păpuși
– Ai montat foarte de curând „Bădăranii”, o piesă „tocită” prin punerea ei în scenă, vreme de secole. Ce te-a inspirat la text?
– Da, am montat „Bădăranii”, după Carlo Goldoni, la Teatrul pentru Copii și Tineret „Gulliver” – Galați, provocat fiind de actualitatea extraordinară a acestui text. Cu un curaj nebun, Goldoni scrie această piesă într-o perioadă a istoriei în care genul ăsta de prezentare a vieții sociale nu-ți putea aduce, ca autor, decât dezavantaje. Și asta datorită faptului că mentalul colectiv îl avea ca axis mundi și capo di tutti capi doar pe bărbat – ca unic deținător al adevărurilor supreme, ca unic determinant al destinelor feminine. Este o poveste despre incapacitatea de a ne detașa de propriile defecte, lucru care de foarte multe ori ne determină (ilogic și total inutil) să le transformăm în „fel de a fi”, un stil de viață pe care toți cei din jur trebuie să-l accepte ca fiind pozitiv și esențial. Iar această incapacitate de a vedea schimbările din jurul nostru, imposibilitatea de adaptare la nou, la vremuri, ne închide în spatele ușilor imaginare ale unui conservatorism care, culmea, nu ne folosește nici măcar nouă înșine, ajungând să dăuneze, să îmbolnăvească, să afecteze destine, ducând la stagnare comportamentală, la involuție.
– Ți-a ieșit un spectacol care apără drepturile femeilor la exprimare, la opinie, la alegere… Așa ți-ai propus?
– Cred că așa mi-a propus autorul!… Sau, cel puțin, asta am simțit eu că îmi „șoptește” Goldoni de la distanța sutelor de ani (piesa s-a jucat prima oară în 1760), pe care atât de ușor a reușit să o facă să dispară, aducând în prezent această comedie dramatică, în care asistăm la un război inutil între bărbat și femeie. Într-o lume în care aflăm că în Spania anului 2024 au fost omorâte de către soți 1000 de femei, mi s-a părut necesar să duc spectacolul în zona unei comedii amare, care prezintă (într-un cadru distopic), nu doar femeia arțăgoasă, alintată, guralivă, enervantă, dar mai ales femeia care are nevoie de iubire, care a ajuns la capătul puterilor, pe care despotismul soțului a îngropat-o în alcool, femeia pentru care zgarda reală de la gât a început să aibă ramificații psihice.
„Bădăranii” mi se pare un text despre evoluția femeii. De la cea moartă (soția lui Maurizio), deci anulată din start, la cea care face parte dintr-un Ev Mediu întunecat (soția lui Lunardo), în care bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra femeii, până la cea unde încep să se observe primele urme ale emancipării (soția lui Simon), ușor mai curajoasă și mai prezentă ca identitate feminină, și la ultima dintre ele, cea care reușește prin inteligență și forță să transforme, să schimbe mentalități (soția lui Canciano), aproape androgină, dincolo de vremurile în care se bălăcesc ceilalți, cu puterea de control asupra bărbatului câștigată aproape total.
– Este un spectacol pentru adulți, montat la un teatru pentru copii. Cum faci, prin teatru, liantul între vârste?
– Existența unui teatru pentru copii este esențială în toate orașele care au teatru pentru adulți. Publicul matur este cel care a trecut prin creuzetul poveștilor cu zâne de la teatrele de păpuși. Acolo a început magia. Acolo a aflat că îi place teatrul. Ce a făcut extraordinar Teatrul „Gulliver” Galați este că și-a modificat structura, transformându-se din teatru pentru copii și tineret, într-un teatru pentru întreaga familie, pe a cărui scenă publicul va vedea spectacole pentru categoria de vârstă trei – o sută de ani. Deci, iată că avem, practic, o mică fabrică de produs viitori spectatori de teatru adult. Acuma, important pentru acest liant între vârste cred că este și produsul oferit. Oamenii, indiferent de vârstă, preferă poveștile. Atâta timp cât spectacolul la care vin prezintă în primul rând o poveste, dacă acea poveste este interesantă și are impact asupra priviitorului, prin legăturile cu viața lui, atunci el – spectatorul – va continua să vină la teatru, va crește împreună cu teatrul, evident, schimbând la un moment dat categoriile de vârstă.
Apropo de asta, ca regizor, am încercat să fac din spectacolele mele spectacole pentru un target cât mai extins de spectatori, „Bădăranii” fiind unul dintre ele.
„Teatrul, cel mai interesant loc de joacă al meu”
– Dacă tot am amintit de copilărie: tu ai fost un copil crescut în teatru. Îți amintești de anii petrecuți în Teatrul Dramatic din Galați, unde părinții tăi erau actori?
– Îmi amintesc că a fost primul și cel mai interesant loc de joacă al meu. Locul unde construiam lumi și unde dărâmam altele, locul în care imaginația – provocată de ceea ce vedeam pe scenă – mă făcea să încerc să imit decoruri, stări, costume, lupte, sentimente… Bineînțeles, eram convins în mintea mea de copil că sunt mai bun ca părinții mei și bineînțeles că a fost cea mai frumoasă copilărie pe care și-o poate dori un om. În cutia aia neagră se întâmpla ceva magic, iar eu aveam acces să descopăr acel ceva și să îl cotrobăi prin toate ungherele. Povești din acea perioadă? Toată acea perioadă a fost o poveste.
– Care au fost oamenii care te-au marcat uman și profesional?
– În primul rând, tatăl meu, actorul Gheorghe V. Gheorghe, mama mea, Delia Gheorghe și, evident, profesorii mei, Ion Cojar, Ștefan Radof (actorie), Alexa Visarion (regie) – oameni cu care consider că Dumnezeu m-a binecuvântat și de la care am învățat cum să fiu, cum să simt, cum să merg, cum să iubesc, cum și mai ales de ce să respir, cum să merg mai departe, cum și mai ales de ce să mă opresc, cum să visez, cum să construiesc, dar mai ales de ce să dărâm; m-au învățat căutarea, ascultarea, concentrarea, uitarea… M-au învățat bucuria de a trăi, mi-au dat și m-au învățat… viața!
– Ce te-a convins să te întorci ca actor și regizor la Galați? Nu te-a sedus Bucureștiul?
– Aici a fost concurs în 1999. Am dat, am luat și…asta a fost. Am vrut să îmi fac meseria, am vrut să joc. În București, trebuia să aștept. Să aștept și să sper… Or, eu nu prea sunt un tip răbdător din fire. Așa că… am venit la Galați, pentru că aici a fost concurs în acel an. Întâmplare, noroc? Nu știu.
„Mă simt ca o mamă care își dă copilul”
– De ce ai simțit nevoia să faci și regie? Ai simțit că actoria e prea puțin?
– Am vrut să spun povestea și din partea cealaltă a scenei. Mi se pare fascinant să fii regizor. E mult mai greu decât să fii actor (din multe puncte de vedere). Ce mi se pare mie interesant este că în calitate de regizor, eu, personal, la finalul fiecărui spectacol pe care îl fac, mă simt ca o mamă care după nouă luni de sarcină naște și trebuie să dea copilul altcuiva. Dar am simțit că trebuie să fac și asta. Îmi place să fac absolut tot ce are legătură cu scena: actorie, regie, scenografie etc. Am trăit, practic, în teatru. De peste 40 de ani, este locul în care m-am jucat, locul unde sunt actor și mi s-a părut natural să pornesc și pe drumul regiei. Mi-a plăcut mereu să creez, dar creația actoricească este totuși legată de cordonul ombilical al propunerii regizorale și am simțit nevoia să fiu eu cel care inventează lumi, nu doar un actant al unei lumi inventate de altcineva.
– Ai și câteva experiențe cinematografice. Povestește-ne despre ele.
– Am avut câteva întâlniri frumoase în film și am să încep cu rolul Robert, din „Filantropica”, unde am avut ocazia să lucrez cu un regizor extraordinar, și anume – Nae Caranfil. A urmat filmul „Cel ales”, în regia lui Cristian Comeagă, apoi un film independent, făcut la Galați, împreună cu colegul meu Ciprian Brașoveanu (regia și scenariul) și ultimul, dar nu cel din urmă, „Tinerețea unui Dictator” unde Andy Lupu – regizorul filmului – mi-a oferit bucuria de a mă întâlni cu un rol interesant, bogat, mi-a oferit șansa să cunosc un regizor carismatic, creativ, experimentat, dar și niște oameni absolut minunați, cu care a fost o reală plăcere să lucrez.
– Ce își dorește actorul și regizorul Cristian Gheorghe să i se mai întâmple?
– Actorul își dorește roluri interesante, care să îl facă să simtă că a mai urcat o treaptă pe această scară a evoluției artistice, iar regizorul își dorește să spună în continuare povești despre lume și oameni, despre calități și defecte, despre putere, vulnerabilitate și iubire. Teatrul este o artă de „a fi”, pe care și actorul, și regizorul o să încerce mereu să și-o asume, să o învețe, de fiecare dată altfel, dăruind și dăruindu-se.
