Povești cu babe
Satul tradițional are un alt ritm de viață decât orașul, unul mai lent, aproape cosmic în desfășurarea lui, un ritm dictat de anotimpuri și munci specifice, de sărbători ale calendarului popular și religios, de vârste și de trecerea pragurilor vieții. Odinioară, în satele tradiționale, toate femeile, cele bătrâne mai ales, știau ce să facă spre a regla acest ritm, spre a păstra sănătatea membrilor familiei, sporul și belșugul în casă. Și nu doar în casă, ci în tot universul animal și vegetal – căci și vitele din grajd și din ocol, pomii din livadă, via și țarina trebuiau să fie roditoare, fertile, să nu fie atinse de dăunători sau de pieze-rele. Practic, fiecare familie avea „baba” ei pricepută în magie domestică. A fi „babă” nu avea niciun sens denigrator, ci, dimpotrivă, însemna a ocupa un loc de cinste în comunitate, a fi respectată și chiar un pic temută pentru înțelepciune, pentru tezaurul de cunoștințe dobândit în decursul vieții, pentru soluțiile oferite celor aflați în impas. Unele babe erau mai „meștere” decât altele, căci făceau și desfăceau, vrăjeau și dezvrăjeau, legau și dezlegau, ițe și fire, sorți și destine, noroc și nenoroc, belșug ori pagubă în viețile oamenilor de atunci. Camelia Burghele, etnolog și antropolog cultural, colaborator al revistei noastre, ne ajută să descifrăm zilele și rosturile unor asemenea „babe”, femei atotștiutoare, pe care le-a cunoscut bine și pe care le mai găsește încă, în cercetările ei de teren, prin satele din Sălaj.
„Primul gând e întotdeauna la Dumnezeu”
– Într-un interviu publicat anul trecut în paginile revistei noastre, povesteați cu mult farmec despre babele din Sălaj. Dacă am bate la poarta unei asemenea femei atotștiutoare, cum am găsi-o la vremea asta de pace și tihnă, dintre sărbătorile abia trecute ale iernii și până la începutul primăverii și al postului Paștelui?
– Femeile se trezesc la țară mult mai repede decât o facem noi, la oraș, literalmente, se trezesc odată cu cocoșul, dar fără să se culce odată cu găinile. Și primul gând întotdeauna e la Dumnezeu, îngenunchind lângă pat, în fața icoanelor, și cerând o zi bună, o zi liniștită, o zi cu spor în toate treburile casei și la drum, și, mai cu seamă, sănătate pentru toți ai săi. Nu cerea neapărat o zi cu bucurie și cu fericire, ci o zi cu folos, pur și simplu. La sfârșit se face semnul crucii, larg, fără grabă, nu doar ca o formalitate, ci cu gândul la Dumnezeu în puterea Căruia sunt toți și toate. Trebuie să spun că femeile se rugau nu doar pentru familie, ci și pentru animalele din gospodărie, pentru păzirea lor de boli și de vătămări de tot felul. Eu sunt un copil crescut la țară, în copilăria mică am stat într-un sat din Sălaj, alături de bunicii mei, și îmi aduc aminte perfect că nici bunicul, nici bunica nu mâncau dimineața niciodată înainte de a hrăni animalele. Primul lor drum de dimineață era în grajd, să vadă ce face vaca, ce face bivolul, ce face calul ori boii, să-i bată ușor pe spinare și să le spună pe nume cu vorbă blândă (căci, nu-i așa, „ochiul stăpânului îngrașă vita”, cum spun proverbele). Apoi să le curețe bălegarul, să coboare o pală de fân cu furca din podul fânarului, să le pună apă proaspătă și grăunțe. Și la fel făceau în cotețul porcilor ori în al păsărilor, trezite de cu zori și cotcodăcindu-și isprava ouălor proaspăt ouate. Vacile și caprele erau mulse, și nu era familie să nu țină cel puțin o vacă și, de multe ori, când se înjgheba o gospodărie, grajdul vacii era construit înaintea casei, pentru că laptele ei ținea toată casa.
– Să intrăm în casa unei bătrâne dintre cele pe care le-ați vizitat ani la rând. Ce se mai află în universul ei?
– Războiul de țesut! De toamna până primăvara, când nu era de mers la câmp, femeile aveau mai mult timp pentru lucrul în casă. Și aveau de lucru, căci toate pânzăturile, toate textilele folosite în casă și în gospodărie erau făcute de mâna lor. Peste iarnă, războiul de țesut era instalat în aceeași încăpere în care se dormea, uneori singura încălzită, iar femeile casei – mama, bunica, fiicele, nurorile, care cum avea un ceas liber, intra în război și continua să țeasă, zile și uneori nopți în șir. Noi, la oraș, avem senzația că doar costumul de sărbătoare era din pânză țesută în casă, și tot vorbim despre ii și despre cămăși și despre cât de frumos sunt ele lucrate, dar să nu uităm că și hainele de lucru ale țăranilor erau din pânză de casă, ștergarele de împodobit, dar și cele folosite la bucătărie, fețele de masă, așternuturile („lipideauăle”), cuverturile de pe pat, covoarele, păretarele, straițele și desagii și sacii mai mari sau mai mici, toate erau țesute în casă din fire de lână, de bumbac, de in sau de cânepă: valuri și valuri de pânză se înfășurau pe sulul războiului, iar zgomotul vatalelor bătute se auzea din zori și până-n noapte târziu, în fiece casă.
Joimărița și Marțolea
– Aceste două elemente ale vieții casnice, vatra și războiul de țesut, se puteau preschimba, atunci când nevoia o impunea, într-un arsenal al puterii lor magice. De ce erau așa de prezente magia, „facerile”, în viața țăranilor noștri?
– Ca să răspund, trebuie să vorbim mai întâi despre niște concepte care ne scapă nouă, oamenilor moderni. Unul se numește rost, însemnând o lege nescrisă, o ordine care guverna viața și relațiile interumane, iar altul era conceptul de mană, de rod bogat, de belșug. Fiecare zi era, practic, o luptă permanentă pentru ca rostul firii, tradus în această ordine, să poată fi păstrat și tot ce creștea să fie înzestrat cu mană, belșug, roadă bună. Femeile tinere, mamele, trebuiau să aibă mana laptelui, căci altfel copilul ar fi fost flămând și nu s-ar fi dezvoltat suficient. De aceea, se făceau tot felul de ritualuri magice pentru ca mamei să-i rămână laptele gras, pentru ca vreun ochi rău să nu o deoache și să nu îi ia această mană a laptelui. Nu se vizita nicio femeie care alăpta fără să nu i se lase, la plecare, o ață sau o scamă din îmbrăcăminte, ca nu cumva, fără voie, mana laptelui să se ia și să plece odată cu oaspeții. Dacă vacilor li se lua mana laptelui de strigoi ori prin farmece de către alte femei invidioase, deodată începeau să dea lapte puțin, foarte apos, subțire, lipsit de putere. În cazul acesta, se apela la femeile mai bătrâne și mai știutoare, la descântătoare. Ele rosteau formulele magice deasupra unui blid cu tărâțe și a unui vas cu apă neîncepută, care, odată amestecate în hrana vacii cu pricina, făceau să îi vină înapoi laptele gras și mănos. Trebuiau să aibă mană nu doar laptele, ci și țarina, și grădina, și viile, și livezile. De aceea, un moment foarte important în conservarea și păstrarea acestei mane era Boboteaza. Preotul însuși venea și stropea cu apă sfințită pe toți cei din casă și în toate odăile, astfel încât sănătatea și curățenia sufletească și trupească să fie restabilită pentru toți cei prezenți, dar și spațiul să fie curățat și purificat de toate iezmele rele – energiile negative, cum le-am spune noi. Se sfințeau casa și oamenii care o locuiau, grajdul și vitele din el, țarina, pomii fructiferi din livadă, vița-de-vie. Eu îmi aduc aminte că bunica mea, oricât de ger ar fi fost la Bobotează (și era pe vremea aceea!), mergea pe jos, cu agheazma mare luată de la biserică, pusă într-o ulcică nouă, curată, la cinci-șase kilometri depărtare de casă, unde avea viile (întinse sus pe o coastă de deal pe care abia o puteai urca vara, darmite iarna, pe nămeți până la genunchi), anume pentru a le stropi cu apa sfințită, ca să aibă rod în toamnă. Se arunca, de asemenea, din această apă sfințită la Bobotează, și în fântână, pentru că se considera că apa se va purifica, preluând aceste atribute ale sfințeniei, la fel cum toate apele curgătoare erau, la rându-le, sfințite timp de nouă zile. Agheazma mare era ținută în casă pentru a fi folosită, cu binecuvântarea preotului, în aceste acte de purificare – practici magico-religioase, cum le numim noi, etnologii –, care asigurau astfel bunăstarea de-a lungul întregului an pentru toată gospodăria, până la Boboteaza următoare.
Reîntorcându-ne la întrebarea dumneavoastră, trebuie să spunem că mai toate femeile, mai ales cele în vârstă, stăpâneau aceste contexte – casnic, versus magic. Ele erau cele care făceau focul în vatră, umblau cu energia aceasta a vieții, a căldurii. Soba în sine era un loc magic, care făcea legătura, prin hornul ridicat deasupra acoperișului, între lucrurile dinăuntru – protejate printr-o geometrie sacră a casei, dar și prin rugăciunile lor aprinse, și cele din afară – expuse acțiunii forțelor naturii și ale duhurilor răuvoitoare care-și puteau face de lucru pe acolo, la adăpostul întunericului nopții. Așa că, în timp ce mai puneau un lemn pe foc, femeile se uitau în jocul limbilor de foc în vatră, ascultau țiuitul și trosnetul lemnelor cuprinse de flăcări, vedeau în ele anumite imagini sau semne, ori doar începeau să murmure vreun cântec vechi… iar cele mai în vârstă își reaminteau tot felul de imagini și povești fabuloase, pe care le auziseră în tinerețile lor în lumea satului, ori le petrecuseră ele însele, unele înfricoșătoare, altele doar moralizatoare, unele vesele, altele triste. Acolo, în jurul focului, se povestea despre strigoi, despre cum se făceau oamenii lupi sau despre bărbați care au plecat noaptea la drum și au fost purtați nopți în șir prin locuri necunoscute de tot felul de duhuri necurate și răuvoitoare, de Fata Pădurii ori de Muma Pădurii. Acolo, prin horn, venea Joimărița sau Marțolea să le împungă cu acul în buricele degetelor pe fetele care lucraseră în zi de sărbătoare, ori să le ardă degetele dacă torceau sau coseau în acele zile. Așadar, un întreg univers feminin era construit în jurul sobei, căci, pentru a apăra pe cei din casă, uneori nu erau suficiente rugăciunile și binecuvântările preotului, ci erau necesare și o seamă de practici magice. Oficiantele unor asemenea practici erau tot femeile, în ordine, cele bătrâne, care după ce își îndeplineau rolul casnic, își asumau rolul magic, luând cărbuni din vatră, pe care îi stingeau cu apă neîncepută dintr-o ulcică nouă, cu care descântau la gura sobei vreun copil care a fost deochiat, sau care s-a speriat de te miri ce, ori care avea somnul agitat de vise rele, de moroi ori de strigoi, ori suferea de lingoare, ori de bube dulci, de spuzeală și altele asemenea. Tot așa, și elemente ale războiului de țesut (ițele, suveica, spata), la fel ca și fusul, foarfeca, pieptenele, acul, firele de tort, se transformau în instrumente ale practicilor magice (pentru a lega gura lupilor sau a animalelor de pradă). Pe lângă acestea, se mai foloseau în același scop magic și blidele și ulcelele de lut, cana de tablă (care se numește „plev” la noi), lingura, cuțitul (cu care se tăiau relele sau se împungeau), pana de gâscă (cu care se curăța lopităul de lemn de făină atunci când frământau pâine, dar, la nevoie, cu ea se măturau relele), cuiul, gresia, țesala, toporul – toate acestea puteau deveni elemente de recuzită în performarea descântecelor. Fântâna era și ea un spațiu sacru, lângă ea se făceau descântece sau puteau fi aruncate în ea diferite fermecături și vrăji de făcut rău casei aceleia, de aceea trebuia păzită, sfințită, purificată periodic, și nu întâmplător, cum am arătat, sfințirii apei îi sunt dedicate cele două sărbători mari (Boboteaza și Sf. Ion), care încheie ciclul Crăciunului și deschid „câșlegile”, perioada de dezlegare la nunți, petreceri, baluri, șezători (sau „habe”, cum se numesc la noi).
Vrăjitoarele cu ochi albaștri
– Există vreo diferență între babe și vrăjitoare, între femeile bătrâne care știu să descânte și o vrăjitoare? Le-ați cunoscut și pe acestea în peregrinările dumneavoastră prin satele transilvane?
– Femeile vrăjitoare aveau puteri mai mari decât toate celelalte, puteri pe care și le asumau, acceptând chiar o condiție marginală și izolată față de comunitate, anume pentru a-și delimita spațiul necesar la margine de pădure, pe marginea unui râu, a unei ape curgătoare, ori, dimpotrivă, a unei bălți. Ele ajungeau să posede cunoștințe solide de medicină empirică, să stăpânească știința aceasta străveche a vindecării cu plante ori cu alte poțiuni miraculoase, și puteau practica magia la acest nivel – de vindecări, de dezlegări, de viață și de moarte, uneori. De obicei, darul acesta se moștenea pe linie maternă, în familie, sau era „furat”, învățat prin asistarea la asemenea practici. Aproape în fiecare sat exista o astfel de femeie sau două, care erau considerate „babele” descântătoare, vindecătoare, „cotătoare”, cum erau numite în Sălaj, pentru că ele „cotau”– căutau de sănătate pentru cei care nu mai dădeau de leac bolilor. Știau și să dezlege tot felul de „legături” puse cu gând rău, prin ritualuri care să readucă „clienților” echilibrul, armonia, sănătatea, sporul casei și norocul în dragoste, să repare tot felul de alte „daune”, de rupturi catastrofale. Unora li se spunea chiar vrăjitoare, pentru că știau să vrăjească și să dezvrăjească, să lege și să dezlege, să facă farmece, adică ceea ce noi am numi un soi de magie „neagră”. Am întâlnit în practica mea de teren astfel de femei, uscățive și cu ochi albaștri, femei care foloseau, în afară de recuzita obișnuită, casnică, despre care am vorbit, și găini negre ori cocoși negri, care aveau în preajmă mai mereu câte o pisică neagră! Ele știau să facă un ritual absolut uluitor, nemaipomenit în lumea satului, acela al „întoarcerii urmei”: era dus un bolnav la marginea satului, în hotar, care era pus să calce pe pământ, și bolborosind descântece numai de ele știute, puteau să întoarcă acea urmă cu vârful la călcâi și, odată cu ea, să întoarcă boala în sănătate. Era foarte temut acest ritual de întoarcere a urmei, pentru că presupunea o putere de concentrare absolută și un control greu de imaginat asupra legilor naturii, fizicii, chimiei și asupra minții omenești. Tot aceste femei constituiau nucleul grupului care, altădată, în vechime, făcea cel mai complex, cred eu, ritual magic din lumea satului, și anume, „cămașa ciumei”. Desigur, calendarul creștin a suprapus peste aceste ritualuri sărbătorirea unor sfinți „dedicați”, cum ar fi Haralambie, sfântul protector de ciumă și de alte boli grave contagioase, sărbătorit acum, în Februarie. Noi trăim azi în orizontul rațiunii, știm să explicăm orice pe cale științifică, în vreme ce omul satului tradițional a făcut-o altfel, în ordinea magicului și a sacrului, a orizontului religios. Poate că noi nu suntem pe aceeași lungime de undă cu bunicii și străbunicii noștri, dar chiar și așa, trebuie să apreciem povestea extraordinară și fabuloasă din spatele fiecărui fapt de viață pe care ei l-au putut explica pe o altă cale decât cea științifică.
– O întrebare de care nu aveți cum scăpa: mai există asemenea femei vrăjitoare în satul de azi?
– Eu, în practica mea de teren, nu mai întâlnesc femei care să facă astfel de ritualuri de magie neagră. Însă, foarte multe dintre femeile cu care mă întâlnesc prin sate povestesc despre vremurile mai de demult, în care astfel de lucruri se întâmplau. Desigur, subiectele acestea nu se pun pe tapet de cum le intru în casă, ci întâi discut cu ele, le câștig încrederea și le asigur că eu nu vreau să fac nimic rău, ci doar să notez și să arhivez asemenea practici, ca să putem defini așa cum trebuie satul tradițional românesc pentru generațiile viitoare. Abia atunci, aceste femei îmi povestesc astfel de scenarii magice la care au fost martore, ori de care au auzit și ele de la mame, de la bunici.
– Colegii de breaslă vă spun „descântoloaga noastră”. Arătându-vă atât de interesată în fața acestor „babe”, vi s-a oferit vreodată privilegiul de a fi inițiată în asemenea practici, de a deveni chiar dvs. o descântătoare în regulă?
– Da, niște decenii în urmă, pe când eram o novice în ale meseriei, unele dintre babe mi-au arătat cum se fac aceste lucruri și, acum vreo douăzeci de ani, când astfel de practici încă existau în sate mai izolate, o vrăjitoare foarte cunoscută în zonă, pe care am impresionat-o cu atenția mea, mi-a propus să îi urmez în carieră. Voia să-i preiau eu „clientela”, pentru că era foarte bătrână și se temea că, apropiindu-i-se sfârșitul, nu avea cui să lase moștenire toată această cunoaștere. Meseria aceasta m-a făcut să trec prin tot felul de situații, unele absolut fabuloase, pe care nu le voi uita niciodată, câte zile voi trăi. Dar și unele în care am avut niște eșecuri absolut răsunătoare – zile în care mi s-a întâmplat să mă duc pe teren, să mă plouă și să mă ude până la piele, să îngheț de frig, să fiu lătrată de toți câinii de pe uliță și să nu întâlnesc pe nimeni care să vrea să-și deschidă ușa casei și sufletul în fața mea. De-a lungul a treizeci de ani de mers în teren, mi s-a întâmplat și să fiu pusă la încercare (să mi se povestească despre strigoi și apoi să fiu întrebată dacă eu nu mă tem de strigoi, de exemplu), să mi se ofere o tulpină de „adârmoc”, („coacăză păsărească” îi mai zice, pe care o păstrez și astăzi în biroul meu, pentru că sunt convinsă că ea mă va feri toată viața de strigoi), alături de tot felul de obiecte drept amulete. Să fiu vrăjită și dezvrăjită, să mi se dea să beau apă descântată și să-mi treacă durerea de burtă ori de cap. Unul dintre cele mai impresionante momente pe care le-am trăit în demersurile acestea ale mele (poate că e pretențios să spun „în cariera mea științifică”) a fost atunci când am deschis ușa unei femei (tanti Anuța se numește, n-am s-o uit niciodată!) care, după ce i-am spus ce vreau de la ea și după ce am început să povestim, mi-a zis, oftând prelung și ridicând mâinile în sus: „Doamnă, de când te aștept! Eu aștept pe cineva ca dumneata de ani de zile, să m-asculte și să-i povestesc tot ce s-a întâmplat frumos în satul ăsta!”. Și cred că aceasta e o datorie de credință de care încerc să mă achit cât pot de bine, anume să transcriu aceste amintiri, să le pun în cărțile mele și să le las undeva, astfel încât o altă generație de etnografi, peste cincizeci sau o sută de ani, să le găsească și să înțeleagă mai bine ce a însemnat satul tradițional românesc.
