Fuga Lolelor

• În ultima duminică din Ianuarie, dis-de-di­mineață, o mulțime de curioși vin din toate colțurile țării, la Agnita, în județul Sibiu, să asiste la Fuga Lolelor, un obicei săsesc străvechi, unic în țară. Sașii au plecat, dar el a fost preluat de români •

În urmă cu sute de ani, sașii din localitatea transilvăneană Agnita, speriați de urgiile hoardelor turcești care lăsau iadul în urma lor, s-au adăpostit în cetatea fortificată, ridicată împrejurul bisericii lor evanghelice, încercând să reziste atacurilor otomane. Dar sașii se împuținau pe zi ce trece, secerați de lupte și epidemii, ba și proviziile erau pe terminate. Păreau să nu mai aibă scăpare și mai că s-ar fi predat, îngroziți că vor ajunge să moară de foame. Dar atunci s-a petrecut o minune. Ursula, o săsoaică inteligentă și îndrăzneață, a ticluit un plan de salvare. Ce-avea de pierdut? De-ar fi căzut cetatea în mâinile turcilor, oricum aveau să moară cu toții. S-a îmbrăcat în niște haine vechi, ponosite, de curgeau zdrențele de pe ea, și-a atârnat la cingătoare do­uă tălăngi uriașe, iar pe cap și-a pus o mască    improvizată din fân și cârpe de care atârna o coadă de vulpe. Era înaltă și zdravănă Ursula și, transformată în vrăjitoare, când s-a lăsat noap­tea peste cetate și turcii de prin corturi dormeau, a ieșit în fugă pe poarta cetății, pocnind din bici, urlând cât o ținea gura și agitând tălăngile. Speriați de moarte de arătarea ivită în tabăra lor, și sleiți de puteri, de atâtea lupte, otomanii nu și-au mai căutat armele, ci au luat-o la sănătoasa, peste dealurile din jurul cetății. Așa a fost salvată Agnita. De atunci înainte, sașii o sărbătoresc în fiecare an pe Ursula. Ziua ei se numește Urzelntag și așa, se pare, că au apărut, la Agnita, lolele.

Lăzile breslelor

Oficial, prima atestare documentară a lolelor datează din 1689. Pe-atunci, pe frumoasele meleaguri de pe Valea Hârtibaciului, existau bresle ale meseriașilor. La vreme de iarnă, fiecare dintre ele își alegea starostele, cel mai vrednic dintre meșteșugari, căruia-i erau încredințate, pentru un an, lăzile breslei. Bogat ornamentate, în ele era depozitat tot ceea ce avea mai de preț fiecare breaslă: bani, documente importante, însemnele oficiale. Nu erau pe-atunci atât de mulți locuitori în Agnita, casele erau răsfirate, iar transportul acestor lăzi, de la un staroste la altul, putea fi ușor ținta răufăcătorilor. De aceea, când duceau lada de breaslă, meseriașii erau înconjurați de calfe, care le asigurau paza. Și cum s-o fi făcut mai bine, decât îmbrăcați cu veșminte de vrăjitori, la fel ca strămoașa ­Ursula?

În secolul 18, împărăteasa Maria Tereza a interzis orice fel de manifestare publică a breslelor și a fost sistat orice sprijin acordat meșteșugarilor. Aceștia au fost considerați o frână în calea dezvoltării economice a imperiului, dar au fost încurajate, în schimb, micile fabrici și producția de serie. „Încet, încet, breslele și-au pierdut forța și nu au mai putut întreține turnurile de breaslă care reprezentau fiecare meserie în parte, și pe care le aveau în grijă. Abia în 1911 a fost instituită o zi comună a breslelor, marcată cu o paradă, și un alai asemănător celui al lolelor”. Cel care îmi dă informații nu e sas, ci român. Îl cheamă Radu Curcean și e președintele Breslei Lolelor din Agnita. Majoritatea sașilor au plecat, dar românii le continuă cu dăruire tradiția.

Primarul ajuns breslaș

În ianuarie 2006, Radu Curcean era primarul Agnitei. Bogdan Pătru, învățător la Școala „Georg Daniel Teutsch” din Agnita, a venit și i-a spus că elevii lui nu mai prea știu ce sunt lolele și că intenționează să reconstituie cumva obiceiul, chiar dacă la o scară mai mică. Zis și făcut. Au dat anunț la televiziunea locală, dar și pe rețelele de socializare. În duminica aceea, la ora stabilită, în fața primăriei se adunaseră 13 copii, doi profesori și sute de oameni. „Acela a fost clickul. Ne-am organizat, am luat legătura cu sașii agnițeni plecați în Germania, în Sachsenheim, și în 2007, am mers împreună la Sibiu, în cadrul Capitalei Culturale Europene. Erau în paradă vreo 40 de sași și 120 de români, originari din Agnita. Atunci am decis să înființăm și Asociația Breasla Lolelor, care a ajuns acum la peste 300 de membri activi. Obligația lor e să plătească cotizația, să cunoască Imnul Transilvaniei, acel imn care vorbește atât de frumos despre locurile astea minunate, în care ne este dat să trăim, indiferent de naționalitatea noastră. Și, mai important, membrii trebuie să se implice concret în toate activitățile Breslei ­Lolelor”, spune Radu ­Curcean.

O mulțime de gogoși

Șoseaua care taie Agnita în două e împărțită, pe lungime, în trei străzi. Pe-aici trece parada, pe-aici se desfășoară Fuga Lolelor, care începe, cu o precizie nemțească, fix la ora 10. Curioși, spectatorii stau pe trotuare. Fac fotografii, se amuză, atenți să nu ajungă întâmplător în bătaia vreunui bici mânuit de lole. Timp de două ore, orașul răsună de sunet de talăngi și cântece săsești, interpretate de fanfara din Turnișor. E o stare de bună dispoziție generală.

Anul acesta, la Fuga Lolelor au participat patru bresle: cizmarii, croitorii, curelarii și dogarii. Meseriașii în mijloc, iar lolele pe margine. Încă din 1911, breasla cizmarilor a dat căpitanul paradei. Acesta, flancat de doi copii-îngerași, e cel care dă tonul evenimentului, cu sabia pe care-o ține în mâini: când o ridică, lolele trebuie să facă gălăgie, când o coboară, se așterne liniștea. În alai, cizmarii sunt urmați de croitori, iar simbolul lor e căluțul, pentru că, pe vremuri, ei erau responsabili și cu hergheliile din zonă. Căluțul de lemn, pe care stă un copil, e purtat pe umeri de șase lole. Ursul, ținut bine în frâu de ursar, e simbolul curelarilor. Ultimii sunt dogarii, iar unul dintre ei poartă în mâini un cerc de butoi, pe care stau așezate câteva păhărele pline cu vin. Meseriașul îl rotește deasupra capului, în toate direcțiile, dovedindu-și îndemânarea, dacă reușește să nu verse nici o picătură de vin și nici să spargă vreun pahar. În urma tuturor, alte lole încheie alaiul. Din loc în loc, la intersecții, se opresc. Fanfara cântă, iar reprezentanții breslelor, în costume populare săsești, dansează. Lolele împart celor prezenți gogoși, pentru a-și arăta prietenia și a îndepărta orice sperietură sau senzație de teamă.

La sfârșitul paradei, cu toții cântă Imnul Transilvaniei, apoi ceata se împrăștie și lolele își intră cu adevărat în rol: aleargă de la o casă la alta, anunțându-și venirea cu sunet de talăngi. „Se vizitează membrii grupului, în fiecare casă se spune o poezie de salut: «Noi vă dorim noroc în această casă/ Și alungăm cu talangă și bici/ Grijile și supărările de-aici!/ Cântecele și glumele noastre sunt auzite de toți/ Și dacă am venit să vă vizităm/ Dovedește că vă respectăm». Gazdele îi omenesc cu gogoși și cu pită unsă cu untură, dar și cu câte un pahar de vin bun. Mersul acesta din casă-n casă, similar colindatului, îi unește pe oameni, le dă vestea cea bună că spiritele rele au fost alungate și e vremea să vină primăvara. Lolele aduc oamenii împreună. În timp, am avut participanți din București, din Republica Moldova. Suntem prieteni. Pe vremuri, la Fuga Lolelor participau doar bărbații, dar acum, din cei 300 de membri, cel puțin jumătate sunt femei”, spune Radu ­Curcean.

Acasă, după 17 ani

Din 1940 până în 1969, Fuga Lolelor din Agnita a fost interzisă, apoi reluată, cu restricții ce țineau de diriguirea comunistă a țării, și dusă mai departe, până în 1989. „După evenimentele din Decembrie 1989, în Ianuarie 1990, imediat după vacanța de iarnă, rămăseserăm în clasă mai puțin de jumătate dintre elevi, pentru că toți sașii plecaseră în Germania. N-a mai avut cine să țină obiceiul ăsta, la care, pe-atunci, nu participau decât sașii. Familia noastră a fost ultima care a plecat în Germania, în 1994”. Cea care povestește se numește Heidrun Berwanger și, ca mulți alți sași plecați din Agnita, se întoarce în fiecare an, în special pentru Fuga Lolelor.

„Visul meu și al surorii mele, Monika, a fost să mai participăm o dată la Fuga Lolelor. Anul ăsta e prima dată când o facem, chiar costumate în lole și, evident, avem emoții. Organizatorii ne-au transmis o stare foarte bună, ne-au învățat ce trebuie să facem, avem încredere în ei. E o mare bucurie că ne putem împlini acest vis! Sunt 17 ani de când nu am mai fost în România, dar eu, personal, simt că m-am întors acasă. Agnita este cu ade­vărat casa mea!”, spune Heidrun ­Berwanger.

Și în Germania activează trei asociații ale lolelor, dar acolo nu au condiții să-și desfășoare tradiția, cum sunt aici. De aceea, în fiecare an se întorc tot mai mulți sași acasă, special pentru acest eveniment. Anul ăsta au fost 20 de sași participanți la paradă, inclusiv „căpitanul”, care a condus alaiul.

Parada modei

Costumul lolelor e cel care atrage atenția în mod special și, contrar aparențelor (la fel ca și jocul măștilor românești din Moldova), nu e menit să sperie, ci e mai degrabă haios, prietenos și vesel. E croit dintr-un material relativ gros, cânepă sau in, pe care sunt cusute petece de cârpă neagră. Masca e cel mai impresionant element al costumului. Făcută din fân și plasă, legate în formă ovală sau rotundă, masca e mărginită cu blană și are o coadă de cânepă, împodobită și ea cu funde roșii sau al­be. La brâu, lolele au brăcinar, de care sunt prinse una sau două talăngi. În mâna dreaptă poartă biciul, făcut din piele, cu miez textil, ca să fie flexibil, iar în mâna stângă țin niște șipci de lemn, ca niște lamele, între care sunt așezate gogoși pentru spectatori.

Costumele sunt marcate cu câte un număr, pentru identificare, și cu o insignă cu un simbol specific fiecărui grup. Pentru a proteja lăzile de breas­lă și a-i ține la distanță pe intruși, cât timp sunt în alai, lolele sunt „legate” unele de altele, ținându-se de capetele bicelor.

Dar ce sunt lolele astea? De unde vine numele acesta ciudat? Unii spun că a derivat, cumva, din limba germană, de la Ursula/Ursel/Lola sau de la „Urze”, care înseamnă rest sau zdreanță, sau de la „Lale” care înseamnă nebun, smintit. Românii participanți la tradiție au, și ei, explicația lor. Ei spun că, de fapt, lola denumește o femeie lălâie, urât îmbrăcată, ceea ce pare ceva mai aproape de imaginea reală a lolelor, cel puțin așa cum le vedem noi astăzi.

„Mai există un obicei al lolelor la Cincu, în județul Brașov, dar are o cu totul altă structură. Și, se pare, au existat cândva așa-numitele «lole albe», la Marpod, tot în județul Sibiu, dar nimeni nu mai știe în ce consta acel obicei. Asta și dă caracterul de unicat Fugii Lolelor din Agnita. Cred că nici nu ne dăm seama cât este de important faptul că o comunitate, astăzi, majoritar românească a preluat obiceiul unei minorități. De la sași, la români. Cred că este ceva unic. Noi vedem totul ca pe o moștenire culturală a orașului și vrem să ducem acest obicei mai departe, așa cum l-am preluat de la sași”, spune profesorul Bogdan ­Pătru.

Anul acesta, la Agnita, a nins doar cu zahăr pudră, împrăștiat generos peste gogoșile dolofane cu care-au fost omeniți oaspeții. Fuga Lolelor se întoarce în legendă pentru încă un an.

Istoria lolelor, păstrată la muzeu

Muzeul de Istorie „Valea Hârtibaciului” din Agnita păstrează 20 de lăzi de breaslă, 16 semne de încunoștințare, 11 sigilii, trei steaguri de breaslă (al croitorilor, din 1646, al blănarilor, din 1745, și al cizmarilor), statut și regulamente ale breslelor, căni ale calfelor, precum și diferite alte obiecte ce au aparținut cândva breslelor din Agnita. În anul 1935, „Alaiul mascaților” din Agnita a fost filmat, iar filmul se păstrează în Arhiva Muzeului Național Brukenthal din Sibiu.