• „ȘcoalaECO” este un proiect nou, care clasifică unitățile de învățământ în funcție de performanțele în domeniul sustenabilității, cu speranța de a le transforma în spații mai sănătoase și mai prietenoase cu mediul. De vorbă cu Raul Pop, inițiatorul proiectului „ȘcoalaECO” •
Înverzirea școlilor
– Pentru început, vă propun să ne prezentați „Ecoteca”, domeniul de activitate și țintele sale.
– Ecoteca este un ONG de mediu format în 2010, în București, care acționează în întreaga țară. Inițiem mese rotunde la care participă primării, Garda de Mediu, școli, reprezentanți de mediu ai județelor, pe teme legate de colectarea deșeurilor, sistemul de garanție-returnare, economie circulară, indicatori de sustenabilitate. Sunt la bază economist, și am intrat în domeniu în 2007, în momentul în care în România a început să se pună problema cum să se facă reciclarea echipamentelor electrice. În timp, am început să înțeleg tot mecanismul, ce trebuie să facă un organ de control, ce trebuie să facă o primărie, o companie, așa am înființat Ecoteca, prin care încercăm să punem lucrurile cap la cap, să facilităm dialogul între aceste părți. ȘcoalaECO este cel mai nou proiect al nostru, inaugurat în decembrie 2024.
– De ce era nevoie de un astfel de proiect, legat de școli?
– Noi încercăm să oferim responsabililor școlilor, fie că vorbim de administratori sau de directori, instrumentele practice de lucru, foarte la îndemână pentru tranziția către o școală verde. De pildă, dacă vorbim de consumul de energie și vrem ca școala să fie cât mai eficientă la acest capitol, vrem să dăm mură-n gură posibilitățile practice pentru ca acest lucru să se întâmple. Practic, avem un ghid online, cât se poate de ușor de înțeles și de aplicat, astfel încât înverzirea școlilor să poată fi făcută cât mai repede. Am creat un sistem de clasificare cu steluțe, ca la ghidurile turistice, cu șapte indicatori de mediu, prin care școlile sunt evaluate și primesc un scor care este făcut public. Așa încât, dacă eu sunt un părinte care vrea să se decidă la ce școală va da copilul, acum am un nou indicator, pe lângă cel al performanței profesionale. Poate mă interesează și cum se comportă acea școală cu mediul, care este calitatea aerului pe care-l respiră copilul cât stă acolo. Au existat și vor mai fi proiecte ce se axează pe educarea copiilor: vine un expert și vorbește cu copiii. Directorii de școli vorbesc foarte rar pe tema asta, și uneori, rezultatul e unul formal: că ar fi bine să fie bine și școala un pic mai verde. Dar ce înseamnă asta, efectiv, ca bugetare, flux de activități, senzori de aer, pubele, coșuri, lucruri practice, astea nu erau nicăieri până acum adunate într-un singur loc. Noi am încercat să umplem acest gol. Cum finanțarea inițială a venit de la Primăria Capitalei, ne-am concentrat pe școlile din București, dar ce am făcut aici se poate face în orice localitate din țară, pentru orice școală. Am centralizat datele publice provenite din sistemul de învățământ la nivel național. Mai departe, în funcție de interesul unei școli sau al unui grup de școli dintr-o localitate, putem face instructaj, putem participa la implementarea unor proiecte. Însă nu ne putem asuma rolul care-i revine statului, cum ar fi, să pună robinete sau senzori de calitatea aerului în toate școlile din România. Avem și exemple pozitive, cum ar fi Buzăul sau Brașovul, care au făcut deja pași importanți pentru înverzirea școlilor din oraș. Dar cu o floare nu se face primăvară și cu două școli nu se face înverzire.
Elevii, în linia întâi
– Se pot trage deja concluzii legate de felul în care se descurcă școlile pe partea de mediu?
– Da, rezultatele apar pe școalaeco.ro, există un clasament, iar școlile se pot compara între ele. Am ajuns la aproximativ 80 de școli, multe situate la un nivel de începător în acest subiect, încă învață abecedarul. De pildă, în România, începând cu anul 2011, toate instituțiile publice sau private trebuie să raporteze câte deșeuri au generat în fiecare lună, iar datele să ajungă la Agenția Județeană pentru Protecția Mediului. Eu nu am întâlnit nicio școală care să facă asta până să lucreze cu noi. Pur și simplu, nu știau că au această obligație și nu le-a atras nimeni atenția. Lucrăm de mai mulți ani cu aproximativ 2000 de școli și am constatat că unele dintre ele nu prea știu de unde să înceapă, în vreme ce altele au ajuns deja să își pună întrebări de subtilitate. Bătălia va fi lungă și încrâncenată, dar noi sperăm să ajutăm la accelerarea procesului. Auzim multe comunicate publice, de genul: primăria orașului cutare s-a angajat ca până în 2030 să devină oraș verde sau cu zero emisii de carbon. Păi, dacă nu avem instrumente de lucru care să și măsoare efectiv, de unde știm dacă este adevărat? Noi vrem să acoperim niște lacune metodologice de lucru. Trebuie să raportezi, să centralizezi, să vezi un progres de la un an la altul. De pildă, Primăria din București este partenerul nostru, le transmitem datele, ei le centralizează și pot stabili strategii. Dacă mai multe primării din țară și-ar asuma un astfel de rol activ, lucrurile ar merge mult mai repede. Până acum, doar primăriile au spus public că subiectele astea contează, școlile nu prea.
– Ați reușit să-i atrageți în proiectele dvs. pe copii și părinți?
– Elevii sunt extrem de deschiși, dispuși la dialog, vor să se întâmple lucruri, nu știu ei exact cum se pot îndrepta lucrurile, dar dorința există. Avem și profesori și directori aliniați cu copiii, dar și mulți care au tendința să spună că au alte priorități, nu e timp, nu sunt bani pentru așa ceva. Am observat o tendință foarte interesantă la copii. Au înțeles că ar fi mai bine să reducă din lucrurile cumpărate, și nu doar să se ocupe de ele după ce devin deșeuri. Tineretul a început să fie mai atent la asta, să cumpere haine second hand sau haine sustenabile, de la o firmă prietenoasă cu mediul, să fie mai puțin atras de lucruri noi și strălucitoare. Au început să prindă mesaje de genul: „Tu știai că la un tricou spălat se consumă atâția litri de apă și la jeanși atâta?” Știu lucrurile astea mai bine ca adulții și cred că se formează o subcultură, o parte de audiență care va fi din ce în ce mai atentă la sustenabilitate. O tendință este evitarea plasticului, tinerii încearcă să cumpere mai puține lucruri ambalate în plastic, știu că nu e bun. Ceea ce-i total diferit cu mentalitatea de până acum: „OK, acum am strâns mult plastic, hai să vedem ce facem, cum scăpăm de el?”
„Domnule, am lucruri mai importante de făcut”
– Să luăm unul din criteriile de clasificare: calitatea aerului. Primăria București și Ecopolis au instalat 44 de senzori în curți de școli și spitale, însă prea puțini profesori și elevi știu de ei, iar măsurile de îmbunătățire a situației încă nu au apărut.
– Lucrurile ar trebui să vină de sus în jos, spre școală, pentru că am senzația că există o reticență a directorilor să ia decizii care ar putea fi nedorite de părinți. Încă nu suntem noi, ca societate, pregătiți să lucrăm cu aceste date privind poluarea. Avem campania Ecopolis „Oprește motorul!”, pentru că măsurătorile au arătat că obiceiul părinților de a ține motorul mașinii pornit în așteptarea copiilor crește inutil nivelul poluării la intrarea în școli. S-au instalat panouri și au apărut ambasadori ai proiectului, copii, care bat în geamul mașinii și îi roagă pe părinți să oprească motorul. În rest, ar trebui ca lucrurile să pornească de la primării, care, pe baza datelor, să ia anumite măsuri. Deocamdată, autoritățile au tendința să treacă în secundar astfel de subiecte. „Domnule, am lucruri mai importante de făcut, nu am oameni, timp să mă ocup de asta”. Inițiativa ar trebui să le aparțină părinților. Când părintele are informațiile care arată problema, mă aștept ca asta să genereze o reacție către școală, școala să spună mai departe către inspectoratul școlar, primărie și, încetul cu încetul, să pornească un dialog. Dacă nu reușim să deșteptăm în oameni dorința de aer curat și o minimă dorință de înverzire a școlii unde învață copilul, nu cred că autoritățile vor lua măsuri. O voce izolată se pierde, nu e auzită, dar dacă se ridică zece voci, ceva e pe cale să se schimbe. Am văzut asta în multe cazuri, în care statul a pus pe masa de lucru anumite subiecte doar după ce vocea publică a devenit suficient de puternică.
