• În Aprilie, grâul e crescut bine, urcă mai sus de gleznă. Piciorul ți se afundă în lan, ca într-o iarbă otăvită. Și câmpul e verde, promite recolte bune. Mai tot Bărăganul arată așa. Îl sorbi cu privirea. Dincolo de aparențe, lucrurile sunt însă dramatice. Verdele acesta aproape liniștitor camuflează grijile fermierilor, lupta lor cu provocările climatice, cu bolile și cu dăunătorii, cu prețurile care tot urcă și coboară. Verdele acesta frumos e ca o cortină care ascunde bătăliile unor singuratici •
Pe șesul Călărașilor
Părăsesc Autostrada Soarelui la Lehliu Gară și iată-mă pe o șosea asfaltată, care traversează sinuos o câmpie cu arături întinse și cu puține trupuri de pădure. Tarlalele verzi, însămânțate în toamna trecută cu grâu și cu rapiță, alternează cu arături brune, care vor fi semănate, în curând, cu porumb și floarea soarelui. Aici, mai nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Poate în perdelele acelea de salcâmi, care răsar ici-colo, natura să mai fie cu totul de capul ei. Mai tot ce văd în jurul meu este domeniu al cultivării! Grâul crește cât vezi cu ochii, fiindcă fermierii au decis să-l semene, să-l îngrijească, să-l ajute să se maturizeze, folosind mașini și utilaje, tratamente și fertilizanți, după anumite reguli. Grâul acesta verde, frumos, cel puțin așa îl văd eu din mașină, este rezultatul unor decizii, al unei gândiri agronomice, poate nu mereu infailibilă, dar cu siguranță asumată. Pe de altă parte, niciun fermier nu se poate sustrage complet din jocul naturii. Mai ales în câmp deschis. Inamicul cel mai de temut este seceta. În Bărăgan, seceta lovește crunt, lasă în urmă numai dezastru. Cu cinci ani în urmă, am fost în ferma lui Dumitru Ivan, din comuna Vâlcelele, județul Călărași. După ce am văzut efectele inimaginabile ale uscăciunii absolute, am scris reportajul „În infernul Bărăganului”, publicat în Formula AS, în 1436/2020. Fermierul mi-a spus atunci că nu recoltează porumbul, ci „eliberează terenul”. Sau, altfel spus, recoltează nimicul. L-am sunat recent și omul mi-a spus că, între timp, a reușit să fie mult mai pregătit pentru secetă. Statul român a umplut anul trecut cu apă un mare canal de irigații alimentat din Dunăre, prin Stația de Repompare din comuna „Vlad Țepeș”. Canalul are peste 15 km lungime și trece chiar prin capătul terenurilor agricole ale lui Dumitru Ivan. Sursa de apă e aici, la dispoziția sa, mai ales că statul oferă această apă în mod gratuit. Dar cu ce să aducă fermierul apa din canal la culturile sale, care se întind pe 150 de ha? Cu găleata, în niciun caz!
În luptă cu seceta
Fermierul a cumpărat între timp doi pivoți pentru irigații. Știți ce sunt acești pivoți? Niște instalații din țevi metalice și aspersoare, care pot atinge câteva sute de metri lungime. Pivoții lui Dumitru Ivan sunt montați în apropierea canalului de unde vine apa, și când sunt puși în funcțiune cu ajutorul unui motor electric, efectuează o mișcare circulară. În felul acesta, udă o suprafață de forma unui cerc, de mai multe zeci de hectare. „M-au costat vreo câteva sute de mii de euro, bani împrumutați de la bancă. Sunt fabricați în Spania, am fost acolo, am văzut cum sunt produși, i-am adus cu camionul, au traversat toată Europa”, îmi explică fermierul. Cei doi pivoți acoperă o treime din suprafața lucrată de fermier. Sunt amplasați în locuri diferite, fiindcă și terenurile arabile sunt dispersate, dar ambii pivoți sunt aproape de marele canal pentru irigații care traversează câmpul. Ajung acolo și găsesc câteva echipe de muncitori la treabă. Căptușesc canalul cu materiale izolante, ca să nu piardă apa. Este canalul pe care acum cinci ani l-am găsit gol, sec, degradat. Pe atunci, nici fermierul Dumitru Ivan nu avea pivoții din Spania. Nici apă pe canal, nici ploaie. O situație disperată, care a condus la pierderea completă a recoltei. O toamnă în care fermierul a recoltat nimicul. Anul trecut, însă, statul a umplut canalul cu apă. Între timp, fermierul a cumpărat doi pivoți pentru irigații care aduc apa la rădăcina plantelor. „Cred că acum sunt pregătit pentru secetă. Anul trecut, am avut deja primul pivot și l-am folosit. Acolo, am obținut 13 tone de porumb la hectar. În iarna asta l-am cumpărat pe cel de-al doilea. Îl voi folosi, cu siguranță!”, mă lămurește. La începutul lunii Aprilie, canalul era încă gol, echipele de muncitori lucrau de zor în adâncul acestuia. Fermierul așteaptă ca până la începutul lunii Mai, canalul să fie umplut din nou, ca în vara trecută. Muncitorii își vor lua sculele și apa va curge din Dunăre, ca să fie folosită de fermieri. Atunci, în funcție de nevoi, fermierii din Vâlcelele și alte comune din apropiere vor pune în funcțiune pivoții, ca să lupte cu seceta.
Banda de picurare
Deși se află în colțul format de Dunăre și Brațul Borcea, unde te aștepți să găsești un climat mai umed, terenurile cultivate de fermierul Alexandru Chiriță tot sunt expuse secetei. Există în zonă un canal pentru irigații, dar acesta deservește o suprafață restrânsă. Fermierul a săpat și câteva puțuri, ca să aducă apa din adâncurile pământului. Cu toate acestea, udă numai 400 de hectare din cele 3.000 de hectare pe care le lucrează. Da, în Câmpia Bărăganului, agricultura este practicată în stil mare. Fermele au câteva sute sau câteva mii de hectare. Aici e inima cerealieră a României. În paralel cu Dunărea, curge în fiecare an un fluviu de boabe de grâu și de porumb, spre Portul Constanța. Ferma lui Alexandru contribuie masiv la acest fluviu. Pentru asta, lupta cu seceta trebuie câștigată, pe suprafețe cât mai mari. „Am un pivot, dar am ales să irig și prin picurare, cultura de porumb. Este o metodă mai nouă, care câștigă teren. Apa se duce strict la rădăcina porumbului, nu sunt pierderi. Atât că în fiecare primăvară trebuie să întind o bandă nouă. Fără apă, porumbul e pierdut. Iar ca să avem apă pe teren, trebuie să investim bani, muncă”, afirmă fermierul. Irigarea prin picurare a porumbului era de neimaginat acum câțiva ani. Metoda era folosită cu precădere de legumicultori și pomicultori, pe suprafețe mici. Mai nimeni nu își imagina că banda de picurare ar putea cuceri și câmpurile de cereale. Acum, din cauza secetei extreme, iată că este întinsă acum pe sute de hectare. Bătălia cu seceta este dramatică, angajează cheltuieli. Fără aceste decizii, recoltele ar fi slabe. Fermierii ar ajunge să culeagă nimicul. Un coșmar!
„Primul loc din Uniunea Europeană la exportul de grâu și porumb”
În ciuda secetei și datorită investițiilor în instalații de irigare, dar și datorită sprijinului acordat de stat (umplerea canalelor și oferirea apei din canal în mod gratuit, acoperirea a 50% din valoarea facturii pentru electricitatea folosită pentru punerea în funcțiune a instalațiilor pentru irigat), România se situează anul acesta pe primul loc din Uniunea Europeană la exportul de grâu și porumb pe piețele terțe. De la 1 Iulie 2024 (data când începe anul comercial) și până la 6 Aprilie 2025, țara noastră a exportat 4.544.959 tone de grâu și 685.305 tone de porumb. La grâu, era de așteptat să fim pe primul loc, fiindcă recolta a fost bună, peste 10.000.000 de tone, potrivit estimărilor europene, și fiindcă Franța, o altă mare putere cerealieră, a avut recolte slabe, din cauza vremii (ploi în exces, îngheț târziu, în primăvara anului 2024), dar la porumb este chiar o performanță, în condițiile în care porumbul românesc a fost grav afectat de seceta instalată după 1 Iulie 2024. Lumea are nevoie de cerealele românești. Stau la marginea unui câmp cultivat cu grâu, aproape de malul Brațului Borcea. O întindere verde, picăturile ploii care a căzut azi-noapte se scurg insesizabil pe frunzele prelungi. O fotografie optimistă, care ascunde însă multe griji, ale fermierilor și ale clienților din țările asiatice și africane. Grâul românesc este cumpărat cu precădere de Egipt. Dacă fermierii noștri nu recoltează, pâinea ar putea lipsi de pe masa locuitorilor din marginea deșertului. Pulsul inimii Bărăganului se aude la mii de kilometri depărtare.
Fotografiile autorului
