• Mulți dintre noi încă păstrăm asupra legumiculturii o imagine idilică: bunici îmbrăcați în costum popular umplu coșul plin ochi cu roșii, ceapă și ardei și le oferă trecătorilor, cu un zâmbet larg, semn al generozității. Ce-i drept, la asta contribuie și industria publicității, care știe să apese pe butonul numit „nostalgie”. În realitate, lucrurile s-au schimbat fundamental. Producția de legume este o afacere, pornind de la sămânță și până la taraba din piață sau raftul din hipermarket. Vă ofer un exemplu: Mircea Tatu, din comuna buzoiană Cochirleanca, a construit peste 1 hectar de solarii, o veritabilă operă agricolă •

Ciorchini de roșii

Șofam pe autostrada nou deschisă între Buzău și Râmnicu Sărat, când am văzut pe mâna dreaptă, la o oarecare distanță, un fel de cartier de solarii: polietilena sclipea în soarele dimineții, pe fondul verde imens al câmpului înviorat de ploile căzute în ultimul timp. Când am oprit, am căutat pe Google și am descoperit că locul se numește „Serele Tatu”, din comuna Cochirleanca. Am găsit și un număr de telefon. Mi-a răspuns un bărbat: „Nu știu ce să zic, sunt foarte ocupat. Construiesc un magazin, s-au copt și roșiile, trebuie culese”. Până la urmă, ne-am înțeles să fiu la sere neapărat la ora 8 dimineața, a doua zi. Ajung la 8 fără 10. În jur e un aer proaspăt și o lumină limpede, care dă claritate tuturor lucrurilor. Satul s-a trezit. Fermierul e în curte, mă așteaptă. Îmi întinde o mână muncită, viguroasă: „Mircea Tatu”. După câțiva pași, iată-mă într-unul din solarele văzute ieri, în timp ce conduceam pe autostrada care trece la nici un kilometru distanță, spre apus. Îmi plac, ca reporter, situațiile acestea, când vizitez un loc de care nu am avut habar înainte, când fac cunoștință cu un om pe care nu l-am văzut niciodată în viața mea. Ieri, când circulam pe autostradă, locul acesta era o pată de polietilenă sclipind în soare și nimic mai mult. Acum, pata aceea a prins contur, a căpătat forma clară a unor tuneluri înalte, arcuite, în interiorul cărora se ridică tulpinile și vrejurile cu ciorchini de roșii coapte sau în curs de coacere. Și lângă mine e proprietarul, fermierul care a construit toată această operă legumicolă, în mijlocul câmpiei, de la zero. Erau numai arături, fâșii de arături, cultivate cu grâu și porumb. Acum, în perimetrul închis, sunt solarele acestea, ca hangarele unui aeroport. „Eu sunt venit de la munte, din Mânzălești. Am lucrat câțiva ani pe afară, prin Spania, prin Ungaria. Apoi m-am gândit să mă întorc acasă, să fac aici o afacere în legumicultură, așa cum am văzut pe unde am muncit. Am încercat mai întâi la mine, la munte, dar nu a mers. Nu m-am dat bătut, am cumpărat teren aici, în Cochirleanca, în 2008, și am început să construiesc solarii pe suprafețe mici, apoi am extins suprafața și am ajuns la 1,3 hectare de teren cultivat cu legume în spațiu protejat”, își spune Mircea povestea, în timp ce pășim încet, printre tulpinile verzi, încărcate cu frunze cărnoase și ciorchini de roșii. O feerie legumicolă.

Bunii prădători

Mircea Tatu nu și-a înscris culturile în agricultura ecologică, dar mă asigură că aplică regulile de bune practici și că nu folosește „un strop de insecticid” pentru a combate dăunătorii, cum sunt afidele cotropitoare și temuta Tuta absoluta, o insectă periculoasă, sosită pe continentul european din America de Sud. Mai întâi a ajuns în Spania, cea mai mare putere legumicolă din Uniunea Europeană, apoi a făcut ravagii și în alte țări, inclusiv în România, fiind observată la noi pentru prima oară în 2009. Pentru combaterea acestui formidabil inamic al culturilor de tomate, fermierii au la dispoziție un insecticid numit Tutavir, însă legumicultorul din Cochirleanca îmi garantează că nu folosește pesticide, ci prădători naturali, adică alte insecte, care se hrănesc cu afide și cu Tuta absoluta. Insecte care mănâncă insecte dă­u­nătoare! În felul aces­ta, fermierul nu riscă să scoată pe piață roșii cu reziduuri de pesticide. Aceste insecte puse în slujba binelui realizează și polenizarea, astfel încât fermierul nu folosește nici substanțe de sinteză în acest scop. Pentru a îngrășa pământul, aduce bălegar de la stânile din apropiere. Mă uit în jur: bogăție de roșii atârnând pe lujeri. Gazda mea întinde mâna, culege o roșie și o desface în două: miezul pare o brumă stacojie, așa cum erau roșiile de odinioară. Iau și eu una: gura mi se umple de suc și de arome, care concentrează, știu bine, nu numai substanțele și energiile naturii, ci și munca familiei de fermieri. De aici, din solarele încălzite iarna cu apă fierbinte circulată prin conducte, roșiile acestea frumoase și gustoase, așezate bine în lădițe, sunt transportate la piață. Mircea construiește acum un magazin nou la Râmnicu Sărat. Vinde direct clienților finali toate legumele pe care le obține aici, pe suprafața asta mare, acoperită cu polietilenă: roșii, salată, castraveți, ardei. Mai tot anul are ceva de lucru. Primele roșii le scoate pe piață la jumătatea lunii Martie. Asta înseamnă că pune semințele (le aduce din Italia) în răsadniță prin luna Octombrie și plantează răsadurile pe la începutul lunii Decembrie. Peste iarnă, are grijă să încălzească spațiile protejate, pentru ca plăntuțele să nu sufere în nopțile cu ger năpraznic. E o uzină vie aici, la Cochirleanca, localitatea prin marginea căreia trece mai nou o autostradă.

Concurență acerbă

De mai mulți ani, aud lozinca asta: „Mândru că sunt român”. M-am tot întrebat: „Pe ce se bazează”? (ca să folosesc expresia moromețiană) cei care se pretind patrioți, ca să se simtă mândri? Am înțeles că unii sunt mândri datorită voievozilor și bătăliilor pe care le-au câștigat, alții sunt mândri datorită gloriei unor    mari sportivi. Ar fi vorba, așadar, de ceea ce numim generic „valori naționale”, deși patrioții noștri de bulevard sau, mai nou, de rețea socială, nu prea se dau în vânt și după scriitori și oameni de știință, din motivul simplu că nu le frecventează opera. Eu, dacă ar fi să iau în serios treaba asta cu mândria națională, care constă, de regulă, în a ne mândri cu ce au făcut alții, aș avea ca argument tocmai conaționali ca Mircea Tatu. M-aș gândi la oamenii aceștia necunoscuți, tenace și muncitori, care construiesc o afacere chiar și în legumicultură. Fermieri, meseriași, profesori etc. Oameni care și-au făcut un rost, plecând de la zero, și care le oferă semenilor produsul muncii lor: o roșie curată și gustoasă, o haină elegantă, o bicicletă bine lucrată, o educație bună. În timp ce scriu acest articol, legumicultorul din Cochirleanca e acolo, în solariile lui, sau la magazinul pe care-l ridică în orășelul din apropiere. Poate culege roșii, poate verifică stupul bondarilor sau al prădătorilor naturali pe care i-a adus în sere ca să evite folosirea pesticidelor și să scoată pe piață roșii sănătoase. Românii, am mai spus-o, când se bucură de libertate de acțiune, pot face minuni, cum este acest fief al legumelor. Mircea a plecat din satul lui din Munții Buzăului, a muncit prin alte țări și acum are afacerea lui, în câmpie. E tenace, cu mult simț practic. De anul acesta, va primi și un ajutor financiar mai consistent din partea statului: 1,5 euro pentru fiecare metru pătrat cultivat cu legume. E binevenit, fiindcă sunt cheltuieli multe în ferma lui. În același timp, concurența pe piață este acerbă. Importurile ieftine pun la grea încercare afacerile legumicultorilor români. Fiindcă, așa cum am spus la început, sunt afaceri în toată regula, depind de încasările din piață.

O roșie ieftină din Turcia sau din Grecia atrage cumpărătorii, care evită roșia românească. Producția de roșii în România a scăzut vertiginos în ultimii ani, de la peste 450.000 t, la aproape 200.000 t, un motiv fiind și lipsa de succes în piață. Mircea Tatu rezistă, are clienții lui. Poate așa e firesc să se întâmple, rămân cei buni, cei care ne conving că produc legume cu gust și curate.