• La 61 de ani, electricianul EMIL COLF s-a apucat de teologie și a studiat Arta Sacră. Astăzi, mozaicurile lui sunt celebre. O lecție de viață, bună de învățat pe de rost •
O am în față pe Maica Domnului, cea numită Rugătoarea, Oranta. Zeci de mii de pietricele o întruchipează până în cele mai fine trăsături. Pare vie, de fapt, chiar este.
Icoana aceasta specială a Maicii Domnului, în mărime naturală, a fost deja amplasată pe frontispiciul bisericii ortodoxe din Bănești-Hălmagiu, județul Arad. Cel care a creat-o și a donat-o acestei biserici se numește Emil Colf și este unul dintre artiștii mozaicari respectați ai țării. Nu a fost întotdeauna astfel, dar povestea drumului parcurs până aici ne-o va spune chiar domnia-sa.
Electricianul teolog
Cât timp am fost concetățeni, în orașul Simeria, din județul Hunedoara, n-am apucat să-l cunosc pe Emil Colf decât după renume. Era, pe-atunci, un foarte bun meseriaș în tot ceea ce însemna rețelele de energie electrică, și oricine avea vreo defecțiune, oricine avea probleme cu instalația electrică din gospodărie apela la el. Abia după ce m-am mutat din Simeria, iar Emil Colf a ieșit la pensie, am avut surpriza să-l descopăr ca artist plastic, prin câteva tablouri adunate într-o mică expoziție. A mai trecut o vreme până să aflu că talentul său și-a găsit drept mod de exprimare și lucrări realizate în mozaic.
– Emil, te-aș duce la adevăratele tale începuturi artistice! Cum te-ai transformat din electrician în pictor și apoi în mozaicar? Cum ți-ai dat seama că ai talent?
– M-am născut și am crescut în comuna Hălmagiu, din județul Arad, o zonă cu tradiție în pictura naivă, ceea ce, cu siguranță, mi-a influențat un oarecare talent nativ. Primul care mi-a apreciat acest talent a fost învățătorul meu din școala primară, iar când am terminat opt clase chiar aș fi vrut să mă înscriu la un liceu de artă. Părinții mei, însă, n-au fost de acord, nu era o profesie din care să te poți susține, să poți trăi, și nici vremurile nu erau de așa natură încât să încurajeze domeniul artistic, așa că am făcut un liceu industrial la Brad. Abia apăruse curentul electric, după ce ani la rând trăisem și învățasem la lampa cu petrol, și mi-am dorit și eu să fac asta. Mi-a plăcut foarte mult acest domeniu, dar dragul de artă nu l-am pierdut. Tot timpul am pictat câte ceva, când mi-a permis timpul și imaginația.
– Și cum ai ajuns la mozaic, un domeniu care implică cu totul altceva decât pictura?
– După ce m-am pensionat, în urmă cu cinci ani, mi-au permis și timpul, și starea materială să mă ocup mai serios de această pasiune a mea pentru artă și asta a presupus și studii de specialitate. Așa că m-am înscris, la 61 de ani, la Facultatea de Teologie de la Alba Iulia, secția de Artă Sacră. A fost, cumva, un dublu impuls, că am simțit nevoia să mă apropii și de biserică, de Dumnezeu.
Cursurile pe care le aveam în programă, nu doar despre artă, m-au făcut să-l îndrăgesc foarte mult pe Iisus, m-am apropiat de biserică într-atât încât credeam că voi putea deveni pictor de biserici. Dar aveam un profesor din Cluj, Sorin Albu, care m-a îndrăgit și m-a ajutat să mă îndrept cu pași repezi spre mozaic. O fi fost ceva ce-a văzut la mine, în sensul acesta.
– Nu era cam târzie dorința ta de apropiere de Dumnezeu?
– Cred că târziu nu e niciodată să-L cauți pe Dumnezeu! Cât timp am fost angajat, lucram la intervenții speciale, eram mereu plecat, nu aveam timp să merg la biserică. Treceau zilele și nu mergeam și, uite-așa, pe nesimțite, m-am îndepărtat de Dumnezeu. În copilărie, nu se întâmpla să lipsim de la slujbă, era primul lucru pe care-l făceam duminica, nici nu mâncam până nu veneam de la biserică. Acum, cât timp am fost student, profesorii și preoții m-au adus pe calea cea dreaptă, de s-au schimbat toate în viața mea. Mă duc la biserică, la Liturghie, îmi place foarte mult și-mi dau seama că a fost o greșeală că nu m-am dus atâta timp.
Maica Domnului din Hălmagiu
– În afara meșteșugului artistic, există și niște reguli anume pe care trebuie să le respecți când te apuci să lucrezi la o icoană, fie ea pictată sau în mozaic?
– Sunt niște rugăciuni anume pe care trebuie să le spui, e bine chiar, dacă poți, să ții post înainte de a te apuca de lucru. Altfel, s-ar putea să ai surpriza ca, oricât te-ai strădui, să nu-ți iasă ceea ce-ți dorești și atunci munca ta e în zadar.
– Când te-am vizitat în atelierul tău lucrai la o icoană a Maicii Domnului, în mărime naturală. Unde se află acum?
– Maica Domnului Oranta sau Rugătoarea, cu brațele deschise și palmele îndreptate spre cer, imaginează sufletul creștin care Îl laudă pe Dumnezeu și i se închină. E cea mai mare lucrare în mozaic pe care am realizat-o, are 2×1,5 metri, și am donat-o bisericii ortodoxe „Nașterea Maicii Domnului” din Hălmagiu, satul nașterii mele, din Apuseni. A fost inspirată dintr-un mozaic bizantin foarte vechi și a fost și prima lucrare pe care am montat-o, fără a fi specialist în domeniu.
– Știu că ai colaborat și la Catedrala Mântuirii Neamului din București.
– Da, lucrasem ceva pentru Mânăstirea Recea, din județul Mureș, și măicuțele de acolo mi-au dat ideea. Am lucrat șase ornamente pentru cupola Catedralei, unde este montat Iisus Hristos Pantocrator. Am fost să văd, am urcat la 90 metri, iar ornamentul, care este lat de un metru, de jos, se vede ca și când ar fi lat doar de o palmă. A fost o experiență de neuitat.
„Să nu te dai niciodată bătut!”
– De unde îți procuri pietrele de mozaic?
– La noi în țară nu există mașini care să taie pietricele așa mici, de 1-6 cm și grosime 0,5 cm. Eu le aduc din Turcia, dar folosesc și sticlă de Murano, pentru care colaborez cu cineva din București, care aduce exact ce am nevoie. Sunt peste o sută de nuanțe diferite.
– Se lucrează greu cu mozaicul?
– Ușor nu e! La un metru pătrat de mozaic se folosesc 40-50 de mii de pietricele, ca să poți face o lucrare de calitate. La lucrările mari, la fond, se folosește piatră, de până la un centimetru, dar la chipuri și mâini, trebuie pietre foarte mici, ca să poți reda trăsăturile, să fie un chip expresiv. Fiecare piatră trebuie tăiată la un anumit unghi, se folosesc mai multe tipuri de clești, dar sunt și foarte multe pierderi, căci piatra nu se rupe unde vrei tu. Trebuie multă răbdare, să tai fiecare pietricică, sub lupă, apoi să aștepți să se întărească cimentul cu care le lipești.
– Crezi că ar fi fost mai ușor dacă te apucai în tinerețe de mozaic?
– Nu știu dacă ar fi fost mai ușor, dar, după plăcerea pe care o am de a lucra mozaic, cred că aș fi ajuns foarte departe, în acest domeniu.
– Te-ai apucat de facultate la 61 de ani, faci ceva ce puțini fac în România și o faci cu plăcere. Ce ți-ai mai putea dori?
– Îmi doresc să continui cu mozaicul, să termin masterul și, poate, chiar să fac pasul următor, spre un doctorat. Școala de la Alba Iulia, pe care am absolvit-o, e singura școală de mozaic bizantin din România și nu se încumetă oricine s-o urmeze. Când am început, am fost 24, am absolvit-o 18, iar acum, la master, suntem doar opt.
– Deși n-ai diplomă pentru ea, tu ai absolvit și școala vieții, aș spune, cu „Magna cum laude”. Ai vreo lecție pe care ai vrea s-o recomanzi și altora, spre folos?
– Să nu te dai niciodată bătut. Ai o greutate, un necaz, ridică-te, dă-i înainte, luptă! Multă lume, când dă de greu, se apucă de fumat în exces, de băut, de cine știe ce. Nu! Schimbă ce e de schimbat, schimbă meseria, orașul unde stai, poate țara, ia-o de la capăt, că dacă-ți vede strădania, te va ajuta Dumnezeu și, până la urmă, tot ai să reușești.
