Vânez ultimele zile însorite cu voluptatea gospodarului care-și face, la vremea asta, provizii pentru iarnă, doar că borcanele cu lumini vor sta în cămara din sufletul meu. Sfârșit de Noiembrie. Destinația: Arad. Iau, din gara Alba Iulia, un tren de rang înalt, că-i cale lungă până la destinație, vreo patru ceasuri, cu tot cu întârzierile cu care sunt obișnuită deja.

Nu-mi spuneți că drumurile cu trenul sunt lungi și trenurile sunt mizerabile, că nu poți străbate Țara civilizat, de la un capăt la altul. Știu, se poate și mai bine, mereu se poate, dar la fel de bine se poate și mai rău. Sunt murdare geamurile vagonului, pătate de nespălare sau de vechime? Și ce dacă? Prefer să privesc Țara ce se-ntinde nespus de frumoasă dincolo de omeneștile noastre neajunsuri. Nu vi s-a-ntâmplat niciodată să ieșiți grăbiți din casă, cu papucii necurățați? Sigur că da! V-a împiedicat asta să vă rezolvați problemele din ziua aceea? Sigur că nu!

Văd și eu mizeriile, gunoaiele aruncate la margini de sate, de-a lungul căii ferate, dar refuz să-mi opresc privirea asupra lor. Cerul e albastru, nori albi bucălați se hârjonesc în bătaia vântului sau ploaia sfichiuiește geamurile trenului. Tu, călătorule, ești cel care alege ce vrea să vadă. Și, când se lasă seara, când întunericul ia în stăpânire priveliștea lumii, caută culcuș într-un gând frumos și imaginează-ți că trenul acesta e propria ta viață: te-ai mai plânge atunci de întuneric? Te-ai mai grăbi să ajungi la destinație sau să cobori?

N-are decât două vagoane personalul de Arad și fiind sfârșit de săptămână, e oarecum aglomerat. E curat și cald înăuntru, iar compartimentele, de doar câte șase persoane, sunt înțesate de oglinzi. Vagoane ungurești, pare-se, că toate inscripțiile sunt în limba maghiară, plus alte trei, de circulație internațională. Limba română, nu! „No, d-apăi, nu-i bai, că știm și noi că nu-i slobod a trage semnalul de alarmă, dacă nu-i musai!”.

Ce se vede dincolo de fereastră? Dovleci galbeni întârzie la hodină pe țarini, pe unde mâini vrednice au adunat deja recoltele. Dovlecii – semn că oamenii mai au pe lângă casă animale, cărora burtoșii ăștia le vor fi hrană peste iarnă. Nu departe, baloți uriași de fân, înfoliați în plastic, par numai buni pentru joaca cine știe cărui uriaș din poveștile copilăriei. Pe oareunde, câte-un castan înflorit ca-n miez de primăvară, câte-o floare de liliac, de măr sau de cireș stau mărturie că, uneori, și anotimpurilor le place să se joace de-a v-ați-ascunselea.

Toate haltele prin care trecem sunt în ruină. Pe alocuri, prin sate, mai vezi câte-un peron recent renovat, cu asfalt, balustrade, chiar și scaune adăpostite sub copertine de plexiglas. Gara din Simeria e în renovare de ani buni, dar pare că lucrările se apropie de finalizare. La Deva, gara nici nu mai există. Clădirea ce-o adăpostea a fost demolată de câțiva ani și acum, în locul ei, se cască o groapă adâncă, năpădită de bălării și populată de câini vagabonzi. La Ilia, clădirea cea frumoasă a gării stă încă în picioare, bătrână și nepărăginită pe de-a-ntregul.

De-a lungul Mureșului, un fel de ceață străvezie și lipicioasă stă agățată de tren. Nici nu-mi dau seama când dealurile se topesc ușor în câmpie și peisajul devine monoton. Ajungem la Săvârșin. Hai, că mai e puțin până la destinație! Nțț! S-a stricat locomotiva! Nu primește curent. Mecanicii încearcă s-o repare și, dacă nu reușesc, va veni o locomotivă din Arad. În cât timp? Nu se știe. Contează? Poate pentru călătorii ce aveau de prins legături din Arad, spre Timișoara sau Budapesta. Să nu ne enervăm, zic. Că nu ne ajută la nimic. Vine „nașul”. Nu ca să verifice biletele, asta o făcuse deja, ci ca să ne „inventarieze”, care unde-avem de mers. Poate vine, totuși, un autocar, să scurteze cumva întârzierea celor grăbiți. A trecut deja o oră. Câțiva călători stau afară, pe peron, la o țigară și o cafea, cumpărată de la automat. Gara, clădire frumoasă, n-ai ce zice, recent renovată, dar în mijlocul câmpului, departe de orice altă sursă de aprovizionare cu o sticlă de apă, sau un covrig. Mai trece o oră. Nici locomotiva defectă nu pleacă, nici vreo surată de-ai ei, mai în putere, nu vine. Să nu ne enervăm, zic. Trec patru ore, până plecăm în sfârșit de la Săvârșin. Mai sunt doar 88 de kilometri până la Arad și așteptarea a meritat: gara din Arad este, incontestabil, cea mai frumoasă gară din țară. Așa, bătrână cum e, la 115 ani.

Talcioc la Pâncota

La Pâncota, e zi de mare târg. Oameni cu mijloace financiare modeste încearcă să scape de lucrurile care le prisosesc prin gospodărie. Posibil ca vorba „Gunoiul unuia, comoara altuia” să se fi născut chiar într-un astfel de târg-talcioc, pe undeva, prin lume. Jucării defecte, în culori incerte și stare de funcționare greu de precizat, papuci de toate mărimile și pentru toate anotimpurile, unelte agricole sau scule electrice mai mult sau mai puțin funcționale, tablouri pictate de mâini nu tocmai pricepute, obiecte de decor demodate sau lipsite total de vreo utilitate, plus tone – fără exagerare! – de haine second-hand, de toate poți vedea în partea de talcioc a târgului. „Pe vremuri, aici era ăl mai mare târg de animale din Banat, veneau oameni din toate județele din zonă, fie să cumpere, fie să vândă porci, oi, vaci, cai, găini sau alte păsări de ogradă, dar și bucate pentru ele. Cărau, bieții oameni, în spate saci cu grâu și porumb, cu tărâțe sau mălai, până la gară, și dormeau acolo, pe sacii cumpărați, până venea trenul să-i ducă acasă, care de pe unde veniseră. De când cu toate nenorocirile astea, reale sau nu, bolile astea de zic guvernanții și ăi de la Uniunea Europeană că bântuie gospodăriile românilor, n-o mai fost voie să se țină târg de animale. Acum, oamenii vând direct din ogradă ce au de vândut și nici că li-i teamă că s-or betegi, cum tăt zâc ăștia la televizor”. Îmi spune toate astea un bărbat cărunt, care rătăcește prin mulțimea de oameni și de produse, fără a căuta ceva anume. „Vin de la Arad, că mi-i drag să văd oameni, da-i greu, când știu cum o fost când o fost! Îs tot mai mulți oameni bătrâni, pensionari, pe care-i văd că vin cu câte-un lucrușor, să mai facă un ban în plus. În loc să se bucure de pensie, după o viață de muncă, vin și stau pe-aici, așteptând nici ei nu știu ce anume. Da’ știți ce? Piața agro-alimentară a rămas cam cum a fost. Că oamenii care-s obișnuiți să lucre pământul și să trăiască din asta până mor n-or face altceva, chiar dacă acum lumea cumpără mărfuri străine, din supermarket, în loc să caute bunătățile astea, udate cu trudă și muncite cu drag de țăranii români, atâția câți or mai rămas. Pe-aici, încă-i pământu’ bun și rodnic, dacă-l lucri. La Seleuș, la Buteni, la Covăsânț sau Sebiș, aproape nu-i casă să nu aibă măcar un solar în grădină. Mereți și-i găsiți, de-aveți vreme, că varză și porumb și cartofi ca la ei nu aflați pe tot rotundul pământului”, îmi spune refuzând să se lase fotografiat, și să-mi spună cum se numește. Pare intelectual, dar dintre cei școliți odinioară, care știu exact ce spun când vorbesc, chiar dacă o fac cu o nostalgie greu de înțeles pentru cei de azi.

Ce să cumperi, ce să lași?

Piața agro-alimentară din Pâncota, cea în jurul căreia se organizează târgul săptămânal, pare un documentar filmat în piețele românești de odinioară, fără fructe exotice și legume falsificate, îndopate cu chimicale, pentru culoare. Oameni de toate vârstele expun pe tarabe toate bunătățile sezonului. E final de toamnă rodnică. Roșii, castraveți, fasole boabe și fasole păstăi, pusă de-a doua oară; ardei kapia și gogoșari, struguri, must, țuică, sfeclă roșie, frunze de pătrunjel, mărar, țelină sau leuștean, borcane cu zacuscă sau dulcețuri; boia de ardei vrac, măcinată ca în vechime, salată și ceapă verde, ridichi (chiar dacă nu le-ar cam fi sezonul), vinete, conopidă, ardei iuți, roșii ca focul, slănină și cârnați, proaspeți sau afumați cu fum de lemne arse mocnit; tăiței subțiri, răsfăț auriu pentru supele din găină de casă, pe care-o găsești, gata tăiată și curățată, la o tarabă învecinată, dar și morcovi, pătrunjel, păstârnac și țelină, bune de pus în supe, amintind de copilărie și de o tihnă profundă, pe care nici pe bani grei nu mai poți s-o găsești. Ah, să nu uit de varză! Rotundă sau turtită nițel, așteaptă în grămezi să fie luată acasă, pusă în butoi și scoasă apoi murată la sărbători și transformată-n sarmale pentru Crăciun.

Nu știi unde să te uiți, nu știi ce să cumperi, ce să lași, ce ți-ar pofti inima și nu te lasă buzunarul. Mă opresc lângă o bunicuță, ce-și atrage clienții cu veselia ce i se citește pe chip și i se aude-n voce. Se numește Aurica Cladovan, are 84 de ani și e din Seleuș. „Tătă viața ne-am ocupat cu agricultura. Avem ceapă, conopidă, părădăici (roșii – n.red.), vinete, gogonele. Avem și ridichi, deși nu li-i cam vremea, da’ le-am semănat mai târziu și uite că s-or făcut. Tăte să fac în solarii acum, și de-om vrea să punem în câmp, cum făceam altădată, nu să mai fac, Dumnezeu drăguțu’ știe de ce! Când am fost noi, pe vremuri, aveam roșii dintr-acelea mari, da’ le puneam afară, nu în solar. Acum, așa îs legile, se dă subvenție păntru cultivat în solar. Soțul mi-o murit de câțiva ani, mă ajută fata și junerele. El îi din Arieșeni, s-o „măritat” la Seleuș, de 45 de ani îi venit aici. Fata o lucrat la Finanțe, da-i în pensie acum. Ei îs cu casa lor, fetele li-s mari, îs și străbunică deja. Le tăt povestesc cum o fost altădată, că io l-am prins și pă Ceaușescu, și tăte regimurile celea de-or fost până acum. Culejam cucuruz cu mâna, nu cu mașinile. N-o fost greu, c-am fost tânără, acum mulțumesc lui Dumnezeu că-s sănătoasă”. Are o pensie de la CAP bunica Aurica Cladovan, dar munca e, pentru ea, ca o respirare, fără de care nici n-ar putea trăi. „Am pus piparcă (ardei – n.red.), vinete, tăt singură, le-am udat, le-am grijit. De ce mai lucru? Cum, Doamne, să nu lucru? Așa am fost învățată, să lucru ce pot, cât pot, nu să stau. Astă iarnă, fata o pus incubator și o scos 80 de pui, pe care mi i-o adus mie să-i grijesc. Am luat și cinci purcei, i-am dus aclea la mine și i-am grijit și amu-s de 200 de kile, tăt eu îi grijesc. De n-aș munci, aș muri. Asta ni-i rostul vieții mele. Și nu fac nimica în silă. Mi-i drag!”.

Câțiva kilometri mai încolo, satul Seleuș. Copacii, încă negoliți de tot de frunze, lasă loc vederii multe dintre grădinile ce se întind în spatele caselor oamenilor ăstora, gospodari renumiți. Și, da, avea dreptate domnul cel cărunt din târgul de la Pâncota: aproape nu-i nici una să nu aibă măcar câte un solar. La drum, dincoace de zonele verzi din fața caselor, specifice Banatului, tarabe pline cu roadele bogate ale toamnei. Îmi atrage atenția una mai înflorită, ca să zic așa, căci, printre gogoșari, gogonele, roșii și castraveți, stau aliniate ghivece cu tufănele și crizanteme mici, ce cresc în tufe bogate. „Mai e puțin până la Luminație și se trec repede. Astea le cultivă fiica mea, are de toate, de primăvara până toamna târziu, și mușcate, și petunii, garofițe, begonii, panseluțe, nici nu le știu câte. Fiul meu, nora și ginerele sunt responsabili cu legumele. Nu stă nimenea de pomană la noi. Ați auzit zicala: «Banatu îi fruncea»?    No, d-apoi! Așa am moștenit și așa o rămas, până azi”.

Bunicuța cu care vorbesc se numește Florica Bibarț și are 84 de ani. Cu mâinile îmbătrânite, mai mult de muncă, decât de timp, îmi întinde un ghiveci de flori. Amețesc de mirosul iute, de crizanteme. Într-o remorcă încăpătoare, pe aleea ce duce la poarta casei, stau stivuite verze proaspăt aduse din câmp. Zi însorită la Seleuș, cu roade îmbelșugate și povești muncite.

„Tătă familia, cu asta ne ocupăm, cu agricultura, așa o fost de când ne știm. Io am grijit și de vaci, la CAP, de-acolo am o țâră de penzie. Da’ nu mai pot lucra ca altădată, că-s bătrână și m-or lăsat puterile, da’ iote, stau aici, la drum, și vând flori, că-mi place să vorbesc cu oamenii. Mulți îs clienți de-ai noști, de ani de zile. Pe vremuri, când îmi trăia și bărbatu’, meream cu legume la piață, la Deva, la Alba Iulia, ba și la Sibiu, la Cluj și Brașov o fost de-am ajuns. Acum, vin ei sânguri de-și iau marfă de la noi și-i mai bine-așa, nu mai suntem tăt pe drumuri. S-or făcut bucatele mai greu anu’ ăsta, c-o fost tare secetă pe la noi. Și nici semințele nu mai îs cum erau altă dată. Nu știu ce le-or face, ce nu, dar n-ai cum să le prăsești de la un an la altul, că nimica nu să face. Pe vremuri, n-o fost să cumpărăm sămânțuri, poate numa’ dacă-o fost an slab și n-am avut destule, da-n rest, tăt din ale noaste aveam păstă ani. S-or pierdut soiurile alea bune, bătrânești, mai ales de roșii, de nu mai au nici gust, nici saț, nu știu dacă înțelegi ce vreau să spun, draga mea. Mama, Dumnezeu s-o odihnească!, lua de la an la an, de la roșii, de la ardei, de la castraveți, sămânțuri, le usca pe cârpe, la soare, și erau bune de numa’. Acum, îs tratate cu cine știe ce, de nu se face nimic, degeaba le iei, trăbă să tăt cumperi de la ei, pe bani grei”.

Slănina dăinată

Cu sacoșele pline de bunătățile cumpărate de la producătorii locali din zona Aradului, mă întorc acasă, la Simeria. Și abia târziu, când m-apuc să scriu pentru ziar și caut s-așez în cuvânt câte ceva, îmi amintesc: exact pe drumul pe care am fost, mergea bunica mea cea iubită, Buna Tina, de câteva ori pe an. Soție de CFR-ist, beneficia de generoase permise de călătorie (un drept anulat truditorilor de azi din domeniu), și le utiliza, cel mai ades, pentru aprovizionarea de iarnă, căutând bunătăți pentru gospodărie, ba la Arad, ba la Pâncota sau Sântana, ba la Sânicolau Mare. În Banat, mergea după bucate pentru animale, după răsaduri sau semințe de bună calitate sau după făină albă, măcinată la morile vestite din zonă. Dar mai era ceva ce aducea Buna, de fiecare dată, din drumurile ei: aducea povești de viață, adrese ale unor oameni necunoscuți, cu care a rămas în relații de prietenie, până la sfârșitul vieții, și, negreșit, câte-o bucată de slană afumată pentru Crăciun. „Asta-i mai bună, că-i dăinată (plimbată, legănată – n.red.)!”, îmi spunea. Poate chiar era sau poate povestea-n care o-nvelea Buna o făcea să pară astfel. Din păcate, eu n-am cum să mai prea aflu povești de viață, acum, că-n tren nimeni nu-și mai scoate ochii din telefon, nimeni nu te privește și nu caută să intre în vorbă cu tine. Nici cu slănină nu te mai îmbie nimeni la drum, cu un colț de pită sau o bucată de plăcintă. Ne plimbăm singurătățile cu trenul, dintr-un colț într-altul al țării, căutând, la ceas de toamnă, ceva ce n-avem să mai găsim niciodată: sămânța cea bună a omeniei din noi.