• România are, începând din Decembrie 2023, un nou element înscris în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității. Este vorba de dosarul multinațional Transhumanța, strămutarea sezonieră a turmelor, elaborat în colaborare cu Albania, Andorra, Austria, Croația, Franța, Grecia, Italia, Luxemburg și Spania, potrivit Comisiei Naționale a României pentru UNESCO. Transhumanța este însă un fenomen pastoral aproape dispărut. Cei care au practicat-o zeci de ani au ajuns la senectute. Au țara în tălpi și nenumărate pățanii în memorie •

Porți deschise

Pentru a le face în ciudă celor optzeci de ani, nea Petre încă mai ia bâta în mână, în mijlocul iernii, și își scoate la pășune cele paisprezece bucălăi pe care le mai are. Nu ia în seamă umezeala și ceața care învăluie casele, grădinile și pădurile Polovragiului, până sus, spre crestele munților. Și-a pus în spate o șubă groasă și merge cu pas apăsat și sigur înaintea oilor, pe dunga Obrejei, la vale. În dreapta drumului de pământ se povârnește malul înalt al Oltețului. În zile senine, ai putea vedea apa sclipind în soare, printre trunchiurile groase ale bătrânilor salcâmi. În stânga, un labirint de grădini cu viță-de-vie, cu pruni și nuci, cu arături. Într-o fotografie veche, făcută din înaltul Cheilor Oltețului (1.000 m), prin anii patruzeci ai secolului trecut, partea asta de sat, spre Obreja, e un imens islaz neîngrădit, stăpânit de săteni în comun, pentru a paște turmele de oi și cirezile de vaci. Un câmp larg și gol, amestec de iarbă și piatră. Cu timpul, oamenii și-au decupat bucata proprie de pământ, care le revenea prin lege, au făcut garduri și porți, au scos piatra, au îngrășat glia cu bălegarul de la animale, au arat, au plantat pomi și viță-de-vie, au semănat holde de cereale, au înființat culturi de cartof și căpșun. Locul a devenit de nerecunoscut. Întinderea aceea săracă în vegetație s-a transformat într-un rai local, unde găsești vara umbră, și toamna bogăție agricolă. În ultimii ani, însă, grădinile acestea, motiv de mândrie pentru localnici, au început să rămână, tot mai multe, nelucrate, abandonate. Nea Petre deschide larg o poartă din scânduri de brad și lasă oile să intre și să pască pe o mejdină lată, cu iarba nesperat de verde, chiar și în Decembrie. E vorba mai mult de o plimbare, decât de o hrănire temeinică. Țurcanelor, e bine știut, le place să umble. Sunt oi pe care le ții cu greu închise în țarc. Sunt oile transhumanței carpatine, obișnuite cu drumurile lungi și cu vremea rea.

Academia de oierit

Nu te-ai gândi că vreme de patruzeci de ani a parcurs cu oile aproape o mie de kilometri pe an. Ar fi înconjurat pământul pe la ecuator, dacă linia aceea ima­ginară ar fi numai pe uscat. „Am plecat cioban la oi la vârsta de paisprezece ani. M-am dus la Poiana Sibiului, unde mergeau mulți tineri de prin părțile noastre, de pe la Vaideeni, Polovragi, Novaci. Veneau poienarii cu mașina și ne luau. Ținea și tata oi, vreo o sută, mai strângea de prin sat, dar și noi eram frați mulți. Ne trebuiau și nouă bani. Când m-am însurat, mai târziu, mi-am construit o casă nouă de la zero. Creștea iarba unde am săpat temelia”. Stăm așezați la o masă, într-o încăpere caldă, înainte ca nea Petre să-și ducă oile la grădină. Îl și filmez, cu telefonul fixat pe un mic trepied. E un pic emoționat, dar încetul cu încetul, firul amintirilor începe să se depene. Cred că e pentru prima oară când povestește în timp ce e filmat. Nu a avut el vreme de lucruri din astea. A trăit și a muncit mai toată viața prin singurătățile munților, vara, și ale câmpurilor, iarna. De la paisprezece ani, ucenic în ale oieritului, departe de casă. Viață aspră, mereu expusă pericolelor. Mijloace de apărare: bâta din lemn de corn, care i-a devenit un fel de destin, inteligența practică, spiritul de observație, curajul, seriozitatea, adaptarea printre oameni străini: „Iarna, ne duceam în Banat, pășteam oile pe terenurile C.A.P.-urilor, că așa era atunci, Colectivul avea pământul. Proprietarii oilor, poienarii, că numai la Poiana Sibiului am fost, discutau înainte cu șefii de acolo, apoi ajungeam și noi. Era unul Branga, avea o Volgă, venea cu mașina asta în Banat și stătea câte o lună la hotel, la Timișoara”. În transhumanță, satele și orașele – adică civilizația – cu locuințe și magazine, se ivesc undeva la limita orizontului, neconvingător, părelnic. Or fi adevărate acoperișurile acelea de țiglă roșie, cu coșuri care fumegă în depărtare, și blocurile înalte care răsar de după deal, sau sunt niște închipuiri provocate de oboseală? „Ne aduceau mâncare în câmp, cu mașina. Dacă aveam nevoie de ceva, mergeam și noi în primul sat sau oraș și cumpăram. Ne trebuiau și baterii pentru lanternă”, își amintește nea Petre. Simbria a primit-o întotdeauna în bani, nu în oi. A avut însă mereu și turma lui. Pe lângă oile sibienilor, ținea și oile lui. Chiar și măgarul lui și doi-trei câini. Are acum o pensie de numai 1.280 de lei, datorată unor ani lucrați mai târziu, la o fermă zootehnică de stat, din Horezu – Vâlcea, și la Prospecțiuni Geologice. De ciobănie se lasă greu: a urcat la munte chiar și în vara trecută!

Lupta cu ursul

Zeci de ani, a bătut țara în lung și în lat, cu oile. A ajuns până la Carei, în județul Satu-Mare. A coborât în Bărăgan, la Pogoanele, în județul Buzău. Vara, urca în Munții Retezat. Au fost și ani când ciobănea acasă, cu ai lui, în Munții Polovragiului. Aici a trăit o experiență de neuitat: lupta cu ursul. „Era în 1983, în 22 August, pe la nouă dimineața. Aveam în acel an stână în Muntele Turcinu, cu cumnatul meu, Mitică Purcelan. Cum a fost? Toată noaptea ne-a dat un urs târcoale ca să intre în oi, dar nu a reușit. A fost o noapte senină, cu lună plină, era lumină ca ziua, vedeai să bagi ața pe urechile acului. Nu i-am dat pace ursului deloc. Săreau câinii, săream și noi, îl alergam. Dimineața, după ce am muls oile, le-am scos la păscut. În scurt timp, am dat peste urs, cu o oaie în gheare. M-am dus peste el cu bâta, am reușit să salvez oaia. Dihania s-a repezit pe o altă oaie. Am scos-o și pe aia. Apoi a apucat-o pe a treia, am dat și atunci cu bâta în el. Ursul s-a întors spre mine, mi-a pus o gheară pe un braț, cealaltă gheară pe brațul celălalt și m-a apucat cu gura de cap. A vrut să mă tragă sub el. În momentul ăla, au venit câinii. M-a lăsat pe mine și s-a repezit iar la oaia care zăcea pe jos. În cele din urmă, a fugit. Eu am ajuns la spital, la Râmnicu Vâlcea, că aveam o rană la ochiul stâng. Mi-a zis doctorul Ionițescu: «Bă, nea Bădița, să cinstești ziua asta cât ai trăi, că puteai să fii mort!». După câteva zile, s-a întors la stână. Viața a mers mai departe.

Oi și semne

Eu și nea Petre suntem rude. Străbunicul meu, Gheorghe Bădița, a fost frate cu bunicul lui, Ilie Bădița. În cartea de citire din clasele primare era o ghicitoare: „Câmpul alb, oile negre”. Pentru cine nu știe răspunsul: câmpul e pagina, oile sunt literele. Într-un fel, păstoresc și eu: bat tastatura și generez vreo câteva mii de „oi” negre ca bucălăile lui. Chiar articolul acesta are aproximativ 8.000 de semne, oi negre pe câmpul alb al paginilor. Un articol despre un veteran al transhumanței, un fenomen pastoral aproape dispărut. Pe site-ul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO scrie: „Dincolo de deplasarea turmelor, practică milenară încă de pe vremea Imperiului Roman, transhumanţa reflectă și    relațiile complexe dintre oameni, animale şi ecosisteme. Aceasta implică ritualuri şi practici sociale, îngrijirea şi creşterea animalelor, gestionarea terenurilor, pădurilor şi resurselor de apă şi gestionarea pericolelor naturale”. Eu o spun mai puțin academic: transhumanța a fost un mod de viață, o sursă de câștig, o lecție de supraviețuire, un prilej de aventură. Cei care au țara în tălpi, fiindcă au umblat cu oile peste tot, sunt tot mai puțini. Transhumanța milenară mai trăiește aproape numai din mărturisirile lor.