Greu încercată de criza fiscală provocată de dezmățul financiar al guvernărilor din legislația trecută și „prinsă” între războaie de care nu poate face abstracție, România nu are nevoie și de o criză politică. Și totuși, pe scena publică a țării sunt forțe care caută cu orice preț angajarea într-o cursă a instabilității administrative, într-o tulburare a fragilului echilibru politic impus de rezultatele ultimelor alegeri naționale. Mai mult chiar, unele dintre grupările care vizează destabilizarea se află la putere și ar trebui, în contextul dat, să susțină conștient (fie și cu amendarea momentană a propriilor poziții doctrinale) toate eforturile de asanare a efectelor crizei fiscale și măsurile de prevenire a repetării ei. În coaliția guvernamentală actuală, rolul de „sursă a instabilității” îl joacă, după cum se vede de departe, PSD-ul, partidul care a guvernat țara de la răsturnarea comunismului încoace. PSD-ul, a cărui „politică socială” a provocat criza fiscală (soldată cu un deficit al bugetului de stat de 9,4%), a acceptat să facă parte dintr-un guvern „de sacrificiu”, ce a fost obligat să practice austeritatea ca singura modalitate de prevenire a falimentului de țară, pentru „a limita și atenua” (după cum susțin liderii săi) efectele măsurilor dure de redresare economică impuse populației. Noul guvern, condus de liberalul Ilie Bolojan, și-a depășit însă misiunea asumată, încercând nu doar să controleze și să „șteargă” efectele crizei fiscale, ci și să elimine cauzele producerii acesteia, sursele revenirii ei ciclice. Ilie Bolojan a identificat „izvorul” crizelor socio-economice ce au zguduit succesiv România post-comunistă, în „sistemul politico-administrativ” impus țării după 1989 de forțele politice care au guvernat-o. Premierul și echipa lui au constatat că deficitele cronice ale bugetului de stat al României se datorează confiscării instituțiilor (și activelor) statului, de către grupările politice dominante, care le-au alienat rolul, dându-le o destinație strict clientelară, de satisfacere a intereselor particulare ale susținătorilor lor. Bolojan a inițiat un program de declientelizare a „sistemului”, de reconstrucție profesională a lui, de control și amendare a corupției pe care, inevitabil, politizarea structurilor sale a generat-o. Or, PSD-ul, partid prin definiție clientelar, nu putea admite o asemenea acțiune reformatoare pentru că priza sa la electorat se datorează tocmai posibilităților oferite de „sistem” partidelor la putere de satisfacere preferențială a intereselor clientelei și susținătorilor săi. PSD-ul s-a aflat aproape permanent la șefia administrației țării, favorizând categorii profesionale cu rol major în funcționarea statului și mituind (prin „pomeni electorale”) păturile sociale vulnerabile (pensionarii, șomerii, ruralii cu venituri mici etc.). Or, o limitare legală a acestor posibilități îi afectează baza electorală, îi reduce capacitatea de manipulare a veniturilor statului către susținători. Faptul că mulți dintre aceștia au început să înțeleagă spre ce duce o asemenea politică i-a împins pe lideri să se orienteze spre salvarea „sistemului”. PSD-ul NU se poate schimba, renunțarea la clientelismul său organic însemnând dizolvarea lui ca partid.
Așa se explică balansul între putere și opoziție, jocul său „la două capete”, încrâncenarea lui împotriva premierului Bolojan și a echipei sale de reformatori (în care se disting miniștrii USR-iști). Declarându-se de acord cu obiectivele de moment ale acestora, în realitate, PSD-ul a obstrucționat mereu deciziile care afectau funcționarea netulburată a „sistemului”. A blocat reorganizarea administrativ-teritorială, a stopat redefinirea structurilor instituționale clientelizate, a împiedicat din răsputeri reducerea pe criterii de eficiență economică a companiilor statului (transformate în „pușculițe financiare” pentru partid), a anulat toate încercările de control al fondurilor pentru „asistații statului” și pentru organizațiile nonguvernamentale ale susținătorilor săi „acoperiți”. PSD-ul și-a justificat „contrele” printr-o retorică umanitară, menită să arate că este de partea cetățenilor vulnerabilizați de efectele crizei. Adoptarea cu mare întârziere a Bugetului de stat pe 2026 – esențial pentru redresarea economică a țării – i se datorează în întregime, liderii PSD acceptând până la urmă votul, ca urmare a compromisului asumat de premier în privința „fondului de solidaritate” pentru defavorizați, prin care PSD-ul a vrut să-și afirme public vocația sa ”socială”.
Adoptarea Bugetului NU a dus la moderarea aspirației PSD-iste de a-i elimina pe d-l Bolojan și miniștrii săi reformatori de la șefia administrației naționale. PSD-ul nu vrea, în realitate, să prăbușească guvernarea de coaliţie din care face parte (și care îi dă, cel puțin, fie și un minim control al distribuirii fondurilor statului), ci doar anularea restructurării „sistemului”. Liderii săi au înțeles că orice resetare a acestuia este o treaptă spre pierderea controlului electoral. D-l Bolojan și colaboratorii săi din PNL și USR trebuie, în consecință, excluși ACUM din joc, pentru că, altfel, „rotația” din 2027 va găsi PSD-ul slăbit. În consecință, partidul și-a mobilizat toate mijloacele (inclusiv cele mai murdare) într-o campanie riscantă care, fără voia sa, îl indică deschis drept principalul obstacol în calea „normalizării” statului român. PSD-ul dovedește că este cea mai conservator-reacționară grupare politică din România actuală.
Ce aleg să facă în momentul actual liderii PSD-iști dacă d-l Bolojan și USR-iștii din cabinetul său nu acceptă să plece de la putere, în ciuda tuturor presiunilor exercitate de ei și de acoliții lor din celelalte partide parlamentare? O moțiune de cenzură care să demită guvernul în integralitatea sa ar fi contraproductivă prin consecințele sale în programul de redresare economică a țării, un alt guvern având un credit internațional mult mai redus față de cel în funcțiune, care a adoptat austeritatea și a propus măsurile de depășire a ei. În criza energetică declanșată de războiul din Golf, un nou guvern (bazat pe o eventuală alianță PSD – AUR) ar duce, în lipsa creditelor acordate de UE și băncile occidentale, la falimentul total al țării. De altfel, PSD-ul nu se poate baza într-o asemenea acțiune pe AUR, care – cum s-a văzut la votarea amendamentelor la proiectul de buget pe 2026, acționează independent. Dacă va intra în joc, AUR-ul își va impune regulile, punând PSD-ul în situația de subordonat. Nici retragerea voluntară a miniștrilor PSD-iști din guvern nu este o soluție, premierul Bolojan părând dispus să continue misiunea sa reformistă chiar și cu un guvern minoritar. Trecut în opoziție, PSD-ul ar fi obligat să renunțe la ipocrizia sa „clasică”, aliindu-se – în condițiile puse de acesta – cu AUR-ul. Oricum, mișcarea nu-i va aduce înapoi pe alegătorii săi trecuți în masă la acesta și îi va face să se îndepărteze și pe cei care mai credeau în „europenismul” de circumstanță al PSD. Dacă vrea să mai conteze ca partid important pentru țară, PSD-ul, în frunte cu d-l Grindeanu, oportunistul său lider, nu are de ales decât să continue participarea la guvernarea lui Bolojan, făcând cât mai mult zgomot propagandistic, cu grija sa pentru „cei mulți și sărmani”. Prin acțiunile sale din ultima vreme, PSD-ul ilustrează perfect proverbul: „Orice pasăre piere pe limba ei”!
