Fostă corespondentă a Radio România Actualități la Bruxelles, apoi la Amsterdam, de unde în ultimii ani trimite relatări pentru Radio România Cultural (RRC), Claudia Marcu locuiește în Olanda de două decenii și este o foarte bună cunoscătoare a societății olandeze și, deopotrivă, a comunității românești de acolo. Pasionată de lumea artei, în care s-a și specializat, la nivel universitar, Claudia a trăit „la prima mână” povestea jafului din expoziția aurului și argintului dacic de la Drents Museum. În documentarea mea din Olanda, pe urmele furtului de la Assen, nu puteam să nu merg și  la Amsterdam, ca să aflu mărturia Claudiei Marcu. Dar pe lângă discuția legată de spectaculoasa recuperare a tezaurului dispărut, am provocat-o pe jurnalista noastră din Olanda și la o discuție despre comunitatea românească din „Țara Lalelelor”. Și cum, la mijloc de Aprilie, câmpurile de lalele erau în floare, poveștile noastre au avut în fundal „ilustratele” care simbolizează Țările de Jos. „Ajunse în Olanda după 1500, din Imperiul Otoman, lalelele au prins foarte bine datorită climei și solului favorabil. S-au diversificat, s-au dezvoltat, iar acum au ajuns o marcă națională. Pentru mine, laleaua e un simbol: la fel ca ea, și noi, emigranții, venim aici cu niște rădăcini, ne formăm alte rădăcini, ne adaptăm. De la lalelele plantate de Carolus Clusius, în secolul XVI, avem acum atâtea feluri diferite de flori, care mai de care mai frumoase! La fel, și imigranții sunt o bogăție pentru Olanda. Ce-i drept, și solul de aici a fost prielnic…”, îmi spune Claudia. O introducere cum nu se poate mai potrivită pentru interviul nostru…

„Noi rădăcini”

– Claudia, ne-am întâlnit la Amsterdam, în săptămâna dintre Paștele catolic și cel ortodox. Cum trăiesc românii de aici sărbătorile?

– Sunt foarte mulți români care, chiar dacă sunt din familii mixte, merg la bisericile românești din Olanda, se străduiesc să păstreze tradițiile românești. Oamenii vopsesc ouă, fac cozonaci, fac pască sau le comandă, pentru că sunt persoane care pregătesc mâncăruri tradiționale și le oferă celor care nu au timp să gătească la ei acasă. Sunt și familii mixte, care marchează ambele sărbători. Sigur, cel mai frumos e când Paștele se sărbătorește în același timp de toată lumea. Eu le marchez pe amândouă. Olandezii nu mai vopsesc ouă demult, se găsesc ouă gata vopsite în supermarketuri, dar și cei de aici au tradițiile lor, iar căutarea ouălor în grădină e o adevărată aventură pentru cei mici, pentru părinți și bunici. Personal, vopsesc ouă de ambele sărbători, dar cel mai mult îmi place să pun o candelă pe masă, care arde cam 9 zile, de la un Paște la altul.

– Ca jurnalistă timp de două decenii în Olanda, ai avut ocazia să cunoști foarte bine comunitatea noastră de aici, ai scris și o carte cu povești ale românilor care trăiesc în Țările de Jos. Cum e comunitatea românească din Olanda, care e dinamica ei?

– Proiectul meu din 2017-2018, care s-a numit „Noi rădăcini”, l-a avut drept co-autor pe Alexandru Iosup, care e profesor la VU Amsterdam. Atunci ne-au interesat, în special, românii care voiau să se integreze în societatea de aici sau care măcar încercau să facă asta, și care învățau limba, una nu foarte ușoară.    A fost un proiect-pilot, cu 52 de interviuri, unul pe săptămână, timp de un an! La final, volumul a ajuns la multe primării din Olanda și la câțiva miniștri din acea perioadă. Am încercat să prindem în carte români activi, în domenii cât mai diferite: am avut oameni care lucrează în construcții, am avut medici, profesori, artiști, ingineri.

Din cauza limbii și, cred, și din cauza vremii de aici, Olanda n-a fost și nu e o destinație preferată de români. Dar vorbim despre o țară în care sunt foarte multe instituții europene, sunt curți internaționale, e o țară în care există multe corporații, și peste tot lucrează mulți români. Booking.com, de exemplu, este o firmă olandeză, cu care toată lumea are de-a face când caută rezervări pentru excursii sau vacanțe. Compania își are sediul central în Amsterdam și mulți români lucrează acolo. Există o zonă a expaților români, care e în continuă mișcare, sunt tineri care vin aici în instituțiile europene și care, la fel, se tot mută dintr-un loc de muncă în altul și dintr-o țară în alta. Dar există și o comunitate „fixă”, să îi spun așa, o inimă care e mereu aici, din care fac parte inclusiv români care lucrează în sere și care au aceleași probleme pe care le au, probabil, și în alte țări – în Spania, Italia sau Franța.

Cei care vin în Olanda știu că trebuie să se pregătească altfel, că trebuie să aibă un loc de muncă garantat, pentru că altfel este foarte greu, iar limba este și ea o frână, pe undeva. Motivele pentru care românii au venit aici sunt diferite. Sunt oameni care au ajuns în anii ’70, câți au mai putut prin anii ’80, apoi cei care au venit în anii ’90, după deschiderea granițelor, în căutare de oportunități, iar acum sunt foarte mulți studenți. Numărul celor din urmă a crescut puternic după ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, când unii au preferat să studieze aici. Reclama pe care și-o fac universitățile olandeze care oferă cursuri în limba engleză este destul de bună, iar România este vizată de acest marketing universitar. De altfel, unul dintre personajele cărții mele, Teodor Cătăniciu, a fost student la Rotterdam – și unul foarte lăudat, cu un proiect foarte interesant. Între timp, el s-a întors în România.

„Să fii jurnalist în Olanda e ceva fantastic!”

– Vorbești despre bariera lingvistică. Există și una fizică: distanța mare dintre Olanda și țara noastră, care se traduce și printr-o barieră culturală. Cum se adaptează românii la societatea olandeză?

– Aud uneori că românii din Olanda se plâng de anumite lucruri, în afară de faptul că plouă și că limba e dificilă. Chiar și cei pe care i-am intervievat pentru carte mi-au spus că la început le-a fost greu, că au avut șocuri culturale, că le-au lipsit multe din România. Însă toți, la un moment dat, au spus: „Ne place aici, avem ce să învățăm de aici”. Unii se adaptează foarte ușor, alții se adaptează mai greu, depinde și de ce au lăsat acasă, și de motivația cu care au venit aici. Pentru cei care au plecat în anii ’70, care și-au pierdut naționalitatea și au fost tratați mult timp ca trădători de țară, au fost foarte grele adaptarea și integrarea. Pe de altă parte, și-au creat o viață aici. Pentru mine, care nu am avut nicio motivație să plec din țară, pur și simplu s-a întâmplat că am plecat și că viața mea a luat-o pe o altă cale, adaptarea a fost foarte ușoară, m-am simțit de la bun început ca peștele în apă.

– Ca jurnalist, care a trăit și experiența românească și pe cea europeană, în calitate de corespondent la Bruxelles al Radio România Actualități, cum e experiența profesională în Olanda?

– Să fii jurnalist în Olanda e ceva fantastic! Am simțit așa, dintr-o dată, că totul este posibil. Am ajuns într-o țară străină, am început să lucrez ca jurnalist, corespondent pentru radioul public din România, și am început, evident, să cunosc tot felul de instituții, tot felul de purtători de cuvânt. Și era atâta deschidere peste tot! Nu îmi venea să cred că pot să obțin atât de ușor interviuri, că pot să mă apropii de politicieni și de membri ai parlamentului olandez atât de ușor. Comparația între Olanda și România era teribilă. Cât de greu se făcea comunicarea cu un minister la noi și cât de simplu se întâmplau lucrurile aici! În Olanda, profesional, totul era extraordinar! Pe de altă parte, și deschiderea aceasta a profesioniștilor olandezi are o limită: poți obține interviuri, poți sta de vorbă cu cine vrei, dar e vorba și de cât de deschiși sunt față de subiectul tău. Cât am lucrat știri și reportaje politice pentru Radio România Actualități, am învățat foarte multe aici.

„Ceea ce te învață Olanda este să lucrezi în echipă”

– Ai vorbit în răstimpul de când te afli în Olanda cu români din cele mai diverse domenii de activitate. Există printre ei și performeri?

– În toate domeniile avem români care excelează în Olanda și care fac treabă foarte bună, fără să țină neapărat să iasă în față. Ceea ce te învață Olanda este să lucrezi în echipă. Când astfel de oameni excelează în domeniilor lor este și pentru că au echipe solide alături. Avem și artiști, pianiști, instrumentiști, artiști plastici. Alex Simu a compus foarte multă muzică de film, folosită în producții olandeze, pentru care a fost premiat. Vlad Niculescu Dincă este profesor la Universitatea din Leiden, la Institutul pentru Securitate și Afaceri Globale, este inițiatorul Școlii Românești din Eindhoven, un suflet mare al comunității noastre. Andreea Năbădan a început la Timișoara, este chimistă și de curând și-a obținut doctoratul aici. Mihai Nenea este medic de profesie, vine din Cluj, și-a făcut doctoratul la Universitatea din Nijmegen și predă medicină experimentală. În 2016, a câștigat Premiul „Spinoza”, cel mai prestigios premiu pentru cercetare din Olanda. Am avut o româncă, Aura Timen, în echipa care îl consilia pe premierul de aici în legătură cu măsurile care trebuiau luate în pandemie. Larisa Melinceanu este, și ea, un om extraordinar, de ani de zile lucrează la Fundația Barka, care îi ajută pe cei care ajung în stradă. I-au trecut mulți oameni prin mână din 2009 încoace! Cristina Cristescu era deja în Olanda când am venit eu, era corespondent pentru BBC România. După ce s-a desființat secția română, Cristina a înființat o fundație prin care face proiecte fantastice: în fiecare an, aduce elevi de liceu din diferite țări europene și îi pregătește pentru viitor. Sunt programe care au legătură inclusiv cu justiția. Proiectul „Moot Court Europe” înseamnă niște simulări de proiecte – avocat și acuzator – în care elevii învață ce înseamnă un proces. Sunt invitați acolo foști judecători ai Curții Penale Internaționale!

„Trăim, aici, practic, pe o bucățică de pământ și sunt foarte mulți care vor să vină în continuare”

– România a apărut din nou în prim-planul știrilor din Olanda după furtul de la Drents Museum. Dincolo de acest eveniment, care e imaginea României în Olanda, prin ce ieșim în evidență de obicei?

– Evident, furtul de la Assen al Coifului de la Coțofenești și al celor trei brățări a fost un eveniment nefericit, dar pentru imaginea României a fost, într-un fel, un lucru bun, pentru că olandezii au fost extrem de empatici, iar evenimentul a fost prezent zile întregi la știri și în dezbateri. Am fost recent la deschiderea unei expoziții la Muzeul de Artă Contemporană din Amsterdam și purtătorul de cuvânt de acolo a venit la mine și mi-a spus: „Ce mă bucur pentru voi că s-a găsit Coiful!”. Și nu a fost singurul care a avut o astfel de reacție. Oamenii de aici au fost alături de noi, am primit multe mesaje entuziaste de la prietenii de aici după găsirea Coifului și a celor două brățări. Pe de altă parte, îmbucurător e faptul că, de multă vreme, nu s-a mai întâmplat să fim în atenția presei cu lucruri negative. De data aceasta, în subiectul jafului de la Assen, olandezii erau cei mai criticați…

– Trăim într-o lume tot mai nesigură, avem războaie, tensiuni peste tot. Care sunt frământările societății olandeze în acest moment?

– Unul dintre subiectele importante de la ultimele alegeri, desfășurate anul trecut, a fost problema emigranților și a refugiaților. Trebuie să înțelegem că Olanda este o țară de 6 ori mai mică teritorial decât România, la o populație asemănătoare ca dimensiune. Trăim, aici, practic, pe o bucățică de pământ și sunt foarte mulți care vor să vină în continuare. Pe de o parte, sunt de înțeles îngrijorările populației. Chiar săptămâna asta a apărut o inițiativă legislativă care urmărește să limiteze circuitul imigranților. Ea nu trebuie confundată cu mobilitatea populației în cadrul Uniunii Europene: noi, românii, nu suntem considerați imigranți.

Sunt, apoi, multe alte probleme, precum lipsa locuințelor. Olanda e o țară aglomerată, iar asta e o problemă de foarte mulți ani. Trebuie construit mai mult, dar apar probleme legate de mediu: „Unde mai construim locuințe?”. E o luptă pentru fiecare centimetru pătrat. Problema locuințelor se extinde și în zona universitară pentru că, fiind foarte deschise către studenții internaționali, universitățile au pierdut din vedere că nu prea au unde să îi cazeze. În fiecare an, apare aceeași discuție, pentru că nu e suficient spațiu în campusuri…

– Ce îți place cel mai mult la Olanda? Dar la poporul olandez? Ce avem de învățat de la ei?

– Sunt foarte multe lucruri care îmi plac foarte mult, dar asta nu înseamnă că totul e perfect aici. Întâi de toate, mă simt bine ca cetățean: dacă am ceva treabă la Primărie, nu trebuie să mă gândesc dacă știu pe cineva acolo. Îmi fac programare, merg la ora stabilită și obțin ce am nevoie, dacă îndeplinesc condițiile. Atitudinea aici este de a anticipa nevoile cetățeanului, nu de a-i pune piedici sau de a-i condiționa ajutorul. Al doilea lucru care îmi place foarte mult este grija față de spațiul public. Spațiul public este foarte bine îngrijit. În Olanda, taxele și impozitele sunt destul de mari, dar banii pe care îi dai se văd. Se văd autostrăzile, se văd drumurile publice, se văd pistele de bicicletă, se văd spațiile verzi, locurile de joacă pentru copii, parcurile. Iar tu, ca cetățean, te bucuri de ele. Îmi plac foarte, foarte mult și muzeele olandeze. Îmi plac programele educative pentru copii, pentru a-i atrage la muzee, modul în care organizează expozițiile, grija pentru artă. Am fost în multe muzee din Europa, dar niciunul nu este peste cele din Olanda, din punctul meu de vedere.

Dacă ar fi să învățăm ceva de la olandezi, e modul lor de a lucra împreună: chiar dacă nu îmi place de tine, dacă avem un interes comun, vom colabora. E un gen de pragmatism care vine din primele forme de guvernământ de aici, din secolele XII-XIII, așa-numitele „consilii de apă”. Oamenii s-au adunat împreună, din cele mai vechi timpuri, ca să lupte împotriva apei. Olandezii au reușit să construiască această țară din nimic. Un sfert din țară este sub nivelul mării! Iar toate astea le-au făcut lucrând împreună, gândind împreună. Nu putea unul să își ia măsuri de securitate împotriva inundațiilor, să-și ridice un dig, pentru că, dacă nu era un sistem unitar, intra apa peste el prin „spărtura” vecinului și nu câștiga, până la urmă, nimeni. Există această colaborare, această negociere continuă până se găsește soluția care e agreată de aproape toată lumea. Iar asta e valabil în toate domeniile. Unora le-ar putea părea un procedeu greoi, dar aici nimeni nu are puterea absolută. E valabil și la nivel guvernamental: nu există un partid care să aibă puterea absolută, nu există nicio instituție care să aibă puterea absolută. Acest aspect îl putem învăța de la ei: colaborarea, atunci când ai un interes comun. La ei, atitudinea e: hai să facem ceva împreună!