O poveste cu un câine și-un om

Am să vă spun o poveste tra­gi­că, o poveste, din pă­ca­te, reală. Cu oameni cu suflet și fără. Cu oa­meni și spitale și ani­ma­le. S-a petrecut un­de­va, în nord de țară. Undeva, într-un oraș fru­mos și aparent fe­ricit. S-a întâmplat zi­le­le trecute… Era un nene mai în vârstă și, cum sin­gurătatea îl apăsa din ce în ce mai tare, s-a tot fră­mântat și, într-o zi, și-a luat inima în dinți și a luat un câine de pe stradă, că era bietul animal flămând și aproape înghețat de frig și frică. Parcă și de oa­meni se temea. Nenea Gelu l-a dus în casă, de fapt, în apartamentul lui de două camere, unde locuia singur. Nu știa nici el prea bine de ce făcuse acest gest: de mila lui sau a animalului. I-a oferit un bol de supă caldă, de cartofi, că altceva nu prea avea prin casă. I-a dat apă. Câinele a adormit cu boticul pe papucii bătrânului, că trebuie să vă spun că nenea Gelu era la pensie de multă vreme, era în vârstă. În mintea lui, de om trecut prin viață, nu mai încăpea un alt gând decât acela de a păstra câinele cu orice preț. Vreme îndelungată, așa a și fost: Spic și nenea Gelu s-au uitat la aceleași emisiuni la te­levizor, la aceleași filme și, mai ales, la toate me­ciurile de fotbal. Mari microbiști și mari comen­tatori! Mergeau împreună după lapte și pâine. Ba chiar și la farmacie. Înăuntru nu era voie, Spic aștepta la ușa magazinului. Nenea Gelu avea cu cine să își povestească bătrânețile, cu cine să ducă plasa de cumpărături, cu cine să bea ceaiul de dimi­neață. Nu mai era singur și, parcă, și cheltuielile de întreținere erau mai ușor de suportat. Copii avea, dar erau fie plecați în alt oraș, fie la serviciu. Soția lui decedase de mai multă vreme. Mai erau niște ve­cine care îl mai întrebau de sănătate. Iar lui îi cădea bine, că știa că nu e singur pe lume. Femeile acestea treceau adesea pe la el, chiar numai pentru a-l saluta, pentru a-l întreba dacă totul este bine, apoi plecau. Începuseră să îi aducă și câinelui câte ceva, devenise un locatar pe cinste. Știa să se facă iubit și chiar adorat. Uneori, să nu râdeți, vecinelor li se făcea dor de câine și veneau să îl vadă și pe el. Zilele treceau mai frumoase și mai liniștite, până când, fără să o cheme nimeni, tragedia a intrat pe ușă! Vecinele cele de treabă se tot întrebau unde era nenea Gelu, de nu mai ieșea pe afară. S-au speriat rău de tot. Și timpul trecea și nimeni nu știa nimic despre bătrân. S-au sfă­tu­it ele și au hotărât să bată în­că o dată la ușă. Niciun răs­puns! Nu se poate, omul nu avea motive să moară!… Au în­cer­cat să deschidă ușa și ea s-a deschis imediat, semn că bătrânul se simțise rău și se gândise că o să îl aju­te cineva.

Când suntem singuri, trebuie să ne încredințăm pe mâna cuiva, chiar străin de noi. Nu avem de un­de alege. Lași ușa deschisă ca să poți fi găsit de ci­neva. Că pe ai tăi nu ai curajul să-i deranjezi. Sunt departe și ocupați…

L-au găsit căzut pe jos. Spic nu se mișca de lân­gă el. Fusese ceva mai frig și câinele rămăsese ghe­mu­it și lipit de el, să îl apere cu blana lui. Au în­cer­cat să-l îndepărteze de stăpân. Spic nici nu clipea. Nenea Gelu nu mai respira. Au sunat la ambulanță. A fost dus la reanimare, ca să încerce medicii să fa­că imposibilul. A sosit și fiica lui, singura care locuia în același oraș. Fusese aver­tizată de ci­neva. Ajunsă lângă tatăl ei, primele cu­vinte pe care i le-a spus au fost că a dat câinele afară din casă, doar nu o să-l lase în apartament. Bătrânul abia mai respira. Două lacrimi fierbinți i-au udat obrazul, singurul lui strigăt de deznă­dejde. Apoi a intrat într-un somn adânc, de moarte. Medicii spuneau că e în comă. Făceau ce puteau. Dar nenea Gelu nu voia să lupte pentru viață. Aca­să, vecinele intraseră și ele într-o stare de disperare. Refuzau să creadă că prietenul lor, nenea Gelu, va muri. Dar s-a petrecut o minune. De la balconul de vizavi, o doamnă cu suflet a zărit câinele undeva în tufișuri. Le-a anun­țat pe vecinele bătrânului. Aces­tea l-au luat, l-au mângâiat și i-au găsit în aceeași zi un adăpost. Apoi s-au dus la spital ca să-i dea lui nea Gelu vestea cea mare. Inițial, s-au gândit să i-l ducă, să îl audă, să-l simtă. Dar la spital nu e voie cu animale. Atunci i-au povestit despre el.

În aceeași seară, nenea Gelu s-a trezit. Alte două la­­crimi au curs pe obrajii lui, vestind, de data aceas­ta, triumful vieții asupra morții. Acum, nenea Gelu e din nou acasă, merge la cumpărături și se uită la meciuri. Pe papucii lui de casă sforăie mulțumit cel care l-a iubit atât de mult, încât a reușit să îl aducă, îna­poi, acasă. Și, o spunem cu bucurie, nenea Gelu e FERICIT!

CORNELIA B.