• La granița dintre Harghita și Mureș, în codrii nepătrunși care acoperă Munții Gurghiului, se află o mânăstire ridicată în jurul unei biserici de lemn vechi de aproape trei sute de ani. Arsenie Boariu, starețul ei, este și singurul viețuitor. Un om pentru care singurătatea nu este un blestem, ci o binecuvântare •

Pustia din Munții Gurghiului

Știam de bisericuța de la Lăpușna, pentru că apare adesea în colecțiile de fotografii cu sfinte lăcașe vechi. E de o frumusețe copleșitoare, ca toate vechile noastre biserici de lemn. Un locaș pe care mi-am dorit toată viața să-l văd și către care m-a adus Dumnezeu acum, în miezul acestei primăveri.

Până să ajung la mânăstire, m-a pregătit de întâlnirea cu ea, drumul lung, rupt de lume, prin păduri în care nu întâlnești pelerini, ci sălbăticiuni, cu care împarți liniștea și depărtarea de lume. Fie că urci dinspre Mureș sau dinspre Harghita, ai de străbătut codrii Gurghiului. Perdeaua verde se lasă în urma ta, peste lume, lăsându-te singur cu cerul. Li­niștea îți deschide inima, iar de acolo poți să începi să îl cauți pe Dumnezeu.

Pentru întâlnirea cu bisericuța străveche m-a pregătit părintele Arsenie Boariu. Un om în care inima întâlnește mintea, iar inteligența se smerește în fața iubirii. Deși e stareț, e cu desăvârșire singur, unicul viețuitor al mânăstirii. Sunt zile când rar trece pe aici câte un om. Iar până atunci, e vecin cu sălbăticiunile. Un urs paște din când în când prin ograda mânăstirii, lupii trec mai departe, prin luminișul pădurii. Pe starețul Arsenie nu-l tulbură defel, pentru că și-a dorit sălbăticia lumii încă din tinerețe. „E ca un fel de pustie, de aceea nici nu sunt mulți doritori să vină aici să se călugărească și nici nu îi încurajez pe începători să vină într-un astfel de loc. Iar eu, dacă aș putea, aș duce biserica mai adânc în pădure”.

În anii când sufletul e încă moale ca ceara, părintele Arsenie a avut prima întâlnire cu acest loc. Nu i-a trecut prin minte că va ajunge să întemeieze o mânăstire, dar bisericuța de lemn, cu farmecul ei bătrânesc și așa de liniștitor, i-a prins inima într-o iubire de care avea să ia seama abia târziu. Prin el, bisericuța a primit o nouă viață. De atunci, mulți oameni vin, mai ales duminica și de sărbători, cale lungă pe drumul de munte, să se împărtășească de Hristos. Găsesc cu cale că într-o biserică veche, din lemn, harul lui Dum­nezeu se simte mai lesne și mai aproape decât într-o catedrală.

Acum aproape trei veacuri, țăranii din Comori, un sat străvechi din Mureș, pomenit în Hrisoave încă de la 1453, și-au ridicat o biserică de lemn. Au ales copacii cu mult timp înainte, i-au tăiat pe un ger de crăpau pietrele, i-au cioplit, apoi i-au închegat fără niciun cui, așa cum știau să facă din moși strămoși. Povestea vieții lor, când de bucurie, când de jale, o poveste învârstată cu rugăciuni, s-a înscris în lemnul tare, sfințindu-l. Când meș­terii au gătat locașul, era anul 1779 de la venirea pe lume a Domnului Iisus. Apoi, Toader Popovici, zugrav de subțire, a venit să aștearnă pe lemnul bisericii sfinții. Imaginea lor e ruptă din simplitatea acelor vremuri, zugrăvită din câteva tușe de penel, de o mână sigură, prea puțin deprinsă cu canoanele bizantine. Apoi, peste micul lăcaș de lemn s-au așternut rugăciunile țăranilor din Comori. Încărcate cu dureri, nădejde și bucurii, ele au însoțit alaiurile de botez, de cununie sau de îngropare, purtând pruncii, mirii și morții spre împărăția luminii. Veacuri au curs peste lemnul care a îmbătrânit și a început să se prăvale la loc în pământul din care crescuse. Țăranii s-au gândit să-și ridice altă biserică, satul lor era de acum parte a României Mari, se cuvenea să cinstească vremurile cu o ctitorie nouă, de piatră. Gândul lor s-a întâlnit cu cel al regelui Carol al II-lea care-și ridicase în Munții Gurghiului, cale de o zi de mers pe jos, un castel de vânătoare.

Monarhul își dorea pentru noua lui reședință o biserică în care să se închine atât familia sa, cât și țăranii din satele de munte ale Lăpușnei. Așa a ajuns Carol al II-lea să le ceară țăranilor din Comori să-i dea lui biserica de lemn, iar în schimb să-i sprijine cu ridicarea unui nou locaș. Sătenii au fost de acord. Biserica veche din Comori a fost desfăcută bârnă cu bârnă, apoi mutată și refăcută între castelul de vânătoare regal și cătunul Lăpușna. Carol al II-lea a adus restauratori de la București, care au spălat cu migală pictura lui Toader Zugravul, îndreptând ceea ce veacurile stricaseră. Era anul 1937, iar bisericuța din Comori, cu hramul Sfântului Nicolae, își începea o nouă viață. O dată pe lună sau la marile praznice, preotul din Ibăneștii de Pădure urca la Lăpușna și săvârșea Sfânta Liturghie pentru familia regală și locuitorii miculul cătun. Lemnul vechi era din nou acoperit cu rugăciunile țăranilor, credința în Dumnezeu își spunea mai departe povestea.

Duhul pustiirii

Apoi a venit urgia comunistă. Familia regală a fost alungată, castelul de vânătoare a fost confiscat, iar pădurea a început să fie brăzdată de camioane. S-a făcut chiar o cale ferată, pe care circula o locomotivă micuță cu câteva vagoane. Pe drumul de fier, țăranii din Lăpușna urcau în fiecare dimineață la muncă, la pădure, iar seara veneau acasă, în trenul care scrâșnea din toate încheieturile. Cu timpul, cătunul s-a pustiit, școala a fost închisă, iar la biserica de lemn preotul din vale urca din ce în ce mai rar. Vremurile noi veștejiseră suflarea celor vechi. În anii optzeci, părintele Ioan Mariș din Ibăneștii de Pădure, a încetat să mai slujească la vechiul altar din Lăpușna. Urca din când în când, descuia poarta veche a bisericii, se închina la icoanele pe care se așternuse praful, apoi încuia ușa și pleca. Va fi oftat, mă gândesc, nu o dată, văzând cum vremea începe să îngroape, din nou, alcătuirea bisericii. Dar nu avea ce să facă. Țăranii din Lăpușna plecaseră, iar stăpânii țării erau potrivnici credinței. Se va fi gândit, nu o dată, strivind o lacrimă amară, că vechea casă a lui Dumnezeu, urma să se piardă, încet, în pământ. Dar Mai Marele Cerului și Pământului a voit altfel…

Într-o zi, un tânăr care nu avea de unde să știe că sfântul locaș își aștepta un slujitor, a urcat până la Lăpușna. A găsit biserica închisă, a încercat să privească prin ferestrele prăfuite, dar nu a văzut mare lucru prin întunericul dinăuntru. Dar chiar și așa, întâlnirea cu fru­musețea străveche a lăcașului țăranilor din Comori i-a atins inima. Avea să treacă mai bine de un deceniu până când din dragostea aceea avea să se nască o mânăstire.

Cetatea din liniște

Aud picurii de ploaie care cad pe brazii dimprejur. E liniște. Când și când, câte un tril de pasăre se amestecă în pacea mânăstirii, ivită în fața mea. Trec prin turnul clopotniței. Plouă mărunt, dar prin picurii străvezii, soarele încă mijește deasupra munților, cu ultimele lui puteri. Curtea mânăstirii mi se deschide în față largă, iar la mijloc, ca o comoară așezată pe verdele pajiștii, se află bisericuța care m-a adus aici: o corabie mică, din lemn, pogorâtă parcă din altă lume, minunat de frumoasă în simplitatea ei. Îi dau ocol, îi pipăi trupul cu mâna, trupul ei așa de bătrân, cioplit cu barda. Bârnele se împletesc la colțuri în coadă de rândunică, iar intrarea în biserică e străjuită de șase sori. O lume în care frumusețea vine în linii simple, șerpuitoare, care te leagă de pădure și de pământ, de soare și de apă. Închinată Sfântului Nicolae, bisericuța e plămădită pe potriva celor patru anotimpuri, casa lui Dumnezeu, bucuroasă și de soare, și de zăpezi. Deschid poarta, pe care am văzut-o de sute de ori în fotografii, iar acum îi trec pragul. Înăuntru miroase a tămâie și lemn vechi. Părintele stareț Arsenie Boariu a păstrat totul cu o evlavie pe care rar o întâlnești în mânăstiri. Totul e cum a fost odinioară, catapeteasmă și sfeș­nice, ștergare și străni. Până și slujbele le ține ca acum trei vea­curi – doar la lumina candelelor și lumânărilor, deși biserica are curent electric încă din vremea lui Carol al II-lea. „Nu cred că avem nevoie să vedem foarte mult în timpul slujbelor”, spune zâmbind. „Câteva lumânări și candele sunt îndeajuns ca să vedem icoanele. De aceea, și biserica a fost făcută cu ferestrele mici. Ca să nu fim distrași de la rugăciune”.

În lumina firavă, chipurile sfinților îmi par cu totul desprinse din această lume. Mă gândesc cât geniu s-a prelins în penelul lui Toader Zugravu ca să facă toate aceste icoane zburătoare, plutind într-un rai al purității și nevinovăției. Cred că ele nu s-ar fi putut naște altundeva decât aici, într-un sat românesc din Câmpia Transilvaniei. Pentru că sunt rupte din cusăturile făcute de țărănci pe ii, din semnele sfinte, tăiate pe porți și tinde, urzite ca să te apere de rău. La Lăpușna nu sunt învăluit doar de icoane, ci și de semne și minuni, de taine și tâlcuri vechi. O lume de dincolo de lume, lumea dusă, a unui sat românesc, care a reușit să urce la cer cu oamenii și biserica lor.

„Niciodată nu m-am gândit că voi veni aici călugăr”

„Aveam 18 ani când am ajuns aici, într-o excursie. Îmi amitesc că m-am dus în pridvor și-am încercat să mă uit pe gemulețul de sticlă, punându-mi palmele la ochi, dar nu am reușit să văd nimic. Biserica era închisă, scrijelită de turiști. Niciodată nu m-am gândit că voi veni aici călugăr. Aș fi fost prooroc dacă o făceam. A fost nevoie să treacă 12 ani, până când cercul s-a închis. În Iunie se fac 29 de când am venit…”.

Părintele Arsenie Boariu e înalt, subțire, cu niște ochi albaștri, pe care nu i-am uitat multă vreme. Deja cărunt, îmi spune că a început să-și caute un loc în care să-și doarmă somnul de veci. „Aici nu a fost niciodată mânăstire, Lăpușna nu are cimitir. Și am ajuns să mă tot gândesc, de la o vreme, unde să-l așez, în care colț al mânăstirii. Am 62 de ani, iar gândul morții vine singur, de la o anumită vârstă. Entuziasmul a cam trecut, trebuie să mă opresc”. Citesc în făptura lui un amestec de cultură temeluită pe inimă, pe cărți iubite, și o simplitate călugărească învecinată cu cea athonită. Se vede asta și din straiele lui simple, din gesturi și felul foarte deschis cu care îmi vorbește despre trecutul lui și al mânăstirii, despre locuri, oameni și vremuri.

Părintele Arsenie s-a întors încă din tinerețe cu toată inima spre biserică, în urma unor întâlniri cu marii noștri duhovnici, pe care i-a cunoscut și la care s-a spovedit. Peste aceste întâlniri s-au așezat sfaturile marilor sihaștri ai pustiei egiptene de acum 1600 de ani. Pe atunci, la începutul anilor 90, toată țara era într-o căutare care pe mulți i-a adus în biserică și de acolo în mânăstiri. (Îi veți citi drumul tumultuos spre călugărie în numărul următor al revistei.). La Lăpușna a venit adus de un preot de mir, părintele Dimitrie Gherman, din Reghin, care, fermecat de frumusețea bisericuței, s-a gân­dit, împreună cu un grup de credincioși, că ea ar trebui redeschisă și că i-ar sta tare bine dacă ar avea în jurul ei o mânăstire. Au mers la Înaltpreasfințitul Andrei, care pe atunci păstorea Arhiepiscopia Alba Iuliei și i-au mărturisit năzuința lor. Vlădica i-a binecuvântat să caute monahi doritori să înceapă la Lăpușna o viață nouă. „Eram rasofor la Mânăstirea Parva Rebra, când, întâlnindu-mă cu părintele Gherman, mi-a spus: «La Lăpușna este o biserică străveche. N-ai vrea să o redeschidem?». I-am răspuns că nu știu, trebuie să mă gândesc și că avem nevoie de o binecuvântare de la arhiereu. După șase luni, gândurile mele s-au copt, așa că am mers la Înaltpreasfințitul Andrei la Alba Iulia și i-am spus că vreau să vin aici. Așa am ajuns la Lăpușna, pentru a doua oară, pe 9 Iunie 1997. Între timp a venit alături de mine și un alt frate monah. Eu nu m-am gândit să fac misiune, dar știam că redeschiderea bisericii presupune să ne și rugăm în ea. Primul gând pe care l-am avut, văzând drumul forestier care trecea chiar pe lângă ea, un drum circulat, a fost să ne ridicăm două chilii în pădure și să venim la slujbe pe potecă. Apoi, după fiecare slujbă, mă gândeam că vom închide biserica și ne vom reîntoarce în pădure. Acesta a fost gândul meu, nu mi-a trecut prin minte că aici vor ajunge mulțimi de oameni, iar eu o să fac misiune în mijlocul lor. De la început m-a urmărit acest gând – că misiunea mea în mânăstire e să mă rog. Am vrut un monahism ca al părinți­lor din pustie, de aceea mi-a și trecut prin minte să ne facem chiliile în pădure. Până la urmă, Înaltpreasfințitul Andrei a venit aici și ne-a arătat unde să ne zidim chiliile, iar noi am făcut ascultare și așa a rămas până astăzi. Dar mi-am dorit tot timpul ca drumul forestier, care trecea chiar prin mânăstire și era și este circulat, să fie deviat. Și ne-a ajutat Dumnezeu și s-a întâmplat asta în 2003, iar acum mânăstirea este mult mai liniștită”.

La Lăpușna, călugării au venit și au plecat. Mânăstirea a avut în trecut chiar trei, patru viețuitori, dar de rămas a rămas doar părintele Arsenie. Însingurarea care pe alții îi sperie pe el îl atrage, pentru că asta și-a dorit de la începutul călugăriei. Așa că atunci când a rămas cu desăvârșire singur, acum șase ani, nu a cârtit, ci i-a mulțumit lui Dumnezeu. În timpul săptămânii e aproape ca în pustiu, dar duminica și la marile sărbători, mânăstirea se umple de lume. Părintele crede că pe pelerini îi atrage bisericuța de lemn, dar eu cred că pelerinii sunt atrași și de el, de felul său singuratec de-a viețui. Un fel de a trăi care astăzi, în lumea noastră aglomerată, e cu totul neobișnuit. Smerit, îmi spune că, poate, „lumea s-a și obișnuit cu mine”. Dar eu cred că pelerinii care străbat cel puțin unsprezece kilometri de drum forestier desfundat prin munte vin aici pentru că în poiana verde a mânăstirii regăsesc ceva ce nu au jos, în satele și orașele în care-și duc viața. „Eu le spun oamenilor să nu mai vină, că rugăciunea este primită și în biserica parohiei de unde aparțin. Iar ei nu-mi răspund nimic, și continuă să urce muntele. Eu cred că și duhul bisericii de lemn îi atrage. Cred că e un lucru rar ca o biserică atât de veche să fie vie, să se slujească în ea sfânta liturghie. De asta am și venit aici, ca ea să fie vie. Și este!”.