Nevoia de a inventa universuri

– Sunteți un nume mare al scenei și filmului românesc și așa cum se întâmplă cu majoritatea vedetelor, celebritatea vă umbrește viața de zi cu zi. Or, oamenii sunt azi mari amatori de povești, amatori de realitate. O să vă rog să vorbiți despre asta, despre felul în care a început cariera dvs. artistică, despre felul în care micuța Maia a devenit Maia Morgenstern.

– Cum de-a adiat vântul în direcţia actoriei e un mister. Că nu păşeam pe urmele părinţilor: ambii au fost matematicieni. Atunci, la optsprezece ani, cred că v-aş fi dat o explicaţie alambicată, dar acum, la vârsta asta, vă spun liniştită şi cu toată sinceritatea: n-am avut destulă vreme să mă joc şi m-aş mai fi jucat în continuare. Acum îmi dau seama că nevoia de a inventa universuri în universuri, de a trăi şi alte realităţi, fie ele şi fantastice, de a trăi poveşti… aici a fost cheia. Părinţii mă duceau la teatru foarte des, iar acasă ascultam teatru radiofonic ca şi când aş fi băut apă, şi-aşa am găsit soluţia cu facultatea de Teatru. Apoi, odată hotărârea luată, am în­ceput pregătirea cu doamna Ana Barcan, iar doamna Geta Angheluţă m-a primit şi m-a ascultat, tot aşa, în ve­derea admiterii. N-am luat din prima, dar n-am abandonat, n-am stat acasă: m-am dus la Teatrul Evreiesc de Stat şi am început să joc acolo. Am fost aruncată din prima în ape adânci! În plus, o aveam pe mama, care mă dăscălea şi mă învăţa… îmi purta de grijă inclusiv din acest punct de vedere. Mama era un om foarte exigent şi perfecţionist, însă avea metodă, ştia exact cum să mă ia, cum să mă înveţe: învăţând cu ea, totul era mai bine, mai uşor, mai firesc. Şi chiar am învăţat cu ea foarte mult şi foarte bine! Stătea cu mine cum stătuse şi în anii de şcoală, când mă supraveghea la lecţiile pentru acasă: stătea cu mine şi învăţam pentru rolurile pe care le aveam de jucat la Teatrul Evreiesc de Stat, în limba idiş… Apoi, la sesiunea următoare de admitere la facultate, am luat examenul şi am intrat.

– Există profesori cărora simţiţi că le datoraţi recunoştinţă?

– Fac câte o reverenţă metaforică în faţa tuturor profesorilor mei! Au fost şi momente tensionate, ca în orice facultate şi ca în orice relaţie maestru-discipol, da, indubitabil, dar le sunt profund recunoscătoare tuturor profesorilor mei, pentru că mi-au dat uneltele meseriei şi m-au învăţat cum să le folosesc. Ceea ce e esenţial!

Până în pânzele albe

– Se mai potrivesc ele și în ziua de azi ? În ceea ce priveşte şcoala de teatru românească, vorbim despre o evoluţie sau o involuţie?

– Timpul merge înainte şi noi, cu toţii şi în toate sensurile, mergem înainte, odată cu el. Acum, aplicat discutând, vorbim despre un proces: se cern, se triază oamenii… Azi sunt mult mai mulţi studenţi decât eram noi, ceea ce, sigur, înseamnă o mare responsabilitate. Pentru că tu, şcoală, universitate, creezi un orizont de aşteptare. Vrând-nevrând, orice ai spune, oricâte discursuri ai ţine şi oricâte precauţiuni ţi-ai lua! Studenţii pe care îi primeşti, în urma unor exa­mene, se pregătesc şi învaţă pentru a profesa: e o aşteptare firească. Ei, ce se întâmplă după aceea, felul în care societatea poate sau nu poate să absoarbă toţi aceşti tineri profesionişti, e o altă şi foarte mare discuţie. E greu… Pe de altă parte, când îţi doreşti cu-adevărat să faci artă, să creezi spectacole, vei încerca… până în pânzele albe! Nu spun şi că vei reuşi, dar vei încerca. Eu am contact cu tinerii şi văd câte ştiu şi câte fac, cu câtă pasiune şi cu câtă patimă pentru artă, pentru meserie. Sunt în admiraţia lor totală, pentru că muncesc enorm! Azi sunt oameni tineri şi foarte tineri care ştiu să folosească tehnica, care au abilităţi în a scrie, în a socoti, în a or­ga­niza, în a manageria. Pe vremea mea, mai mult sau mai pu­ţin, eram o mână de absolvenţi care, odată şcoala încheiată, începeam să jucăm, şi cu asta, basta. Acum sunt sute şi sute de absolvenţi pe an, şi aceşti copii trebuie să se organizeze şi trebuie să se coaguleze, şi trebuie să scrie proiecte şi trebuie să facă şi contabilitate, şi trebuie să facă şi deconturi, şi trebuie să joace, şi trebuie să repete, şi trebuie să spele scena şi… şi… şi… Dar asta creează abilităţi şi creează sen­ti­mentul de grup, de organizare: ceea ce e foarte bine! E un altfel de stil de a exista în arta spectacolului. Natural! Lucrurile, în arta spectacolului, sunt vii, sunt în mişcare, evoluează, ca să mă întorc la întrebarea dumneavoastră. Timpul curge, înaintează, iar noi înaintăm cu el, ne schimbăm: situaţia nu rămâne înţepenită într-o anume paradigmă. Bine, ştiu, oamenii de vârsta mea tind să se văicărească, să se lamenteze că „Nu mai e ca pe vremea mea!”. Păi, da, nu mai e „ca pe vremea noastră” şi slavă Domnului că nu mai e „ca pe vremea noastră”!

„Curiozitatea te animă, te îmboldește, te menține viu și prezent”

– Cum se simte o actriţă ajunsă în plină maturitate şi glorie a creaţiei? Care e starea dumneavoastră interioară de azi, în această etapă a carierei?

– Un cuvânt exprimă totul: curiozitatea! Sunt curioasă: ce este asta? Cum e asta? Cum se face asta? Curiozitatea asta la care mă refer eu (nu curio­zitatea aia de bârfă) te animă, te îmboldeşte, te men­ţine viu şi prezent.

– Aveți o experiență enormă care vă permite să ne spuneți și nouă în ce constă marea bucurie a actoriei și-a teatrului. Care sunt momentele care vă dau satisfacţia maximă?

– Sunt mai multe. Îmi face mare bucurie să fiu alături de studenţii mei, îmi face mare bucurie să studiez eu însămi, îmi face mare, mare bucurie să-mi privesc colegii şi să fiu martoră la izbânzile lor şi-mi face mare, mare, mare bucurie să repet şi să joc în provincie. Momentele astea mă hrănesc…

– Credeţi că oraşele de provincie sunt mai propice dezvoltării unui actor decât Bucureştiul?

– Asta e o întrebare la care trebuie să răspunzi cu cea mai mare sinceritate, iar uneori răspunsul e dureros. În orice caz, ceea ce văd că se întâmplă în toată ţara este că oamenii sunt dornici şi de spectacole, şi de teatru, şi de actori. Iar aici aş aborda şi subiectul serialelor de televiziune, pentru că, acum mai puţin, dar înainte vreme, ce se mai strâmba din nas, apropo de aceste producţii… Dar trebuie să ţinem cont că sunt localităţi şi cătune şi sate, unde nu ajung nici marile festivaluri, nici marile spectacole, cu toate astea, oamenii de acolo simt nevoia de artă, se bucură să vadă actori în aceste seriale de la televizor. Măcar sub aspectul ăsta, dacă altfel nu au cum.

– Viaţa unui actor e pândită, și ea, de rutină și de blazare, aşa cum se întâmplă în alte meserii?

– Riscul există. Contează cum ştii să detectezi la timp când, pe uşor, pe nesimţite, intervine un soi de rugină pe suflet, intervine un fel de dezamăgire, un fel de jale, şi cum te aperi, care sunt scuturile pe care le foloseşti. În ceea ce mă priveşte, am grijă să mă uit cu atenţie în oglindă, şi-n aceea a conştiinţei şi, când primesc nişte înjurături, nu sar să mă victimizez, ci îmi propun – şi uneori şi reuşesc – să rezist şi să mă apăr de tendinţa de a mă victimiza. E un exerciţiu care mie, una, îmi foloseşte enorm.

„Ceea ce a contat în primul rând a fost opinia părinților mei”

– Privită din exterior, cariera dumneavoastră a înregistrat doar un curs ascendent: fără popasuri şi fără întoarceri din drum. Există nişte izbânzi pe care să le simţiţi mai speciale, cu o însemnătate mai pregnantă?

– Au fost mai multe momente cu o însemnătate mai pregnantă. Poate că nu toate s-au aflat în lumina reflectoarelor, poate că nu de toate s-a vorbit ori am vorbit eu, însă au existat semne şi semnale care, pentru mine, au fost foarte importante. Şi ceea ce a contat în primul rând a fost opinia părinţilor mei – de o sinceritate absolut dezarmantă, dar care mi-a făcut foarte bine. Părinţii mei m-au „vaccinat”, m-au învăţat ceva foarte important: să analizez înjurăturile detractorilor cu cea mai mare sinceritate, cu cea mai mare seriozitate şi cu cea mai mare atenţie. Pentru că, nu de puţine ori, dincolo de calomnii, ele dezvăluie diferite călcâie ale lui Ahile, diferite slăbiciuni, diferite verigi slabe. În loc să dau curs tendin­ţei pe care o avem cu toţii în astfel de situaţii, de a răspunde cu „Ba p-a mă-tii”, am învăţat să-mi zic: „Ia stai puţin, ce-am de în­ţe­les la mine din chestia asta, ce-am de rezolvat la mine?”.

Şi am învăţat să-mi canalizez simţământul de nedreptate ori de furie către scris: scriam tot felul de poveşti despre familie sau despre nu ştiu ce-mi amintea mie o situaţie sau alta, iar această proiecţie mă ajută și acum foarte mult. De fiecare dată când am procedat aşa, mi-a fost foarte bine. Într-un alt sens, dacă e să răspund aplicat, aş fi nedreaptă, dar n-ar fi prima oară când sunt nedreaptă: „Dama cu camelii”, în regia lui Răzvan Mazilu, „Astă seară: Lola Blau”, în regia lui Alexandru Dabija, „O trilogie antică – Medeea”, în regia lui Andrei Şerban, „Patimile lui Hristos”, în regia lui Mel Gibson, „Capra cu trei iezi”, în regia lui Victor Canache, „A şaptea cameră”, în regia Marthei Meszaros…

– În această etapă a vieţii şi a carierei, vă sim­ţiţi împlinită şi liniştită, ori aveți, în continuare, fră­mântări…?

– Ceea ce am dobândit odată cu trecerea timpului este înţelegerea că nu trebuie să mă înveşmântez în nemulţumirile mele şi să stau blocată într-un cocon de tristeţe. Nu! Ce-am de făcut? Cum am de făcut? Da’ oare pot remedia situaţia asta? Da’ am încercat s-o remediez? Da/Nu… Şi-ncerc! Şi din punctul ăsta de vedere, sunt un om al acţiunii.

Bunica Maia

– V-am întrebat despre marea bucurie a actoriei, dar o „mare bucurie” a vieţii de dincolo de profesie există?

– Absolut! Marea bu­curie a vieţii mele de din­colo de scenă e că sunt bunică. Mi-am dorit asta foarte tare şi sunt foarte fericită! Pentru că mi se pare că acesta e triumful vieţii şi promisiunea zilei de mâine: noi îmbătrânim şi dispărem, dar copiii şi nepoţii sunt promisiunea zilei de mâine. Pe de altă parte, a fi bunic e şi o responsabilitate. Iar, într-un alt sens, aşa cum mă ştiu, sunt o supra-protectoare, sunt exagerat de protectoare, deci e complicat şi cu mine. Noroc că mă mai temperează copiii: sunt nevoiţi să mă certe, ca să mă mai pondereze. (râde)

– Când v-am telefonat ca să vă propun acest interviu, mi-aţi spus că eraţi într-o pauză scurtă la repetiţii: ce mai puneţi la cale?

– Repet acum, la Teatrul Evreiesc de Stat, „Moartea unui comis-voiajor”, în regia lui Avi Hoffman. Suntem pe ultima sută de metri: premiera va fi acum-acum, pe 30 Mai. În rest… mai pun la cale nişte lucruri, dar vom mai vorbi când ne vom fi apropiat mai mult de premiere. Până una-alta, pentru că iubesc marea, la un moment dat o să ajung şi la Mangalia, în vacanţă.

Foto: Oana Monica Nae – 3