• În creierii munților Gurghiului, la Mânăstirea Lăpușna din județul Mureș, trăiește un călugăr care-și împarte viața cu sălbăticiunile. A ajuns aici pentru că asta și-a dorit cel mai mult în viață: singurătate și rugăciune •

La început au fost doi, veniți în vârf de munte ca să-L afle pe Dumnezeu într-o biserică veche de lemn, adusă de regele Carol al II-lea. Erau tineri, nu mai voiau de la lume nimic, o părăsiseră pentru Hristos. Se gândeau că vor rămâne aici pentru totdeauna, vecini cu brazii și urșii, slujindu-și liturghiile în singurătate, învelindu-se în tăcere, pentru a putea vorbi doar cu Dumnezeu. Dar timpul le-a schimbat inima, unul din frați a plecat și a rămas numai el, martor tăcut al locului pe care îl iubise de la prima întâlnire. „Nu mi-am dorit nicio­dată să fiu pustnic, dar am prețuit dintotdeauna viața singuratecă”, îmi spune zâmbind părintele stareț Arsenie Boariu. A albit în munții aceștia, de veghe la biserica Sfântului Nicolae, veche și singură și ea. Am vorbit vreme de mai bine de un ceas despre tinerețile lui, mistuite de o căutare care a frământat mult România anilor 90. Țara ieșea din ateismul oficial, sub a cărui povară clocotise mereu credința unui popor, învățat să creadă în Dumnezeu încă de la începutul existenței sale.

Binecuvântarea singurătății

„În primii ani de mânăstire am citit Viața cotidiană a părinților deșertului, o carte scrisă de un călugăr benedictin, părintele Lucien Regnault, despre felul în care trăiau primii monahi ai deșertului egiptean. M-a cucerit cu totul felul lor de a se ruga, de a-și petrece ziua întreagă și mi-am zis – «Asta am simțit eu când am plecat la mânăstire!». De aceea, când am rămas singur nu m-am pierdut. Chiar mi-a plăcut să fiu singur! Viața monahală înseamnă în primul rând rugăciune. Dacă nu te rogi, de ce-ai mai venit la mânăstire, să faci numai ziduri? Așa că trebuie rugăciune personală și liniștire a duhului interior. Iar asta nu faci doar prin rugăciune, ci și prin citirea cărților duhovnicești. Eu mă rog cu rugăciunile bisericii și cu rugăciunea lui Iisus, dar nu în mod exclusivist. Pentru mine, rugă­ciunea lui Iisus îmi umple timpii liberi. Dar nu o spun ca alții, care uzează metaniile zicând-o, concentrându-și viața doar pe ea”.

Suntem într-o cameră încăpătoare, într-o bibliotecă plină de cărți, care acoperă un perete întreg. Sunetul ploii line, de primăvară, de abia răzbate prin ferestrele lungi, prin care se strecoară ultimele raze ale soarelui. Liniștea deplină e cel mai bun mesager al pădurilor nesfârșite de afară. Ea îmi aduce aminte că sunt în creierii munților Gurghiului, cale de mai bine de un ceas de mers cu mașina prin codrii adânci și plini de sălbăticiuni. Pe ele le-a căutat Carol al II-lea, când și-a durat în munții Gurghiului, Castelul Regal de Vânătoare. Pe ele și, cred eu, liniștea aceasta grea, ca o pătură de lână, care se lasă peste munte și te cheamă la tihnă, la visare și la rugăciune. Carol al II-lea a vrut ca lângă castel să aibă și o bisericuță de lemn, în care să se poată închina. Cu vremea, biserica a ajuns mânăstire, în care eu stau acum de vorbă cu starețul ei.

Anii revoluției

Avea 25 de ani când regimul lui Ceaușescu s-a prăbușit. Una dintre cele mai aspre dictaturi ale Europei de Est a cerut jertfe omenești. Poate că de aceea eliberarea s-a simțit și în duh, nu doar în trupurile flămânde de hrană și de căldură. Oamenii au început să caute spiritualitatea, care fusese interzisă decenii de-a rândul. Orice fel de spiritualitate. A fost și cazul lui. Un tânăr născut la sat, în Fărăgău, lângă Reghin, și crescut pe lângă un tată care era dascăl la strană. „Când au apărut primele cărți eram însetat. Tot ceea ce se tipărea pe teme de spiritualitate citeam, inclusiv oferta ezoterică, până mi s-a format discernământul duhovnicesc. Am avut multe capcane, pe care apoi le-am eliminat din viața mea. Volumele despre rugăciunea inimii m-au cucerit, pentru că am socotit că mintea trebuie adunată, nu împrăștiată. Am citit, pe măsură ce-au apărut, Filo­caliile. Nu toate, ci mai ales pe sfinții Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Marcu Ascetul… A fost căutarea mea de a pătrunde în trăirea ortodoxă. Între timp, munceam cu familia, apoi m-am angajat și într-o fabrică. Dar simțeam că sunt însetat de carte! Voiam să citesc cărți, cărți, cărți… De altfel, în acea perioadă, oamenii își doreau mult să cumpere cărți duhovnicești, după ce acest lucru le fusese aproape interzis în comunism, când tirajele erau mici. Din nefericire, și-au luat cărțile, dar cred că au rămas cu ele în mână, prea puțin le-au citit. Uitați-vă la biblioteca mea. Din 1990, s-a tipărit foarte multă carte teologică, fondul de aur al bisericii se reeditează, și, în plus, s-au făcut emisiuni de radio, de televiziune, iar eu stau acum aici și mă întreb – «Unde este efectul?». După lecturarea unor astfel de cărți ar fi trebuit să fim însetați de Hristos, să fim cuceriți de frumusețea și adevărul ortodoxiei. Dar oamenii citesc, poate că o pagină, două, apoi sunt luați de valul vieții. Când vor înseta? Au apa, dar nu beau din ea. Eu am sorbit primele cărți. Și, prin ele, încet, încet, s-a născut în inima mea gândul de-a merge la mânăstire. Mi-am zis că doar într-o mânăstire pot să mă bucur de cărți și să mă rog. Acasă nu-mi vedeam viitorul”.

Jertfa

Stătea la un rând lung, care pornea din chilia strâmtă, apoi se prelungea în cerdac și, de multe ori, ajungea și în curtea largă, încercuită de chilii ca o cetate. Mânăstirea Sihăstria, vestită și cercetată încă din anii dictaturii, strălucea acum în libertate. Marii ei duhovnici, ale căror cuvinte erau sorbite odată cu aerul, spovedeau sau pre­dicau fără teamă. Părintele Ioanichie Bălan, care se luptase decenii să le publice sfaturile, putea acum, în sfârșit, să tipărească volumele mânăstirii în zeci de mii de exemplare. Dacă nu scria sau intervieva monahii, părintele Ioanichie spovedea. „Aproape că nu mi-a venit să cred că m-am spovedit la părintele Ioanichie Bălan, ale cărui cărți le citisem cu multă admirație. Părintele m-a primit cu drag, cu multă blândețe, dar și cu fermitate. M-a înfiat, asta am simțit la el, o dragoste părintească, duhovnicească m-a copleșit. Mi-e drag și acum, îmi e dor de el, și ori de câte ori îi aud vocea pe vreo înregistrare sau citesc ceva scris de el, mă emoționez. El a fost primul duhovnic căruia eu i-am spus că vreau să plec la mânăstire.

Mi-a spus că pot să merg unde socot eu. Am stat câteva săptămâni la Sihăstria, care la vremea aceea reprezenta mult pentru ortodoxia românească. Părintele Paisie nu mai era, dar trăia părintele Cleopa, țin minte și acum băncile din fața chiliei lui pe care am stat împreună cu sute de pelerini. Mi s-a părut că trăiesc într-un vis, impunea mult respect. Nu am rămas, pentru că nu-mi doream o mânăstire mare. Firea mea cerea liniște, eram înclinat spre rugăciunea lui Iisus, iar la Sihăstria era tumult, zarvă și mi-am spus că mă voi rătăci. Nu fugeam de osteneală, ci de tulburare”.

Dumnezeu lucrează prin căi nebănuite. Uneori, chiar și printr-un reportaj. Jurnaliștii de la Televiziunea Română au mers la o mânăstire care tocmai atunci se ridica, între satele Parva și Rebra, din Năsăud, nu foarte departe de locul în care el crescuse. Călugării tră­iau simplu, în niște bordeie săpate în pământ, fără apă, siliți să o care cu spatele, din vale, nu doar pentru băut, ci și atunci când voiau să construiască ceva. „M-a impresionat Mânăstirea Parva-Rebra pentru că acolo nu era nimic, doar niște bordeie improvizate. Le-am prins când am plecat acolo să mă călugăresc, erau o primejdie continuă, pământul putea să se surpe peste monahii care le locuiau. Ca să-și ridice chiliile, părinții, împreună cu oamenii din sat umpleau saci de plastic cu apa din râu și o cărau cu spatele până sus, pe deal, la mânăstire. Cei șapte călugări, împreună cu mirenii care cărau saci cu apă m-au emoționat și mi-am spus – «Acolo vreau eu să mă călugăresc! M-am gândit că Ardealul nu are mânăstiri, am vrut să pun și eu umărul la ridicarea uneia».” Avea 27 de ani. Fructul era copt, iar Dumnezeu a ales să-l culeagă.

„Fiecare om trebuie să treacă prin frământări, ca să-și găsească locul”

„Când am văzut pentru întâia dată biserica de la Lăpușna, aveam optsprezece ani. Era închisă. Și am rămas cu amintirea asta de-a lungul timpului. Eram viețuitor la Mânăstirea Parva Rebra, când părintele Dimitrie Gherman din Reghin mi-a propus să vin aici, la Lăpușna, să redeschid biserica și să reînființez mânăstirea. De atunci, gândul că trebuie să redeschid biserica de lemn m-a hrănit. Acum, în Iunie, se fac douăzeci și nouă de ani de când am venit aici. Când am sosit, m-am gândit că voi trăi un monahism apropiat de cel al părinților pustiei, doar veneam în mijlocul pădurii. Însă nu m-am gândit că voi rămâne cu totul singur. Dar să știți că viața mea este plină, nu am momente de plictiseală. Sigur vă spun asta. Sunt prins cu muncile de fiecare zi, pentru că, de-a lungul timpului, aici, la Lăpușna, s-a tot construit. Mă solicită în­tre­­ținerea chiliilor, curții, bisericii, în mare parte, eu trebuie să fac totul. Din când în când, sunt ajutat de câteva femei credincioase, care iau lucrurile de la cap la coadă și le aduc pe o linie de plutire. În rest, trebuie să fac cam toate singur. Apoi sunt cu credincioșii, la liturghie vin, în fiecare duminică, 40-50 de credincioși, iar o parte se și spovedesc la mine. Am, așadar, o legătură duhovnicească cu ei”.

– Ce sfaturi le dați celor care vin aici?

– Eu n-aș prea da sfaturi nimănui… Cred că fiecare om trebuie să treacă prin niște frământări ca să-și găsească locul lui și, cu timpul, lucrurile se discern în ființa fiecăruia. Eu pot să spun, doar dacă sunt întrebat, câte ceva din experiența mea. În rest, mai mult, ce sfaturi să dai? Omul trebuie să fie într-o căutare. Dacă va căuta, va găsi. Domnul Hristos spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!”. Nu poți să-i dai apă unui om căruia nu-i este sete! Așa că, să înseteze oamenii și vor veni unde trebuie. Dacă nu însetează, Dumnezeu știe cum să îi ajuți…

– Cum să-și găsească oamenii pacea, în tumultul acestor timpuri, cu mult mai tulburi decât cele ale copilăriei și tinereților noastre?

– (Oftează). Hristos e pacea noastră, cine-L caută și-o găsește. Dar există și o căutare superficială, se mulțumește omul cu niște idei care-i străbat mintea și atât. Acum, societatea modernă tehnologizată excesiv e clar că fragmentează min­tea omului, s-au făcut și studii pe această temă. Dar nu avem nevoie de studii, doar să ne uităm la ce se petrece în noi și vom recunoaște acest lucru. Când mintea se fragmentează prin filmulețe scurte, la care privește mereu, oamenii nu mai pot gândi profund. Iar asta se întâmplă de la un capăt la celălalt al pământului. Tehnologia a intrat până și în țările slab dezvoltate, până și acolo oamenii sunt tocați mental. Acum am ajuns să vorbim despre detoxifiere digitală, dar, din nefericire, eu nu sunt optimist. Poate că o suferință mare îi va trezi pe oameni și se vor îndrepta spre Hristos, din experiența ortodoxă știm că omul care trece printr-o suferință personală se îndreaptă foarte mult, se trezește. Asta ar însemna că o suferință mare, la nivel planetar, va deș­tepta întreaga omenire, dar eu sunt sceptic, nu cred că spiritualitatea va cuprinde întregul pământ. Omul e înclinat spre patimi, spre rău­tate, iar lumea nu va avea un viitor grozav.

– Părinte stareț, la final, aș vrea să vă rog să le trimiteți un gând citi­torilor noștri.

– Nu știu dacă experiența vieții mele ar putea ajuta pe cineva. Fiecare om este într-o căutare, are niște neliniști, e dator să se cerceteze, să caute, și Dumnezeu, care e viu, lucrează în su­fletul fiecăruia și ne mântuiește. Asta, dacă suntem sinceri. Trebuie multă sinceritate, asta e clar. Iar omul, dacă are o legătură cu biserica, în primul rând liturghia, dacă se spovedește regulat, dacă are un canon de la duhovnic, a făcut deja un pas grozav de mare spre Dumnezeu. Prin el multe lucruri se așează, se luminează. Fără biserică, omul nu are cum să răzbească. Oricât de autodidact ar fi, oricât ar studia, dacă nu se împărtășește de tainele bisericii, în special de liturghie, nu iese din încâlcelile acestei lumi. I se pare că iese, dar nu e adevărat.