Reacțiile clasei politice și ale societății civile româneşti la două evenimente recente mă determină să consider anul 2026 drept anul în care, după aproape patru decenii de postcomunism, s-au ales definitiv apele, s-au delimitat clar forțele ce încearcă propășirea țării, de cele interesate să o păstreze în starea de înapoiere instituțională și materială. Primul eveniment este prăbușirea, prin moţiunea de cenzură, a cabinetului reformist al liberalului Ilie Bolojan, regizată de PSD. Moțiuni de cenzură au mai fost, desigur, în noua democrație romanească, dar cea din 5 Mai 2026 a fost esențială pentru blocarea încercării de resetare a sistemului politico-administrativ ce guvernează țara din 1990. Tranziția a făcut din statul român un stat capturat de forțe politice configurate din trecutul comunist, care l-au folosit în satisfacerea preferențială a intereselor proprii. Rezultatele sistemului hibrid adoptat de clasa politică postcomunistă au fost băltirea României în subdezvoltare în raport cu restul Europei democratice: crize economice, corupţie generalizată, părăsirea țării și înstrăinarea păguboasă a resurselor ei naturale. Ilie Bolojan a fost primul politician postcomunist care și-a propus nu numai să repare efectele crizei în care „sistemul” a împins țara, ci și primul care a realizat că dezvoltarea organică a societății româneşti depinde de resetarea „sistemului”, de normalizarea lui. Bolojan a început revoluţia sa administrativă „făcând lumină în cămara veniturilor statului”, normalizând distribuirea resurselor bugetului acestuia, prin reorganizarea și profesionalizarea administrației sale și eliminarea structurilor parazitare bugetivore. Inițiind o asemenea reformă, premierul a lovit în ierarhiile cu iz clientelar. Clasa politică s-a împărțit, indiferent de culorile ideologice asumate, într-o tabără reformistă și una conservatoare, între susținătorii evoluției României spre modernitatea democratică și adepții stagnării. Alegătorii au putut observa pentru prima oară, cu claritate, ce forțe politice susțin reforma și care sunt cele opuse ei. Tabăra conservatoare s-a grupat în alianța PSD-ului cu AUR-ul și celelalte grupări suveraniste, în timp ce reformiștii s-au strâns în jurul lui Bolojan, de la membrii necorupți de PSD-ism din partidul liberal la USR-iști și chiar UDMR-iști.
Celălalt eveniment bulversant pentru clasa politică a fost prăbuşirea dronei rusești asupra unui bloc din orașul Galați. Rusia, care și-a regăsit vocația imperială, bombardează de peste patru ani Ucraina, fosta sa republică unională din defuncta URSS. România făcea și ea parte din sfera sa de influență, comunismul fiind adus pe plaiurile mioritice de tancurile sovietice. Ca toate țările din estul Europei, ea a încercat să scape din „îmbrățișarea frățească” a Rusiei asociindu-se cu organizațiile Occidentului, UE și NATO, acceptând reglementările interne ale acestora. Renașterea apetitului imperial al Rusiei post-sovietice a pus însă în primejdie această aspirație de integrare europeană, Moscova punând în mişcare toate mijloacele pentru a-și păstra zona de influență, pentru a controla ca în trecut evoluţiile politice ale statelor limitrofe teritoriului său. În toată Europa au apărut, stimulate de ea, partide „suveraniste”, grupând „idioții utili”, agenții săi de influență, „tovarăşii de drum” temporari, care trebuie să slăbească unitatea Occidentului, să reînvie conflictele interne depășite ale acestuia, cu scopul divizării sale în vederea unei dominaţii facile. Rusia aplică dictonul latin „divide et impera” dându-le politicienilor suveraniști europeni iluzia că îi va ajuta să ajungă la putere și nu se va amesteca în „treburile lor interne”. Drona căzută la Galați este fie o „scăpare tehnică” a maşinăriei rusești de război din Ucraina, fie o provocare deliberată. O testare a deciziei de răspuns a unității occidentale. În România, unde AUR-ul și celelalte grupări suveraniste s-au declarat aproape pe față adepte ale ruperii de UE și ale „conviețuirii pașnice” cu Rusia, căderea dronei gălățene a provocat necesitatea afirmării ferme a reacției de apărare a valorilor europene sau asumarea pe față a respingerii lor. AUR și ceilalți „suveraniști” au votat împotriva programului de înarmare european SAFE, susținând că UE îndatorează excesiv țara. „Surpriza” politică vine însă din partea PSD-ului, partid care s-a declarat pro-european și democratic. PSD-ul, care a pierdut mulți dintre susținători în favoarea AUR, a votat alături de suveraniști împotriva aplicării programului SAFE, aliniindu-se astfel „partidei rusofile”. Avem, așadar, două alinieri politice clarificatoare în privința viitorului României. Și în cazul reformei necesare a statului, și în cazul situării țării în concertul european sau în afara lui, s-au structurat două blocuri politice ireconciliabile: reformiștii-integraționiști (cu PNL-ul lui Bolojan, USR-ul, UDMR-ul) și conservatorii izolaționiști și rusofili (cu PSD, AUR și ceilalți suveraniști). Între ele nu mai există cale de mijloc. Președintele-mediator Nicușor Dan este obligat să opteze clar între cele două direcții politice. Viitorul țării depinde de hotărârea lui.
