Cristian Pandele, 50 de ani
„Oborul e locul unde se dă ora exactă”
(Ne întâlnim pe culoarul lung al „Magazinului Obor”. Din difuzoare, se aude refrenul melodiei Forever Young. Cristian mă face atent și zâmbește.)
„E ca în Manhattan aici, în Obor. Locul unde se dă ora exactă. Bine, spun asta în calitatea mea de om care a copilărit aici, în blocul ALMO, mândria comunismului. Cert e că îmi iubesc cartierul. Și istoria lui. Mai întâi am aflat poveștile vechi de la tata. Abia mai târziu, le-am și citit. El, tata, a venit aici să facă școala, în anii ‘40. Nu era nimic pe atunci, niciun bloc, pustiu. Dar îmi povestea că toată Calea Moșilor era plină de restaurante, de negustori și meseriași. Cu vremea și cu blocurile, au dispărut. Pentru mine, copil, lumea asta din poveștile lui o găseam doar când intram în frizerie. Îl țin minte și acum pe Johnny, frizerul, un bărbat cu mustață subțire: avea un radio Gloria la care asculta fotbal minut cu minut. Și toți bărbații ăia care veneau să se bărbierească sau să se tundă la el îmi aminteau de filmele americane cu contrabandiști.
Altfel, copilăria mea printre blocuri, ca orice copilărie, a fost fericită. Că stăteam cu toții la cozi, pentru ulei și zahăr, mi se părea normal. Că și pentru un frigider trebuia listă, că mama era nevoită sa facă prezența pe lista aia de două ori pe zi, iarăși, era normal. Oborul avea și o poezie: „mă, nu dați năvală, că n-au băgat carne în hală!”. Aia era realitatea și nu știam alta. Dar la cozi, oamenii vorbeau unul cu altul, exista o socializare care azi a dispărut. Nu sunt nostalgic, Doamne ferește! Retrospectiv, mi se pare oribil… Dar, uite, iarna, când era zăpadă, noi, copiii, ne dădeam cu săniile chiar de pe rampa de încărcare a tirurilor din Hala Obor. Primeam și gumă, și bomboane de la tiriștii ăia, dacă îi ajutam să descarce. Cine mai era ca noi?! Povestește-i unui puști de azi lucrurile astea… După revoluție, în primăvară, a apărut o rulotă în care se făceau sendvișuri. Pâine cu salam, atât. Dar era o coadă la rulota aia!!! Ăla a fost începutul capitalismului în zona Obor. Imediat, a apărut și o tarabă cu țigări la bucată. Pe urmă, piața s-a umplut de toate turcismele. Ce haiduceală era… Îmi amintesc că toți vecinii noștri aveau o tarabă cu banane. Le luau engros, fără fiscalizare, fără nimic, și le vindeau aici, în piață. Aveam numai vecini antreprenori, hahaha! Apoi, cu vremea, lucrurile s-au civilizat. Uite-te și tu numai câți străini sunt azi în hală! Ce văd acum în piață e o adaptare la vremuri. Găsești ce vrei și ce nu vrei. Adică, din copilul ăla care se întreba ce e o baneză, uite-mă azi, aici, că pot să cumpăr tot ce am nevoie. Oborul a fost și a rămas un loc viu. Un univers în sine”.
Susanne Hagen, 52 de ani
„Toată lumea de aici nu se mai oprește din strigat și din vorbit!”
(Fotografiază terasa cu mici, zâmbește, gesticulează, râde cu grupul ei de prieteni. Într-o engleză impecabilă, îmi spune și de ce se întâmplă toate astea.)
„E intens tot ce e aici. E un spectacol! Ok, nu un spectacol pentru instagram, dar e un spectacol de viață. Pur și simplu, toată lumea de aici nu se mai oprește din strigat și din vorbit! E așa o schimbare față de ce se întâmplă într-o piață din Germania… La noi, totul e cuminte, ordonat, curat… Aici nu e așa, deloc nu e așa, dar tocmai asta îmi place! Forfota, viață… Parcă sunt în mijlocul unui film. Sincer, agitația asta m-a surprins la început, nu sunt obișnuită cu ritmul ăsta. Dar m-am adaptat rapid. Și toți oamenii vorbesc cu mine, deși eu nu înțeleg nimic din ce îmi spun. Și îmi arată lucrurile lor: legume, brânzeturi, murături, miere, tot felul de produse locale… Toate astea sunt produse de oameni, nu? Autentice, nu? Da, da, așa mi se pare și mie… Ooh, și micii, micii! Am simțit mirosul de la distanță. Delicioși! Încă o porție, vă rog! Dar mai mult decât micii mi-au plăcut oamenii din jurul meu: familii, pensionari, tineri, muncitori, turiști. Atâtea categorii sociale la un loc! Și toți stăteau la coadă pentru același lucru. Mi s-a părut un moment foarte românesc și foarte autentic. Exact ca personalitatea orașului ăsta: zgomotos, aglomerat, puțin haotic, dar plin de viață! Aici, în Obor, ai senzația că vezi Bucureștiul real, nu o versiune pregătită special pentru turiști. Piața asta chiar pare să existe pentru oamenii care o folosesc, nu pentru imaginea ei, știi? Poate că nu este cel mai elegant loc din oraș, dar e unul dintre puținele unde, ca turist, poți înțelege cu adevărat cum trăiesc oamenii de aici și care este atmosfera de zi cu zi”.
Florica Trifan, 67 de ani
„Lumea se plimbă și se uită, nu cumpără nimeni nimic”
(E 7 seara, ora închiderii în hala producătorilor locali. Femeia asta albită discută la telefon, la taraba ei cu morcovi, țelină și verdeață. În sârbește. O aștept să termine. Vorbim.)
„Nu prea mai sunt clienți. Nu mai are lumea bani, nu mai cumpără: taxe mari, facturi mari… Păi, mie, luna trecută, mi-a venit 68 de lei la gaze și, acum, o mie! Zece milioane! Nu-mi vine să cred! Și gătesc la aragaz doar sâmbăta și duminica, că restul timpului sunt aici, la piață… Am și taraba de plătit: 60 de lei pe zi. De marți până vineri. Norocul meu e că am unde dormi în București, că altfel nu m-aș descurca zilnic cu naveta. De loc sunt din Băleni, Dâmbovița. Suntem mulți sârbi acolo, toți ne ocupăm de legume. Piața, să știți, o vedeți că e plină, dar e lume d-asta care se plimbă și se uită, nu cumpără nimeni nimic. Și toată primăvara a fost așa. A fost și peste iarnă rău, dar ca acum, niciodată! Și marfa e perisabilă… Verdețurile în trei zile sunt gata. Tot ce vedeți e de la mine din curte. Crescute afară, la aer liber. Am și un solar mic, dar mai repede preget la 40 de grade afară, decât în solar, la 80. Nu pot să rezist.
De 43 de ani sunt în piață. Prima oară am fost la Matache, apoi, la Crângași, am ajuns și la Unirii, și pe urmă m-am retras aici, la Obor, și aici am rămas. Aici era piața cea mai mare, cu vânzările cele mai bune. Acum a rămas mare, dar nu mai sunt cumpărători. Le spui că le faci reducere: aaa, n-am nevoie. Mă descurc foarte greu! Am o pensie de 80 de lei. Și poliartrită am. Mai am o pensie de urmaș, în urma soțului meu:1280 de lei. Dar cu factura asta nouă, am rămas restantă la poștăriță. Și nici cu grădina nu-i ușor, că toate le fac singură. Anul trecut a fost secetă. În Băleni, apa e de la fântână. Dacă vecinul uda grădina, eu nu mai aveam apă. Și să știți că și planta e tot ca un animal. Măcar la două zile trebuie să-i dai ce cere. Plivit, săpat, udat… Norocul meu e că am clienții mei fideli. De 43 de ani, a ajuns lumea să mă cunoască. Le mai aduc o pasăre, un ou… Legumele-s ale mele, că ce vedeți în jur, chiar dacă scrie că sunt producători locali, nu-s ale lor. Sunt samsari. Când n-am clienți, cum e de o vreme încoace, stau în picioare și mă uit. Mă uit la fețele oamenilor. Mă uit în stânga, în dreapta, mă gândesc cine a venit să cumpere sau doar se uită… S-a umplut Oborul de străini. Mă înțeleg cu oricine, din orice țară ar fi. Ce, n-am degete să arăt?! Dacă nu îți place să vorbești cu oamenii, să te înțelegi cu ei, să le zâmbești, ești terminat în meseria asta! Acum, după ce închid taraba, mă duc la mall. Mă plimb pe acolo, mai stau de gură-cască. E altă lume decât aici”.
Cecilia Pleșa, 62 de ani
„De când cu scumpirile, e jale!”
(Stă cătrănită la taraba ei, cu o privire fixă, care nu face contact cu lucrurile. Tresare când o întreb, apoi revine rapid la starea de dinainte.)
„Azi, am avut un client la 3 ore. Slab, slab… N-am nici banii să plătesc chiria pe tarabă! Am adus și soc și n-am cui i-l da. Lumea nici nu mai știe ce-i ăsta! Îl dau și la o treime de preț, numai să-l dau! Dar n-are lumea bani. E sărăcie mare de la începutul anului. Și săracă-s și eu. Că nici pensie n-am. Vin cu traista în spinare. Din Prahova vin. Seara, acum câțiva ani, era ora cea mai bună. Acu, de la patru, n-au intrat în hală decât doi oameni. Trei, cu dumneavoastră. Dar dumneavoastră n-ați venit să cumpărați. 15 lei am făcut toată ziua. Și, din zi în zi, e mai greu. Mâncăm ce avem prin curte, ne plătim dările și ăia-s toți banii. Până mai anul trecut, mai ciuguleam și noi ceva. Nu ne îmbogățeam, dar trăiam. Că piața e mare, e bună, dar de când cu scumpirile, e jale! Bătrânii, să-i vedeți, vin cu monede de 50 de bani… Și doar ei ce mai cumpără legume, că de cireșe nu le ajunge. Tineretul, în afară de fructe și flori, nu mai știe de niciunele. Fructe, flori, mici și bere! Aia-i tot. Că tinerii de azi nu mai gătesc. Acum e cu cioc-cioc la ușă. Vin băieții ăștia din Asia cu morcovul la cutie. Se schimbă lumea, se schimbă. Acum, uitați, vin Moșii de Vară. Se face colivă. Nu există Moși fără colivă! Eu am venit cu nucă și nu am vândut un gram! Păi, înainte, până la prânz, într-o singură zi, înainte de Moși, era gata nuca, numai praful pe tarabă rămânea! Acum, nimic. Nimic-nimic! Taxele ca taxele, sărăcia ca sărăcia, dar a uitat lumea și de tradiții!”.
