Cineva, acolo sus, ne iubește

E vară și natura se află la apogeu. Verdele crud de mai ieri s-a transformat în smarald, pia­tra pre­țioasă de pe coroanele re­gilor. Nici o altă culoare nu aduce atâta bine în viața noas­tră. Ver­de­le în­truchi­pea­ză promi­siu­­nea: a deve­nirii, a re­naș­terii, pre­zen­ța unei forțe de neîn­vins.

Vegetația a­junsă la apo­geu ne face să sim­țim că există o putere mai ma­re decât a noas­tră. Că ci­neva mai presus de­cât noi orga­ni­zează mira­co­le care ne feri­cesc. Semne divine că acel ce ne-a creat ne poartă de grijă și sufle­tește. Vrea să ne bucu­răm.

Când suntem obosiți, lipsiți de energie, apatici și deprimați, e bine să ne ui­tăm la frunzișul tufelor și-al co­pacilor vreme de un ceas, ori să ne ducem în pădure, ne sfă­tuia, cu sute de ani în urmă, Hildegard van Bingen. Pentru călugărița me­dievală, verde­le era cu­loarea cu cele mai mari virtuți te­rapeutice. Era con­vinsă că orga­nismul nostru poate absorbi „prin ochi” această forță verde. Și în zilele noastre, oa­menii de știință se preocupă de pu­terea tămă­dui­toa­re a acestei culori. Prof. Terry Hartig de la Univer­si­tatea Uppsala (Suedia) a cerut unui grup de su­biecți să-și ima­gineze, timp de 40 de minute, că execută o serie de activități sportive ce necesitau foar­­te multă con­centrare. Apoi, în următoarele 40 de minute, partici­panții la test au trebuit să se plim­be prin pădure, și alții prin oraș. Primii au fost vizibil mai relaxați și și-au refăcut mai bine forțele decât cei care colindaseră orașul. Agresi­vitatea și iritarea se dimi­nuaseră, în schimb, le cres­cuse capaci­tatea de con­cen­trare. Potri­vit unui studiu efectuat la Uni­ver­sitatea din Padova (Italia), chiar și sim­plele imagini ale unor pri­ve­liști naturale sunt de ajuns pentru a alunga obo­­seala men­tală a stu­den­ților. La uni­versitatea ameri­cană Dela­ware, li s-a proiectat stu­denților un film despre accidentele de muncă dintr-o întreprin­dere de prelucrare a lemnului, obser­vân­du-se ulte­rior că stresul provocat de vizionarea pe­liculei scădea mai rapid dacă privitorilor li se pre­zentau apoi câteva pei­saje. În pre­zent, cercetătorii dispun de nu­meroase dovezi ce atestă efectul relaxant al naturii. În mo­men­tul când privim un peisaj care ne încântă, sen­timentele și gândurile ne­­ga­tive ge­ne­rate de stres sunt înlo­cui­te cu unele po­zitive: in­teres pentru comu­nicare, calm, ama­bilitate. Iar aceasta în­seamnă rela­xare pură.

Psihologii americani, des­chi­zători de dru­muri în studierea ac­țiunii terapeutice a natu­rii, sus­țin că ambianțele relaxante ne în­deam­nă să ne ordonăm gândurile și să reflectăm la probleme și as­pecte de viață, ceea ce con­tribuie la o destindere mentală. Ei au urmă­toarea teorie: omul modern se află într-o stare continuă de concentrare forțată, de care simte nevoia să se elibereze. Iar el reu­șește să facă aceas­ta în mijlocul naturii. Căci ea ne fasci­nează, atrăgându-ne involuntar atenția și sti­mulându-ne interesul prin zbo­rul unei păsări pe dea­supra cape­telor noastre, prin miresmele ce plutesc în aer, prin foșnetele pădu­rii. Pentru a perce­pe toa­te acestea, nu trebuie să facem un e­fort de voin­ță, care ne-ar costa ener­gie. Dimpo­trivă: atenția in­voluntară declanșează mecanis­mul relaxării.

Leac pentru singurătate

Su­fe­rința născută a­casă, din solitu­dine, are mereu de-a face cu oamenii de care ți-e dor, a căror lipsă o simți, cu care n-ai izbutit să sta­bilești un contact. E vorba, așadar, de o durere ce-și are punc­tul de por­nire într-o rela­ție. În mo­men­tul când ieșim în natură, ne plasăm într-un me­diu unde singu­rătatea devine un fapt cu totul firesc, prin urmare, ne sim­țim mai puțin depen­denți de alți oameni. Copacii nu ne resping, nu fug de noi, vor rămâne în ace­lași loc chiar și după ce noi vom muri. Pre­zența lor, din clipa în care o acceptăm, e per­manentă. Sunt „de față”. Martori tăcuți ai tumul­tului sufletesc. Întâlnirea în solitudine cu ceva mai mare decât noi, mai puter­nic, și căruia totuși ne dăm seama că-i aparținem poate fi tă­măduitoare.

Balconul verde

Când pădurea e prea departe, ea poate fi înlocuită de o grădină în jurul casei sau pe balcon. Când ne amenajăm o grădină, cons­truim un paradis. De altfel, aceas­ta și este traducerea literală a cu­vântului „gră­dină” din limba per­sană. Iar despre paradis fie­care își face o imagine proprie, strict individuală. Acțiunea bene­fică a grădinii asupra noas­tră are de-a face și cu experiențele din trecut, cu lucru­rile care ne-au în­con­jurat de-a lungul anilor. Învă­țăm că tran­dafirul nu e nu­mai o plantă cu pe­tale și ghimpi, ci și floarea iubirii, sau că un ghiocel promite sfâr­șitul iernii. Ne bu­curăm atunci când reîntâlnim lu­cruri ca­re au avut o semni­ficație aparte pentru noi.

Viața văzută de sus

Dar în topul natu­rii, pe locul unu se află munții. Peisajul mon­tan răs­punde în mod deo­sebit ne­voi­lor noastre sufle­tești. Pentru ca noi să ne simțim bine în natură, ea tre­buie să ne dea senzația de spa­țiu larg, ce poate fi explorat cu privirea. Să ne creeze impresia de libertate; am scăpat din cons­trân­gerile coti­diene, viața și lumea ne apar­țin. În dru­­me­țiile mon­tane poți privi viața de sus, to­tul îți apa­re din­tr-o da­tă mult mai neîn­semnat, te distanțezi de pro­blemele tale. Îți schimbi gân­du­rile. Senti­men­tul pe care îl ai odată ajuns în vârf, anume că ai învins toate obsta­colele, e pur și sim­plu grandios. În plus, în tim­pul ascensiunii, te transpui într-o stare cu totul spe­cială, ești atât de absorbit de urcuș, încât nu mai per­­cepi scur­­gerea timpului. Dato­rită cadenței regulate a pașilor și des­tin­derii în mijlocul naturii, cor­pul și mintea se află în armonie, ceea ce te face fericit. Drumeția la mun­­te este o trăire plenară a naturii.