• Pentru cei mai mulți dintre noi, sfințenia pare o poveste îndepărtată, o țintă nu doar greu, ci parcă imposibil de atins. Ea le e dăruită doar călugărilor retrași în mânăstiri sau chiar mai departe, în vârful munților. Părintele arhimandrit Andrei Coroian, colaboratorul revistei noastre, crede contrariul și are și multe exemple vii, pe care le-a întâlnit în copilărie, în lumea satului său, ori în lecturi din Viețile Sfinților. Pentru el, familia e vatra firească a sfințeniei, locul unde virtuțile se plămădesc la focul domol al iubirii domestice •

Sfinții bunici

– Părinte Andrei, aș vrea să începem acest interviu, în care să vorbim despre trăirea sfințeniei în familie, prin a vă întreba dacă ați întâlnit sfinți plimbându-se pe ulițele satului din copilărie, sfinți care să fi trăit sfințenia în familie?

– Mie îmi pare că toată generația bunicilor mei așa a fost. Erau cuviincioși, bunicile pe la 40-50 de ani erau ca niște sfinte, că nici nu mai trăiau cu soțul, că făceau prescuri. Numai modul cum se îmbrăcau, că purtau costumul acela național, și îți transmiteau o evla­vie… Toate erau preocupate de rugăciune, de posturi, mergeau pe jos la Rohia, aproape 10 km, nimeni din sat nu lipsea, dar femeile erau cele mai cuvioase. Pe mama Preasfințitului Gurie, care a sfârșit rugându-se, a visat-o, după ce a trecut dincolo, una din cele trei măicuțe ale noastre de aici, de la episcopie. Era în Rai, tot cu cartea de rugăciuni în mână, era în lumină și se ruga. Cât încă trăia pe pământ, nu pierdea niciodată timpul, mereu ne zicea: „Hai să ne rugăm, că oamenii au de vorbit”.

Îmi amintesc, apoi, de lelea Irinucă și de badea Dănilă, născut în 1901, care a trăit până în 1990. Lelea Irinuca era ca o sfântă, ne făcea nouă plăcinte, pancove, noi eram copii pe la 5-6 ani, iar ea ne primea cu atâta dragoste, ca Maica Domnului în Rai. Știți cum spune părintele Steinhardt, că ne va primi Maica Domnului la Rai: alergând spre noi cu un borcan de dulceață și cu un pahar de apă rece! Badea Dănilă a fost prim epitrop în sat, a făcut și război, și Canal, săracul, trăia de ziceai că e un patriarh din Biblie, așa statură și așezare avea. Când mergeam la dânsul, mi se destăinuia: „Uite, frate Agustin, acum îmi plâng unele păcate ale tinereții, ce cred eu că am greșit”. Zicea că la Aiud, când era închis, le zicea la torționari: „Mie mi-e frică de Dumnezeu să ridic mâna asupra cuiva. Că dacă nu mi-ar fi frică, v-aș termina pe toți! Mie nu mi-e frică de voi, mi-e frică de Dumnezeu! De aia nu ridic mâna asupra nimănui, că eu cred în Dumnezeu!”. Avea o Biblie din 1912 din care tot citea psalmi. A sfârșit în capul oaselor, cu așa o lumină în jurul capului, aproape ca la Sfântul Ilie Cleopa. A murit ca un sfânt, la 89 de ani, citind psalmii; așa și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Și badea Ion, care era vecin cu el, care a trăit vreo 96 de ani, care făcuse războiul, dacă l-ați fi văzut ce muncă și ce responsabilitate avea! Un om de mare caracter! La patru dimineața îl vedeai în brazdă cosind! Și lelea Sofie, soția lui, era ca o sfântă. Tata se raporta la ea ca la o mamă. Ei aveau vreo 7-8 copii, care plecaseră din sat, așa că ne iubeau pe noi, care mai eram pe acolo, pe lângă ei. Cu câtă sfințenie se comportau! Ne primeau cu atâta dragoste… Și toate astea se respectau fără să se știe teologie. Așa erau oamenii din satul meu, eu așa am trăit. Și așa erau toți! Din păcate, modul acesta de trăire tradițională nu mai există. Satele noastre, pe care Sfântul Dumitru Stăniloae le descria cu multă nostalgie, practic nu mai există. Era o altă lume, oamenii trăiau în familie, fiecare pe bătătura lui, bunicul sau străbunicul era mai-marele familiei, de el asculta toată lumea, că îl respectau, el avea nu doar experiența, ci și sfințenia vieții. Așa era acolo la noi, la țară: nu mergea forța fizică înaintea forței spirituale. Eu am prins încă lucrurile astea cred că până în 1990. Bătrânul casei, bunicul, care a făcut războiul, care mergea la biserică, care citea Biblia, care știa cele 10 porunci din Biblie și cele 9 porunci bisericești, că prinsese puțină cateheză înainte de venirea comunismului, spunea niște lucruri morale pe care generația părinților noștri, care deja erau educați în vremea comunismului, nu le mai știau. Sau nu mai aveau aceleași experiențe. Și ascultai de bătrân, nimeni nu ridica glasul împotriva unui bătrân, toți ascultau de el cu respect. Tata, chiar dacă era căsătorit, asculta cu respect de bunicul, sau de generația bunicului. Asculta cu drag, că ei te duceau pe calea lui Dumnezeu într-un mod firesc, într-un mod practic. Așa gustai din cunoașterea lui Dumnezeu, prin trăire.

„Sfințenia începe cu viața în biserică”

– Părinte Andrei, dacă lumea satului, de care vorbiți atât de frumos, a dispărut, cum își mai pot găsi drumul către sfințenie tinerii de astăzi?

– Satul a dispărut, dar calea e aceeași – prin aproprierea de Dumnezeu, prin rugăciune și citirea Scripturii. Din cuvântul lui Dumnezeu te poți hrăni cu sfințenie și cu lumină. Sfinții de acum 2000 de ani, unii analfabeți, învățau Psaltirea și Noul Testament pe de rost. Noi, astăzi, avem de multe ori nostalgia familiei de la sat, că trăiau frumos, liniștit. Dar asta era partea văzută, însă partea nevăzută să știți că era cea în care știau și spuneau multe rugăciuni pe de rost și citeau Scriptura. Eu am moștenit acasă, de la un străbunic, care a făcut ambele războaie mondiale, Psaltirea și Ceaslovul în chirilică, din 1846. Mama îmi spunea că atunci când era ea copilă, acum vreo 80 și ceva de ani, străbunicul venise din război și citea Cele 7 Laude din Ceaslov, în fiecare zi, la ceasurile trei, șase și nouă bizantine, adică la 9, la 12 și la 3 după-masă ale noastre. Citea Laudele ca la o mânăstire, om din lume, cu familie. Trebuie să ai legătură cu Sfânta Scriptură, cu Evanghelia, altfel nu se poate, pentru că noi avem o sfințenie în noi, pe care o primim la botez, dar pe care apoi trebuie să o dezvoltăm în viața personală. Am mai spus asta și în alte interviuri, sfințenia începe cu viața în biserică. Vrând-nevrând, trebuie să ne reintegrăm în slujbe. Și cu sfințenia asta a bisericii mergem la serviciu, mergem unde avem treabă. Pentru că mântuirea e în biserică, suntem mădularele trupului lui Hristos, Trupul lui Hristos e Biserica. Ca celulele în organism: o celulă nu poate trăi singură; stă acolo în țesuturi, după aceea formează organe.

Asta e marea boală a lumii de astăzi: oamenii au învățat atâtea, dar sunt rupți de biserică. Adică, toată teologia, filozofia e învățată cumva pe cont propriu. Da, cutare știe atâtea, a făcut atâtea, dar nu e integrat în biserică, nu le-a învățat ca să se mântuiască. Și-a luat niște titluri de licență, doctorate, dar într-un mod rupt de Biserică. Adică, fiecare învață într-un fel și înțelege în alt fel. La Berna a învățat într-un fel, la Strasburg într-alt fel. Noi trebuie să reînvățăm modul ăsta de a ne reintegra în învățătura Bisericii. Pornind foarte simplu, de la rugăciunile, învățăturile, pro­loa­gele și sfântul zilei. De ce mi-a dat Dumnezeu un sfânt în fiecare zi? Ca să am lumină, să am călăuză, să am căldură, să am har, să am un ajutor. Eu mă rog cum pot, dar dacă mă rog cu sfântul zilei, că, uite, astăzi mi-a dat Dumnezeu un sfânt, îi citesc viața și după aceea îi citesc acatistul, apoi mă rog împreună cu el, și așa viața mi se sfințește.

Trebuie să ne reîntoarcem la viața adevărată, creștină. Pentru că Hristos a venit să restaureze omul, să îl readucă la starea cea dintâi, la viața cea fără de păcat care era în Rai și să o dezvolte. Astfel s-a dezvoltat viața sfântă pe pământ. Noi avem de la primii creștini acea Epistolă către Diognet, scrisă în secolul al II-lea, dacă vă amintiți, care spune cât de frumos trăiau ei, că se supun oricărei stăpâniri, că trăiesc ca toți ceilalți oameni, au masa comună, dar nu și patul. Lucrurile astea arată dragoste desăvârșită în moralitate desăvârșită. Or, trăirea desăvârșită creștină este bazată pe Sfânta Scriptură, tâlcuită de Sfinții Părinți, întărită de Sfinții Părinți, dezvoltată de Sfinții Părinți și după aceea dusă de noi mai departe. Asta e viața. Așa au trăit părinții noștri, bunicii noștri, până la o vreme, dar totul s-a pierdut din momentul în care ateismul a devenit religie oficială în Franța, s-au desființat toate școlile catehetice din Europa, începând cu Revoluția Franceză, apoi și din răsărit, după 1917. Așa s-a pierdut această educație duhovnicească care te învăța cum să mergi să te spovedești săptămânal sau măcar lunar, să ții posturile, să păstrezi curăția în zilele de post, în familie. La noi, după Revoluție, au revenit lucrurile astea, dar ele au revenit, nu știu dacă observați, opționale. Unii țin, unii nu țin; unii țin într-un fel, alții în alt fel. Nu le-am mai luat ca pe niște reguli firești, reguli generale, care ar trebui să fie pentru toată lumea. Sigur că și tehnologia a avut impactul ei.

– Confortul slăbește firea omului?

– Ne slăbește puterea de a răbda. Bătrânii noștri nu se plângeau. Eu l-am văzut și pe bunicul și toată generația asta a lui badea Dănilă, vecinul nostru. Ei au purtat toată viața cămăși de pânză groasă, iar peste ele purtau un fel de vestă de pănură, laibăr îi spuneau. Și așa erau toată vara, dar nu se plângeau că sunt transpirați, cum ne plângeam noi, în tinerețe, când purtam tricouri. Ei aveau o liniște sufletească, nu se plângeau nici vara că e prea cald, nici iarna că e prea frig, pentru că aveau un echilibru sufletesc, care îi ajuta să nu pună prea mult preț pe trup.

Îmi amintesc de o vară, când am cosit cu badea Dănilă. Aveam vreo 21 de ani, venisem din armată, iar el avea 80 și ceva, era cu 60 de ani mai mare. El cu cămașa lui groasă, de pânză, în plină vară, era așa de liniștit și așezat… Oamenii aceștia din satul meu, deși nu au fost călugări, mi-au fost modele de sfințenie. Și nu sunt excepții, ortodoxia a cunoscut și sfinți din lume, nu doar din mânăstiri.

Sfințenia e la fel de mare și în viața de familie, sau chiar mai mare decât în călugărie. Călugăria anticipează ceva din lumea de dincolo și sigur că, pentru a-L sluji pe Hristos, e mai ușor, zice Sfântul Apostol Pavel, să nu fii căsătorit, ca să ai mai multă disponibilitate de a sluji credincioșilor.

„A trăi în sfințenia familiei este ceva natural”

– Părinte Andrei, sfinția-voastră sunteți călugăr, și poate lumea se va întreba, ce poate să sfătuiască cu privire la sfințenia familiei un monah care nu și-a întemeiat o familie?

– Eu cred că noi toți facem parte dintr-o mare familie – ne-am născut într-o familie, dar și mănăstirea e o familie, biserica e o familie, lumea întreagă e o familie, toți suntem o familie. E foarte ușor să vorbești despre familie și să înțelegi familia, pentru că familia o trăim și noi în mănăstire, numai că o trăim la un nivel spiritual. Eu îi urmăresc pe sfinții din familie. Ei sunt și în familii, și în lume, și oriunde, numai să-i cauți și să nu ai orgoliul ăsta că te-ai realizat studiind ceva. Poți să știi toate Scripturile și Proloagele și filosofiile și curentele filosofice și ramurile teologiei, dar dacă nu ești integrat în biserică, nu ești roditor. Să ne integrăm în biserică, unde suntem unii altora mădulare. Tu îl ajuți pe unul, altul te ajută pe tine.

Să știți că noi suntem tributari învățăturii acesteia occidentale, care a pus accentul pe om, ca măsură a tuturor lucrurilor, în care și Dumnezeu e ceva de neatins, ea ne-a făcut să gândim sfințenia ca pe ceva foarte departe de noi. Dar nu e adevărat! Sfințenia, de fapt, e firească, e normală, Dumnezeu este prezent în viața fiecăruia. E firesc ca soții să se iubească, e firesc ca tinerii să fie curați până la căsătorie, după aceea e firesc să nască copii, că de asta sunt împreună. Apoi, odată cu prezența copilului, părinții devin mai responsabili și așa ajung să trăiască sfințenia în familie. Eu chiar am tineri simpli, curați, pe care îi spovedesc, care trăiesc fecioria până la căsătorie, după aceea nasc copii și mă bucur și mă minunez de ei și de toate discuțiile cu ei. Cea mai bună teologie este într-o familie care trăiește curat, eu discut cu tinerii aceștia de parcă aș citi dogmatica Sfântului Părinte Dumitru Stăniloae. Pentru că văd că ei răspund corect la orice întrebare teologică le pun, și orice sfat teologic le dau, îl trăiesc perfect. Pentru că așa este făcută familia. Nu-i ceva foarte abstract, lucrul ăsta e foarte normal, până la urmă, a trăi în sfințenia familiei este ceva natural, chiar foarte normal. Eu cred că Dumnezeu este în sufletul fiecărui copil. Cea mai bună teologie o face un copil până la cinci ani; dacă i-ai pune orice întrebare teologică, el ți-ar răspunde corect. De aceea te și sfințești crescându-ți copiii. Trebuie să ai răbdare ca, până pe la 6-7 ani, să te comporți cu ei cum te-ai comporta cu niște prinți, ca să le dai posibilitatea să li se dezvolte personalitatea. După aceea, de la 7 la 14 ani, se învață supunerea, dependența de tine, că ei au venit în lumea asta prin tine, că, de fapt, darurile se primesc prin părinți, tu îi hrănești, tu îi îmbraci, tu îi speli. După aceea, de la 14 la 18 ani te comporți cu ei ca și cu un frate sau soră, ca să-i înveți experiențele vieții frățește, prietenește, iar de la 18 ani își pot întemeia o familie.

„Dumnezeu nu este singurătate, ci iubire”

– Care e scopul educației unui copil, după opinia sfinției voastre?

– Să-l faci un bun creștin, în primul rând, un fiu al lui Dumnezeu și un părinte, pentru că el, la rândul lui, va trebui să nască și să educe pe alți copii, să ducă familia mai departe. Educația este un fir – noi suntem parte dintr-un lanț genetic care vine de la Dumnezeu, de la primul și până la ultimul om, un lanț pe care îl trăim și în calitate de fii, și în calitate de părinți. Pentru că în viață ești și fiu și frate și părinte, parte a unui lanț uriaș și a unei familii. Și ești așa pentru că, încă de la facerea lumii, Sfânta Treime s-a reflectat în universul pe care l-a creat. Până la urmă asta e revelația absolută pe care ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că Dumnezeu este Iubire pentru că este Treime. Cum zice Sfântul Dumitru Stăniloae, că „iubirea dintre cele Trei Persoane dumnezeiești este singura explicație pentru actul creării. Dumnezeu nu este singurătate, ci comuniune desăvârșită de iubire.” El ne-a învățat că doar în trei iubirea este desăvârșită și că are temelia în Sfânta Treime, unde Tatăl îi spune Duhului Sfânt – Ce frumos este Fiul meu! Deci, trebuie să fiu un martor al iubirii celor doi, care să întărească iubirea celor doi. Tot Sfântul Dumitru Stăniloae spunea că „trebuie să fie și un al treilea ca să nu fie o margine a iubirii.” După acest chip a făcut Dumnezeu omul. Omul este făcut de o Sfântă Treime pentru comuniune. Dumnezeu a făcut familia ca și chip al Treimii, mama, tatăl și pruncul. Când din doi se naște un al treilea, iubirea devine transparentă, fără niciun egoism. În doi poate să existe un egoism, dacă nu e al treilea. Dar dacă cei doi au un copil, sunt obligați să fie transparenți față de al treilea, și așa iubirea lor e deplină. Asta e familia! Când vine copilul pe lume, al treilea, el este rodul iubirii omenești, dar este și martorul iubirii celor doi. Așa se naște iubirea treimică, așa se face biserica, așa ajungem la sfințenia în lume.