• Are 27 de ani, e actriță independentă la Târgu Mureș, iar în 2023 a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Gala HOP.    Am văzut-o în câteva roluri, pe scenă sau în spații neconvenționale. I-am reținut timbrul vocii, cuvintele lungite melodios, a uimire, și ochii, mari și negri, îndărătul cărora nu știi niciodată dacă se ascunde un zâmbet sau o lacrimă. Cu o personalitate artistică bine conturată deja, poate deveni, într-o clipă, mult mai înaltă decât este (fizic) sau, dimpotrivă, să se facă nevăzută, dacă rolul o cere. Nepoată a doi artiști emeriți ai Republicii Moldova, Sașa privește cu optimism spre viitor, încercând să-și construiască, deocamdată, cât se poate mai bine prezentul •

Doi bunici emeriți

– Am să-ți propun un nou rol, poate chiar primul pe care l-ai jucat în viața ta: acela de a fi din nou copil, nepoata bunicilor tăi…

– Bunicii mei din partea tatălui au fost amândoi artiști, la Teatrul Național de Stat „Vasile Alecsandri” din Bălți, Republica Moldova. Bunicul, Anatol Pînzaru, a fost regizor și al doilea om din Republica Moldova care a făcut școala de teatru la Moscova, recunoscută ca fiind una dintre cele mai mari școli de teatru din lume. Bunica, Lidia Noroc-Pînzaru, a fost și ea actriță și om de cultură. Amândoi au fost distinși cu titlurile de Artist Emerit, iar bunicul și cu cel de Artist al Poporului din Republica Moldova.    Nu mi-am propus niciodată să le duc mai departe profesia, dar cumva așa s-a întâmplat. Mă bucur și încerc în fiecare zi să onorez amintirea lor cu ceea ce fac acum.   

Zece ani de Târgu Mureș

– Ai ales actoria, pe linie de familie?

– Cred că ne-am ales una pe alta, pentru că, atunci când eram mică, îmi plăcea foarte mult să fac spectacole prin casă. Am primit, la un moment dat, o rochie de flamenco, și de Crăciun, când ne-am adunat cu toată familia lărgită la masă, am îmbrăcat rochia și am dansat flamenco, deși habar n-aveam ce-nseamnă asta. Dar voiam să fac spectacol și am făcut. În clasa a treia, am fost fata babei, în „Fata babei și fata moșului”, și toată lumea a râs în hohote. Copiii voiau doar roluri pozitive, eu n-am avut problema asta, jucam orice. Toți îmi spuneau că am să mă fac actriță, dar eu voiam avocat, ca părinții mei. Timpul sau viața m-au dus la ce simțeam în sufletul meu că ar fi cu adevărat menirea mea și cred în continuare că asta este, indiferent de obstacole și dificultăți. Am dat admitere și la Cluj, și la București, am picat, și așa am ajuns la Târgu Mureș, unde am intrat, și uite că anul viitor se fac zece ani și sunt tot aici.

– Pe rețelele de socializare, cartea ta de vizită precizează că ești și „performer”. Ce anume înseamnă asta, mai exact?

– Performer vine de la performance, a face performanță, și este o zonă a artei spectacolului, puțin mai experimentală decât zona de teatru clasic. Pe noi, ca actori, ne ajută să explorăm niște zone pe care în teatrul clasic nu le poți explora. Până acum, am făcut, în mare parte performance durațional, care înseamnă că, pe durata a trei ore, faci aceeași acțiune, repetitiv, până la epuizare. Noi, de exemplu, ne încălțam și ne descălțam non-stop, în timp ce spuneam cele zece porunci și, când nu mai puteam să zicem poruncile, spuneam ce ne venea în minte. Într-un alt performance, rezistența a fost mai mult emoțională: am stat trei ore de vorbă cu tații noștri. De fapt, povesteam cu un scaun care ne imaginam că este tata și îi spuneam ce aveam de spus, lucruri mai personale sau nu.

Să faci, timp de trei ore, aceeași acțiune dezvoltă ceva în tine, o rezistență psihică, fizică. În timp ce, în teatrul clasic, se merge pe un text prestabilit, la performance e loc de improvizație, în sensul că nu știi niciodată unde o să se ajungă și s-ar putea ca, după trei ore, să nu mai poți. Este interesant pentru public să vadă ce se întâmplă cu artistul din cauza oboselii.

„De noi depinde să facem ceva din fiecare experiență pe care o trăim”

– O bornă importantă în viața ta artistică de până acum a fost Gala HOP, unde, în 2023, ai câștigat premiul pentru „Cea mai bună actriță”. Ți-a folosit ulterior?

– Gala HOP este singurul concurs pentru tineri actori din România. Acel premiu a fost ca o mulțumire față de mine, personal. Terminasem masteratul de un an și cumva mi-a făcut foarte bine să știu că anii aceia de studiu au fost, hai să spunem așa, încununați cu acest premiu.

Mi-a folosit ca experiență, pentru că noi, actorii, ca participanți, am fost mai degrabă colegi decât concurenți. Și în ziua de azi, dacă ne întâlnim undeva, ne aducem aminte cu drag de acea perioadă și putem să lucrăm oricând împreună. Pe de altă parte, au fost câteva castinguri la care am fost chemată în urma acelui premiu, și cam aici se oprește efectul lui. Dar mă bucur foarte mult, pentru tot cât mi-a folosit, pentru că eu cred că de noi depinde să facem ceva din fiecare experiență pe care o trăim. Acest premiu este un lucru de care sunt mândră și este o realizare care, consider eu, la început de carieră, face foarte bine, te duce mai departe, măcar emoțional și mental.

– Din ce trăiește un tânăr actor în provincie, în ziua de azi? Mai există diferențierea asta?

– Da, mai există, pentru că în Capitală, dacă reușești să intri în zona de actor independent, cumva proiectele merg de la sine. Teatrele independente au o dezvoltare mult mai mare decât în provincie și multe dintre ele au deja un sistem prin care reușesc să te remunereze. La Târgu Mureș există proiectele din care noi ne luăm niște bani, cum sunt cele finanțate de AFCN sau de Primărie. Mai luăm bani din bilete sau pe colaborări și din celelalte surse de venit, care nu au legătură cu partea de actorie. Am colegi care lucrează în domeniul HORECA și aia este sursa lor principală de venit, doar ca hobby mai fac teatru.

– Crezi că astfel se pierde ceva din pasiune și din bucuria de a juca?

– Eu am încercat să mă țin, cât de mult s-a putut, în contact cu domeniul artistic. Am lucrat în Târgu Mureș și ca profesoară de teatru, la Palatul Copiilor, dar și ca secretar literar la Teatrul Național. Dar într-un fel, se pierde ceva, pentru că te fură grijile vieții, dar, în același timp, câștigi un soi de relaxare care este foarte bună. Depinde de fiecare. Eu, personal, în perioada în care am lucrat, am ajuns să îmi doresc și mai mult să fac teatru.

– Cum e când tu, ca actor, ești în sală, spectator la jocul altora?

– Ca actor, ce mi se pare mie interesant este că n-o să mai poți să fii niciodată un spectator în adevăratul sens al cuvântului. Pur și simplu, ți se schimbă modul în care gândești, pentru că știi ce se întâmplă pe scenă, vezi tot felul de lucruri, și atunci te uiți cumva cu un ochi prea critic. Eu încerc, pe cât posibil, să nu fac asta, pentru ca să mai pot să mă bucur de spectacolul de pe scenă.

„Uneori, visele pe care ți le fixezi sunt prea mari”

– Cum ți-ai vedea tu viitorul artistic?

– La începutul vieții noastre de artiști știam exact ce vrem, ce vise avem. Timpul a trecut și, nu știu dacă e rău sau bine, dar începi să nu mai vezi atât de clar viitorul. Eu mă bucur de prezent și asta cred că e bine. Uneori, visele pe care ți le fixezi sunt prea mari și cred că nu poți ajunge la ele decât dacă te bucuri de prezentul pe care-l ai acum, de ceea ce ai acum.

Mi-ar plăcea să fac în continuare această profesie și, cel mai important, să fiu împlinită cu ea, cu felul în care o fac, unde o fac. Mi-ar plăcea să mai fac o monodramă, un one-women-show, cum am făcut în 2024, pentru că este o experiență care îmi place foarte mult. Ești singur pe scenă și partenerul tău este, de cele mai multe ori, direct publicul. Mi-ar plăcea să am un proiect în Republica Moldova, să joc pe scena unde au jucat bunicii mei.

– Ai făcut vreun demers în acest sens?

– La Bălți, am fost de multe ori, prima dată la opt ani, la înmormântarea bunicului, care a fost omagiat chiar pe scena teatrului unde fusese regizor. În 2023, ca secretar literar al Teatrului Național din Târgu Mureș, am fost la un festival de teatru în limba română, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Am avut bucuria de a descoperi, într-o expoziție de acolo, câteva fotografii cu bunica și cu bunicul, în turneu la Chișinău. Mi s-a spus că, la acea piesă de teatru, oamenii s-au chinuit să prindă locuri. Am fost foarte mândră să-mi descopăr și astfel rădăcinile.

Pe de altă parte, UNITEM (Uniunea Teatrală din Moldova) acordă, de câțiva ani, un premiu ce poartă numele bunicului meu. I-am contactat, le-am spus că sunt nepoata lui Anatol Pînzaru și, de atunci, în fiecare primăvară, ajung în Republica Moldova, pentru a înmâna acest premiu, la Gala Premiilor UNITEM. Mi se pare a fi cea mai apropiată conexiune cu rădăcinile mele și simt că, și astfel, împlinesc o datorie față de această meserie pe care încerc să o cinstesc.