Să pornim azi într-o scurtă călătorie, chiar de lângă portița prin care se intră în grădină. Acolo, rezemată de stâlpul de lemn, se lăfăie în soarele dimineții o tufă uriașă de călțunași, capuțineri, galbeni, portocalii.    S-au semănat de la an la an și e clar că au ocupat, prin luptă cu alte ierburi și prin rezistență încăpățânată, locul acela, și că nu se vor da degrabă mutați ori strămutați altundeva. Le place acolo și s-au înstăpânit cu dreptul primului venit. Și fiind lângă portiță, tind mereu să se prindă cu lujerii firavi de ea, ca și cum ar vrea s-o apere de orice intrus, așa că nu am de gând sub nicio formă să-i tulbur vreodată, îi las în bucuria lor, îi ocrotesc și îi „hrănesc” cu cele mai bune „vitamine ” naturale, chiar și cu puțin zaț de cafea, din când în când.

Dacă treci dincolo de portița pe care o închizi repede ca să nu intre și cățeii, mari amatori de picoteală de amiază, exact între tufele răcoroase de fasole urcătoare, ori în stratul de ceapă, simți cumva că ai pătruns într-o altă lume. O lume nouă, mult schimbată față de ceea ce ai văzut ieri, de exemplu, în același loc. Sigur că straturile sunt tot acolo, înșirate, aliniate așa cum le-am plănuit încă din primăvară. Sigur că nu și-au mutat ori schimbat locul ceapa și usturoiul, busuiocul ori pătrunjelul. Dar… dacă ai răbdare să aștepți câteva minute în tăcere și apoi să cercetezi cu de-amănuntul fiecare colțișor, fiecare tufă de roșii, fiecare păstaie ori dovle­cel nou apărute, ai să vezi cum încep poveștile să se înghesuie în jurul tău.

Să-ți spun doar ceea ce am aflat eu azi de dimineață, la o primă călătorie în lumea vie a grădinii mele. Mai întâi, am văzut că firele de ardei au rămas tot neînflorite, deși au crescut falnice și au frunze mari în care se desfată întreaga lumină a dimineții. Misterios refuz de-a rodi… Le mai las câteva zile răgaz, le mai îngădui o vreme, poate am să stau de vorbă cu ei mai pe îndelete, diseară, când se va ostoi căldura, ca să aflu, să înțeleg ce supărare au, ce nu le place, unde    am greșit. Mai încolo, pe potecuță, e țara izmei, menta bună, aceea cu frunze mari, rotunjite, harnică și silitoare, care își reface rapid tufele pe care le-am tuns acum câteva zile. Ea nu e supărăcioasă, pare chiar veselă să scoată iar la lumină crenguțe verzi, aromate, care alungă și țânțarii obraznici. Dincolo de stratul cu mentă sunt câteva fire de gălbenele și vreo două de cârciumărese galbene-portocalii, care păzesc tufele de roșii de nesuferiții păduchi verzi și de insistentele musculițe albe. Am și pentru ei leac bun de apărare, leac vechi și verificat de-a lungul vremii: o stropeală din când în când cu apă cu bicarbonat sau cenușă, după o ploicică de vară. Pe lângă mărul văratec se înalță vreo patru, cinci tulpini zdravene    de porumb pe care s-au agățat, într-o tovărășie pe care nu am cum s-o mai despart, cârcei de dovlecei și castraveți, cărora nu le mai ajunge plasa pe care le-am întins-o ca să aibă locul lor privilegiat. Aproape de ei își întind gâtul și câteva flori ale soarelui, unele înalte, altele pitice, numai bune pentru exercițiile de admirație și devoțiune nesmintită    față de astrul zilei. Și uite așa, încetul cu încetul, pas cu pas, am ajuns cu inspecția de dimineață la un capăt al grădinii, care nu e mare, dar are atâta viață în ea, un spectacol viu și copleșitor, cu prietenii neașteptate sau dușmănii fățișe, cu mici drame legate de spațiul prea mic pentru unele plante mai îndrăznețe și cu fandoseli de mironosițe pe după frunze lucioase, cu încăpățânări, dar și cu generozități ocrotitoare…    Inspecția de mâine dimineață va porni de la    nucii bătrâni și de la cei doi peri.    Cine știe ce alte noutăți, povești și minunății îmi va fi dat să aflu! Cu toate schimbările care se petrec de la o clipă la alta, o grădină, oricât de mică sau de mare ar fi, este cel mai bun învățător pentru perseverență, tenacitate, rezistență și răbdare întru împlinirea vieții.

Nunta licuricilor

S-au împlinit deja câteva zeci de ani buni de când, lună de lună, amintirile și poveștile mele iau calea spre dumneavoastră. Și, de fiecare dată, mă străduiesc ca aceste povești să fie în ton cu anotimpul, cu vremea, cu preo­­cupările obișnuite, cu muncile și zilele de rând sau de sărbătoare. Păstrez cu mare grijă o amintire dragă legată de un August de acum aproape o jumătate de veac. Nici nu știu prea bine cum s-o povestesc, ca să nu-i risipesc aura și lumina pe care le mai pot simți și acum.

Poate că „vinovată” de seara aceea minunată a fost doar tinerețea, sau poate să fi fost drumul acela prin pădure și peste dealuri, de unde cimbrișorul și sovârful de munte    ridicau până la cer arome de vară târzie. Ori poate să fi fost doar pietrele albe de la marginea cărării, pe jumătate îngropate în ierburi aspre, pietre după care ne urmam drumul, ca să nu ne rătăcim prin înserarea care se vărsa tot mai mult în noapte.    Dar poate că a fost altceva care prindea atunci puteri și aripi, pe care nu le mai puteam stăpâni, tocmai pentru că veneau din afara noastră, ne înlănțuiau și erau atât de armonioase, încât parcă nu mai țineau de legile obișnuite, pământești.

Firesc ar fi fost să ne grăbim, să coborâm în sat, la drumul mare, până când noaptea avea să fie deplină. Doar că s-a întâmplat ca la un cot al cărării, după ce-am trecut de un pâlc de fagi tineri, să avem în față o culme luminată de sute și sute de lumini pâlpâitoare, care-o făceau să pară vie, ca și cum ar fi respirat cu fiecare luminiță care se stingea și se aprindea din nou, și mai strălucitoare. Aveam în față un deal plin de licurici care nunteau! Dealul întreg părea o catedrală în care lumânările aduceau bucurie smerită. Stelelor reci de sus le răspundeau luminițele calde, presărate printre ierburi. Era atâta măreție în ceea ce se întâmpla, atâta armonie, încât mi s-a părut oarecum firesc tot ceea ce a urmat și, mai mult, nu m-a mirat deloc nici darul spontan pe care l-am primit atunci. Cu cât trece vremea îmi dau seama că este cel mai frumos cadou care mi-a fost dat până acum în viața aceasta. Am primit în palme „un buchet” de luminițe pâlpâitoare, culese cu grijă, una câte una,    din iarba aspră,    și așa am devenit regina acelei nopți.

Poate că au fost de vină licuricii, poate parfumul de cimbrișor, care în August se ridică până la stele, poate doar tinerețea… cine mai știe acum, după atâta vreme? Dar sigur este că undeva, în liniștea albă a stâncilor care au fost martori tăcuți, ori poate în culmea blândă a acelui deal a rămas înscris pe veci miracolul de dincolo de lumea știută a unei seri de vară.

Bucate cu rubarbăr

I se spune rubarbăr, rabarbăr sau revent. E o plantă cam arțăgoasă, se înalță ca să fie văzută de departe și se întinde obraznic în toate părțile, cu niște frunze mari, lătărețe. Frunzele nu sunt bune de mâncat, sunt chiar otrăvitoare, dar tijele lor, pețiolurile rozalii-roșcate    sunt extrem de răcoritoare, acrișoare, numai bune pentru mâncăruri sărate sau dulci.    Cu cât culoarea tijelor este mai închisă, cu atât ele sunt mai acrișoare. Cu tijele tăiate în cubulețe se pot acri ciorbele, iar gospodinele pricepute prepară compoturi, siropuri și dulcețuri răcoritoare, dar și prăjituri.

Pandișpan cu rubarbă și caise

(Caisele pot fi înlocuite cu piersici, nectarine, prune sau mere de vară).

Separă albușurile și gălbenușurile de la 6 ouă. Bate albușurile spumă tare, după ce ai adăugat un praf de sare fină. Când spuma începe să fie mai consistentă, adaugă treptat 6 linguri de zahăr. Bate spuma până este tare, ca aceea pentru bezele, și apoi adaugă, pe rând, gălbenușurile, continuând să bați ingredientele până obții un amestec uniform. Adaugă zeama de la 1 lămâie, amestecă iar și apoi pune pe rând 6 linguri de făină și 1 linguriță de bicarbonat, amestecând bine după fiecare. Toarnă compoziția într-o tavă tapetată cu hârtie de copt sau unsă cu unt și presărată cu făină. Nivelează compoziția cu o lingură și deasupra așază rubarbă și caise tăiate în cubulețe. Pentru o tavă obișnuită de aragaz, ai nevoie cam de 500–600 g amestec de rubarbă și alte fructe. Coace prăjitura la foc potrivit, în cuptorul încălzit dinainte. Las-o la răcit înainte s-o tai în bucăți potrivite. Presară zahăr praf înainte de tăiere. Dacă folosești mere la această rețetă, în combinație cu rubarbă, presară și puțină scorțișoară.

Salată de vară cu rubarbă

Pentru a prepara această salată, ai nevoie de boabe de porumb fiert sau prăjit pe jar (poate fi o conservă de boabe de porumb, pentru cei mai leneși…), doi, trei castraveciori proaspăt culeși din grădină, 1 rădăcină de păstârnac dulce, un pumn de frunze de spanac tânăr, lobodă, măcriș sau salată verde. Poți adăuga, pentru aromă, și două, trei frunze de busuioc. Pune într-un castron boabele de porumb, adaugă felii de castraveciori, cubulețe de păstârnac și frunzele verzi. Pe deasupra mai pune și 2 tije de rubarbăr tăiate în bucățele potrivite și stropește totul cu ulei bun, de măsline. Rubarba e acrișoară, dar dacă totuși îți plac mult acriturile, te sfătuiesc să adaugi mai degrabă zeamă de lămâie, în loc de oțet.