• O cunoașteți din serialul „Trafic”, de la Pro Tv, unde interpretează, cu mare pasiune și talent, personajul Maria. Două însușiri pe care le ia cu ea și pe scena TNB, unde poate fi admirată din Septembrie •

Îmi place ce a ieșit

– La 27 de ani eşti o actriţă în plină ascensiune: câtă muncă și cât destin îți definesc succesul?

– Cred că, pe lângă muncă, trebuie să ai parte de nişte întâlniri care să te ajute. În cazul meu, cel puţin, aşa s-a întâmplat: au fost nişte oameni care m-au văzut, au crezut în mine, iar asta m-a ajutat ulterior să ajung la anumite proiecte. E dramul ăla de „locul potrivit şi momentul potrivit”. Poate nu e neapărat vorba de noroc, fiindcă eu am muncit şi am încercat să fiu serioasă în toate proiectele pe care le-am avut, dar cu siguranţă e vorba și de un pic de şansă.

– Așa cum s-a întâmplat în serialul „Groapa”, care ți-a adus popularitate. Acum, joci un rol principal în „Trafic”, o altă provocare, care te pune la încercare. Mai ai emoții când joci?

– Da, clar am emoţii! La orice proiect în care te implici şi de care-ţi pasă ai emoţii. E inevitabil! Cumva, cu fiecare proiect, o iei de la zero: ai aşteptări foarte mari… Şi acum, la „Trafic”, muream de nerăbdare să văd cum arată după montaj, voiam să văd cum s-a legat povestea. Deşi sunt anumite secvenţe în care mi-ar fi plăcut să fi fost mai „prezentă” în interpretare, per total, îmi place ce-a ieşit. Pe de altă parte, am şi o circumstanţă atenuantă: lucrul la un serial se desfă­şoară într-un ritm foarte alert, pe bucăți, uneori, pur şi simplu, nu ai destulă vreme la dispoziţie pentru un studiu aprofundat. La „Trafic” a exis­tat marele avan­taj că am primit mereu scenariul din timp, spre deosebire de cum se petrec lucrurile la alte proiecte de televiziune, dar chiar şi aici au mai intervenit mo­difi­cări de text, une­ori chiar pe set, şi, în plus, am avut multe secvenţe foarte diferite, pe care trebuia să le filmez în aceeaşi zi. Or, asta a fost o provocare. Nu aveam deloc timp să-mi trag sufletul: filmam, apoi fugeam la costume şi începeam să mă gândesc la ce urma să fac în scena următoare. Deci, trebuia să-mi menţin concentrarea şi, simultan, să-mi schimb starea pentru următoarea secvenţă, în funcţie de ce îmi impunea ea. Or, concentrarea intensă şi pe termen lung nu e uşor de dus: trebuie exersată tot timpul, ca să-ţi fie „la îndemână”.

– Concentrarea e o problemă a tuturor oamenilor care fac performanță. Ai vreo modalitate prin care ți-o cultivi?

– Ce mă ajută pe mine e şahul. Jocul de şah e un antrenament extraordinar, care mi-e util nu doar în sensul concentrării, ci și la modul general, în sensul că-mi pune în mişcare neuronii. În viaţa de zi cu zi, cu toţii suntem tentaţi să stăm mult prea mult pe internet, ceea ce ne afectează capacitatea de concentrare, relaţionarea etc. Aşa că eu prefer şahul în locul statului pe net. Îmi satisfac nevoia de dopamină în mod constructiv şi-mi pun creierul la treabă.

Altă Mărie, altă pălărie

– Cât de dificil ţi-a fost să te apropii de Maria, personajul tău din „Trafic”?

– Cel mai greu lucru cred că a fost relaţia cu părinţii. Maria e o persoană căreia nu-i e frică de conflicte, pe când eu sunt total opusul: decât să mă cert, mai bine las de la mine. Sunt genul împăciuitor, pe când Maria e gata să-şi apere punctul de vedere, chiar şi cu preţul iscării unui conflict. Iar când există vreo tensiune în raport cu părinţii, şi-o manifestă fără nicio stânjeneală: se pune la masă şi dă drumul replicilor acide. Ceea ce eu nu aş face niciodată! Deci, ăsta a fost aspectul cel mai provocator. Însă am avut ajutor: pe de o parte, Şerban Racoviţeanu şi Alex Tibu au scris un scenariu bun, iar regizorii cu care am lucrat m-au ajutat, în sensul că au ştiut cum să-mi explice, într-un timp scurt, pe unde s-o apuc cu Maria…

– Dar cu actorii care-i interpretează pe părinţii tăi din serial şi pe iubitul tău, deci – cu Adela Popescu, Tudor Chirilă şi Alexandru Burcă, cum te-ai înțeles la filmări?

– Cu Tudor şi Adela am avut mult de filmat, mai ales în primele zile, şi n-am prea avut timp în care să fim relaxaţi şi să lucrăm conştient la comunicare, dar, chiar dacă am lucrat în continuu, în scurtă vreme mi-am dat seama că ajunsesem să mă simt foarte confortabil alături de ei. Adela e şi foarte deschisă şi foarte relaxată la filmări, te atrage în mod natural. Tudor e cumva altfel: e foarte atent, pune multe întrebări legate de situaţii, face propuneri… De fapt, şi asta mi s-a părut foarte interesant: ei doi sunt foarte diferiţi, dar la filmări, în calitate de cuplu, de părinţi, s-au completat minunat. În orice caz, stilurile lor şi întrebările pe care le puneau m-au ajutat şi pe mine foarte mult, fiindcă m-au făcut să mă gândesc şi la alte aspecte ale situaţiilor, la care poate că nu mă gândisem înainte. În ceea ce-l priveşte pe Alex, a fost amuzant că, la început, din cauză că el e mai mic decât mine cu şase ani, am avut aşa, o mică reținere, mă gândeam că n-o să ne înţelegem prea bine. Dar a ajutat foarte mult că îna­inte de debutul filmărilor, ne-am văzut, am repetat împreună, am stat unul cu celălalt şi am reuşit, chiar, să devenim prieteni: ceea ce ne-a ajutat foarte mult la lucru. Dincolo de faptul că un prieten e întotdeauna un câştig, la nivel personal.

– Trăgând linie, crezi că rolul Maria e un pas înainte în cariera ta?

– Cu siguranţă! „Trafic” e un proiect bun, care sper să aibă şi succes la public. Deocamdată cifrele ratingurilor arată bine şi sper să se menţină tot aşa până la finalul sezonului. E un proiect pe parcursul căruia am învăţat foarte mult, iar rezultatul final chiar îmi place: urmăresc fiecare episod şi-mi e drag ce văd.

– Ioana, nu mulţi actori atât de tineri ca tine au avut şansa să „guste” şi din teatru, şi din cinema, şi din televiziune. Din care din ele ai vrea să te înfrupți mai mult?

– Mi se pare că sunt lucruri foarte diferite: e tot actorie, dar procesul de lucru diferă foarte mult. Ce se întâmplă la serial e diferit de ce se întâmplă la film, iar ce se întâmplă în teatru e şi mai diferit. În orice caz, pentru mine, cred că e prea devreme să-mi aleg un gen preferat. Sunt foarte curioasă, îmi place să fac proiecte cât mai diverse şi probabil că, în timp, la un moment dat, în mod natural o să-mi dau seama care gen mi-e mai aproape de suflet. Dar până atunci mai e drum lung, mai am de acumulat multă experienţă.

„Din Maramureș, la București”

– Ești originară din Maramureș. Cum ai ajuns în Bucureşti?

– Aici cred că a fost mai degrabă destinul. Eu am făcut un liceu de mate-info, în Baia Mare, şi eram setată să dau la Medicină. Când eram prin clasa a X-a, o prietenă a auzit că se făceau preselecţii pentru o trupă de teatru, ceva ce până atunci nu mai existase în liceul nostru. M-am decis s-o însoţesc la preselecţii. Însă acolo, şi ea, şi alte colege m-au împins de la spate să intru şi eu „în joc”: am dat proba şi-am fost primită în trupă, deși eu o ţineam întruna cu medicina. Însă, în clasa a XI-a, după ce făcusem vreo două spectacole la şcoală şi, mai ales, după ce am fost la festivalul de teatru „Ideo Ideis” şi am văzut „Fata din curcubeu”, spectacolul scris şi regizat de Lia Bugnar, am început să mă gândesc mai serios la actorie. Până la urmă, gândurile astea s-au cristalizat. Însă, iniţial, nu m-am îndreptat spre Bucureşti, ci m-am dus la Cluj, că era mai aproape de casă: la prima probă am luat o notă foarte mare, la a doua probă s-a dorit să fiu picată, căci clasele fuseseră deja făcute. În fine… drept urmare, în aceeaşi vară, am venit şi-am dat admitere la UNATC. Cu gândul că „dacă nu intru, nu mai dau”. Dar am intrat! La clasa lui Florin Zamfirescu. Şi după ce am văzut cum e la UNATC, am ajuns la concluzia că, deşi suferisem foarte mult din cauza rezultatului de la Cluj, m-am potrivit mult mai bine la UNATC şi la ce se întâmplă aici. Simt că şcoala de aici m-a ajutat mai mult. Apoi, la masterat, am lucrat cu Lia Bugnar, am făcut un spectacol cu ea, și, așa cum am spus, întâlnirea cu ea a fost foarte importantă pentru mine. Cumva, s-a închis un cerc…

– Cum a fost venirea la București, un oraș deloc confortabil ca stil de viață, în comparație cu Baia Mare?

– Adevărul e că am venit aici marcată de multe prejudecăți. „Am auzit că oamenii sunt foarte naşpa în Bucureşti!” (râde) Şi, într-adevăr, când am luat prima dată contact cu doamna care era administratorul căminului în care urma să locuiesc, m-am cam speriat. La prima vedere, mi s-a părut foarte dură. Apoi, cunoscând-o, mi-am dat seama că era un om pâinea lui Dumnezeu. Altfel, însă, n-am avut experienţe neplăcute, aşa că m-am adaptat şi la facultate, şi la Bucureşti, relativ uşor. Din punctul ăsta de vedere, faptul că pe perioada şcolii am stat în cămin, a fost un noroc: am avut colegi buni, mi-am făcut prieteni destul de repede, deci nu m-am simţit singură, într-un oraş foarte mare. Iar acum pot să spun că şi Bucureştiul înseamnă „acasă” – iubesc parcurile de-aici, poate şi pentru că-mi amintesc de Botiza, locul nașterii mele, unde-i totul verde şi frumos, iar spaimele legate de oamenii de-aici sunt nefondate. Bucureştenii sunt diferiţi de oamenii din Maramureş, să zicem, dar nu în sensul că sunt mai buni sau mai răi, pur şi simplu, au alt ritm de viață şi trebuie doar să te adaptezi la realitatea asta de-aici, la energia de-aici, care pe mine mă ţine-n priză şi-mi prieşte.

– Ce crezi că datorezi Maramureşului?

– Cred că mi-a dat spiritul ăsta răbdător, care mi-a fost şi îmi este de foarte mare ajutor. Nu-s genul de om care să se panicheze. Sigur că am şi eu griji, temeri, dar nu prea ajung la panică. Mereu sunt optimistă: mă gândesc că, indiferent cum arată lucrurile acum sau cum or să se aşeze, până la urmă o să fie bine. Am convingerea că, dacă fac meseria asta din plăcere şi pasiune şi cu seriozitate, e imposibil ca lucrurile să nu se lege. Trebuie doar să am răbdare. Probabil că de-asta nici nu sunt genul competitiv: de exemplu, dacă altcineva ia un casting la care particip și eu, mă gândesc că omul ăla s-a potrivit mai bine decât mine, că poate să servească personajul şi proiectul mai bine decât aş fi putut să le servesc eu. Deci, nu mă supăr. În general, eu mă raportez la mine însămi, nu la alţii, şi-atunci nu mă las consumată de gelozie. Ce mă consumă e faptul că, poate, uneori, nu mă simt suficient de bună sau pe cât aş vrea…

– Aşadar eşti optimistă, răbdătoare, împăciuitoare… Ce-ai mai adăuga acestui autoportret?

– Cred că sunt… un pic critică. Dar nu cu alţii, ci cu mine însămi şi în ceea ce priveşte munca mea. Şi sunt și un pic melancolică. În primii douăzeci de ani era ceva chiar recurent, apoi, pe măsură ce-am crescut şi şi-a pus şi Bucureştiul amprenta asupra mea, melancolia şi nostalgia s-au mai diminuat. Acum mi se „activează” când merg acasă, la Botiza, unde e familia mea: îi văd pe-ai mei (părinţii, fratele, sora şi… câinii) foarte rar. De parc-aş trăi în Germania sau cine ştie unde, foarte departe, dar… aşa s-au aşezat lucrurile, din cauza programului. Cu toate astea, suntem foarte apropiaţi sufleteşte, comunicăm foarte des prin telefon, încercăm să compensăm…

– În afară de profesie, ce te mai pasionează, Ioana?

– În ultima vreme am început să alerg, dar nu ştiu cât o să mă ţin de treaba asta: îmi place mult mișcarea, dar parcă mă dor genunchii. (râde) Deci, poate că nu e cel mai potrivit sport pentru mine, şi-ar trebui să găsesc altul. Sau poate n-am adidaşii potriviți… Îmi place să alerg, nu doar pentru sănătatea corpului, ci şi pentru că ajută la mental, la echilibrul interior. Apoi, în afară de şah, mă mai pasionează şi jocul de table. Tata m-a învăţat cum să le joc pe amândouă şi mi-am găsit şi-n Bucureşti parteneri de nădejde, aşa că joc şi şah, şi table, constant. De asemenea, strict la nivel personal, cânt. Asta e o poveste mai veche… Am făcut cursuri de canto în liceu, în perioada aia am participat şi la nişte concursuri, am luat nişte premii, apoi, o vreme destul de îndelungată, n-am mai cântat deloc, însă recent am simţit dorința să mă întorc la muzică, aşa că acum iau din nou ore de canto şi exersez. Momentan, pentru că sunt încă la nivel de studiu, cânt şi pop, şi jazz, şi R&B… Îmi face mare plăcere cântatul, și mă gândesc că merită să-mi cultiv abilitatea asta, fiindcă poate să mă ajute şi în meserie. Altfel – citesc, mă uit la filme şi la seriale, aş vrea să învăţ şi limba franceză… Şi, nu în ultimul rând, tot aici trebuie să mărturisesc că mai am o pasiune devoratoare: sunt topită după Maşa, pisicuţa mea, de aici, din Bucureşti. Am găsit-o pe stradă şi, pentru că în epoca aia pregăteam un Cehov, ăsta mi s-a părut cel mai potrivit nume.

– Vreun strop de vacanţă mai încape în ecuaţie? Se apropie toamna…

– Au fost câteva mici escapade la mare, dar n-am putut să stau prea mult, din lipsă de timp. În schimb, chiar mâine plec acasă, la Botiza. Iar mai târziu, probabil c-o să mai dau o fugă pe la mare. În vara asta nu m-am avântat mai departe de graniţele ţărişoarei noastre, c-am tot fost cu treabă şi treabă o să fie şi-n continuare…

– Proiecte concrete?

– Da. Am început repetiţiile pentru un lungmetraj, al lui Bogdan Mirică, iar la început de octombrie o să intru în filmările efective, undeva, la Dunăre. Abia aştept! Sunt foarte entuziasmată de proiectul ăsta: e vorba de o satiră cu un scenariu foarte, foarte bun… În plus, în distribuţie sunt foarte mulţi actori extraordinari, pe care îi admir, iar acum, că-i văd, că repet cu ei, sunt de-a dreptul şocată! De asemenea, mai sunt în discuţii pentru nişte spectacole, dar încă nu pot să mă lansez în afirmaţii. Oricum, se reiau în stagiunea asta „Noi 4”, spectacolul scris şi regizat de Lia Bugnar, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, „Muscă, paie şi bătaie” şi „Romeo şi Julieta”, tot la TNB. Cu „Romeo şi Julieta” o să mergem şi prin ţară, o să facem un turneu…