Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cristian Ban, regizor: “ Răscolitul în trecut îți dă impresia că le mai dai o șansă unor imagini, unor senzații, unor sentimente, unor voci dispărute să trăiască din nou”

Cristian Ban este emblematic pentru tânăra generație de directori de scenă. Arădean școlit la Cluj, el predă acum regie de teatru la Târgu Mureș.

De montat montează insa in toată țara. Anul acesta a fost în juriul festivalului de monodrame de la Bacău, iar spectacolul său “Arădeanca”, o emoționantă poveste despre faimoasa fabrica de păpuși din comunism, a putut fi văzut la București în cadrul Festivalului Național de Teatru.

Despre teatru am vorbit și noi cu regizorul Cristian Ban.

– Multe dintre spectacolele tale au acțiunea plasată în trecut, în copilăria comunistă a multora dintre noi. Ești un regizor nostalgic? Ce te fascinează la anii 80?

– Nu aș zice că sunt multe, dar probabil că aceste spectacole au fost mai vizibile și apreciate decât altele. Asta spune ceva, probabil, despre nevoia noastră de a purta un dialog constant cu trecutul, cu memoria. Sau cu ceea ce li s-a întâmplat altora. Și nu e neaparăt vorba despre nostalgie, amintiri frumoase sau vremuri apuse ci și despre anumite traume sau evenimente care încă au ecou asupra noastră și care confruntate acum, ne pot face să fim mai înțelegători și chiar mai buni atât în raport cu noi cât și cu ceilalți. Ca să răspund la a doua întrebare, s-ar putea să fiu un om nostalgic dar nu îmi permit să fiu și un regizor nostalgic pentru că e foarte multă muncă în spatele unei producții (zâmbește). E nevoie de alte atribute atunci când lucrezi cu zeci de oameni și repeți la un spectacol care vrei să iasă foarte bine. Mă fascinează mai degrabă anii 90 pentru că sunt anii în care am copilărit și mă gândesc că e o regulă ca pentru fiecare om cel mai frumos deceniu să fie deceniul în care a copilărit.

– Povesteste-ne, te rog, cum s-a născut spectacolul “Muzici și faze” de la Teatrul Excelsior din București.

– Lupt constant să nu fac niciodată ceva din seria încă un text, încă un spectacol. Să bifez, adică. Și atunci, pentru că știam că urmează să lucrez cu una din (dacă nu chiar cea mai) luminoasă și efervescentă trupă din țară, am făcut o listă cu ce ar trebui să conțină textul pe care urma să îl fac : ceva ce m-a marcat profund pe mine ca cititor, ceva ce nu s-a mai făcut pe scenele din România, ceva care să fie potrivit programului și publicului de la Excelsior, un tip ce spectacol pe care nu îl au încă în repertoriu, umor și nu în ultimul rând, ceva care să fie provocator pentru actori. Și voiam ceva în care să se cânte live. Deci Muzici și faze bifa tot de pe lista asta. M-a ajutat că m-a încurajat și scriitoarea Diana Bădica, care l-a cunoscut pe Ovidiu Verdeș, pentru că simțeam la început că e un roman care parcă nu își dorește să fie adus pe scenă. Mai aveam în cap și ideea că tot timpul romanul e mai bun decât filmul sau spectacolul. Dar cred că am câștigat acest pariu prin simplul fapt că nu am făcut doar o transcriere scenică a dialogurilor din carte ci am făcut spectacol din romanul în sine, pornind de la autor până la felul în care ne-am imaginat noi că au fost scrise cele peste 500 de pagini. Am fost înconjurat de oameni extrem de talentați, disponibili și implicați așa că a fost o mare bucurie și o plăcere munca grea depusă la acest spectacol și a meritat din plin.

– In Festivalul National de Teatru bucureștenii au putut vedea “Arădeanca”, o montare duioasă despre păpușile din comunism, inclusiv despre păpușa Nadia. Cum ai ajuns tu ca bărbat să rezonezi cu păpușile?

”Arădeanca”

– Am rezonat mai degrabă cu muncitorii și muncitoarele care au lucrat în acea fabrică de păpuși. Am pornit de la o imagine : o doamnă care s-a născut în același an cu Nadia Comăneci și care a muncit în acea fabrică facând păpușa Nadia versus persoana Nadiei Comăneci. Ambele eroine în felul lor. Apoi, privind acest tablou imaginar, mi-am pus niște întrebări cu privire la cum a evoluat viața fiecărei femei din acest tablou. Diferența între cele două ipostaze a fost imboldul cu care am pornit acest proiect. Pe urmă, am fost cu dramaturgă Elise Wilk să vizităm ceea ce a mai rămas din fabrică, apoi am mers la o terasă să mâncâm cartofi prăjiți și am vorbit despre toate astea. De aici încolo, Elise a scris 185 de pagini care stau la baza spectacolului și mi se pare că a reușit să scrie un text care face onoare atât femeilor care au muncit la Arădeanca cât și trupei din Arad. Mă bucur mult că spectacolul a ajuns în FNT pentru că e un spectacol muncit din greu iar actorii din Arad merită să mai plece de acasă din când în când și să fie văzuți și chiar apreciați de cât mai mulți oameni pentru ceea ce fac.

– Mi-ai spus cândva, într-un interviu pentru Formula As, că și dacă ai face un spectacol despre viitor tu tot despre trecut ai vorbi. Ce răspunsuri cauți în trecut?

– Să știi că în foarte multe din interviurile pe care le-am dat după aceea a fost citat acest răspuns al meu. Eu am răspuns impulsiv atunci. Cred că nici dacă aș fi la terapie, pe banii mei, nu aș sti ce să răspund acum (râde). O să meditez la asta… Probabil răscolitul în trecut îți dă vaga impresie că mai dai o șansă unor imagini, unor senzații, unor sentimente sau unor voci care au dispărut să trăiască din nou. Nu știi niciodată dacă în viitor vei mai avea șansa unor momente luminoase, revelatoare, marcante deși toți trăim cu speranța că va fi așa. Observ că în vacanțele de Crăciun, când toată lumea merge acasă, se postează mult pe net fotografii din copilărie și îmi imaginez că fiecare om, în acele zile, deschide sertarul cu amintiri și își pune o grămadă de întrebări. Mă consolez cu ideea că nici ei nu ar sti ce să răspundă la această întrebare. Ar fi mai ușoară dar și mai plictisitoare viața dacă am ști exact ce răspunsuri căutăm în trecut. Cu toate astea, simt că avem toți multe întrebări.

– Vorbind despre viitor, ai devenit profesor. Te împlinește această zonă?

– Da, răspicat. Eram și eu curios dacă mă voi adapta mediului universitar și cum voi gestiona responsabilitatea asta în paralel cu programul încărcat pe care îl aveam deja. Mă motivează mult ideea că cei care vin să studieze fac o mare investiție de fapt. Una emoțională, financiară, de timp, plus speranța că vor reuși să lucreze în acest domeniu la un nivel cât mai înalt. Încerc să fiu atent la fiecare, să nu îi tratez ca pe o masă amorfă de “studenți” și să îi ajut astfel încât această investiție să conteze în parcursul vieții lor. Mă împlinește când îi văd devenind mai buni atunci când lucrează, mai maturi și mai ales conștienți de lumea în care activăm. Mă feresc să predau idealismul. Nu în ultimul rând, mă simt chiar mândru când văd că fac spectacole bune.

– Și întorcându-ne la trecut, îți amintești cum te-ai îndrăgostit de teatru?

Repetiție la ”Unchiul Vanea

– Țin minte foarte bine când m-am îndrăgostit de soția mea. E un moment clar și intens. Cu teatrul însă, nu pot defini momentul. A durat mai mult se pare. Dar sigur marea îndrăgosteală a venit la ceva timp după ce am început să lucrez, nu de la început. Nu fac parte din categoria celor care au făcut sau au văzut mult teatru în liceu. De abia la finalul liceului, în urma unor spectacole văzute întâmplător la un festival am devenit curios de ceea ce ar putea fi regia. Chiar dacă nu pot prinde exact clipa, cred că s-ar putea să aibă legătură cu momentele de grație când vezi cum poveștile de pe scenă reușesc să atingă profund si real oamenii. Și când acei oameni își fac curaj să îți scrie un mesaj sau să îți lase un gând bun cumva prin care să îți mulțumească. La asta adaug fascinația față de actori și momentele când reușim să descoperim lucruri împreună sau să facem ceea ce nu știam că nu se poate. Sunt momente în care simți că ceea ce faci contează iar asta e un privilegiu imens, să simți că munca ta e utilă în vreun fel. Probabil e ca așa simțeau și muncitoarele de la Arădeanca dacă vedeau că o fetiță se joacă cu o papușă făcută de ele și acea fetiță era fericită.

– Anul acesta, la Bacău, ai fost în juriul Festivalului de Monodrame. Ce crezi că ar trebui înainte să se apuce de un one man show să aibă în vedere un actor?

– Dau o listă cu ce îmi vine în cap : mijloacele de expresie sunt mai importante decât textul, să nu fie patetic pentru că dacă vrei să emoșionezi așa publicul, o să se întâmple exact contrariul, experienta one-man-show-ului ar trebui să fie fun, indiferent de subiect, dacă e mai lung de 60 de minute, ar trebui ca ori textul, ori actorul să fie extraordinar, e foarte important ritmul când ești singur pe scenă. În rest, spre rușinea mea, am fost pentru prima oară în Bacău și a fost un început foarte bun de stagiune acea săptămână petrecută acolo. Mă bucur că am fost în acest juriu împreună cu Irisz Kovacs și Raluca Cârciumaru și totodată pentru că am cunoscut echipa teatrului din Bacau care îmi dovedește ce oameni minunați și muncitori sunt în teatrele de stat din țară care (de multe ori pe nedrept) nu ajung tot timpul în lumina reflectoarelor de la centru. Deci recomand acest teatru oricui.

– În ultima vreme te-ai întors la clasici. Ai montat “Unchiul Vania” la Oradea. Ce te-a trimis la Cehov? Face bine din când în când un popas în clasici?

– Aș face tot timpul Cehov. Cred că mi-ar plăcea să repet pur și simplu scene din Cehov fără să iasă neapărat un spectacol din asta. Înveți multe. Încă încerc să definesc de ce e așa fascinant orice a scris și cred că are legatură cu faptul că reușește să imagineze lumi foarte profunde care reflectă cu mult umor toate slăbiciunile noastre iar citind textele lui, primești doar anumite fragmente din acele lumi prin replicile scrise. Și magia e că restul iese la suprafață din pauze, din conexiuni, din ceea ce îți imaginezi că simt personajele zicând un lucru sau altul. Și atunci pariul e să aduci la suprafață acea lume în totalitatea ei folosind doar niște replici de multe ori banale dar în spatele cărora e de fapt e ceva extrem de profund. Deci face bine din când în când un popas la Cehov, o să mai urmeze.

– Există vreun text pe care îți dorești cu ardoare sa îl pui in scenă dar nu și curaj încă?

– Dacă ar fi un text pe care să nu am curaj să îl montez, mâine m-aș apuca de el! Și sper să nu pui asta în titlul interviului pentru că s-ar putea să sune arogant. (zâmbește) Ideea e că dacă ai actorii potriviți și ești mobilat cu măcar 2-3 păreri despre lumea asta, nu prea ai de ce să îți fie frică de un text. Pentru că un actor bun te poate inspira în moduri nebănuite. În schimb sunt texte clasice și scriitori care îmi plac când îi citesc acasă dar nu am un imbold de a face spectacole din ceea ce au scris. Sunt conștient de vremurile pe care le trăim. Oricât de mare scriitor ar fi Lope de Vega de exemplu, nu aș chinui publicul de azi cu textele lui. Dar ca să nu reiasă că nu am temeri, pentru că am, pot spune că sunt mai degrabă forme noi de a face teatru pe care nu am curaj încă să le abordez. Sunt mare fan teatru dans de exemplu. Sper să prind curaj, lucrez la asta. Nu dansând, ci pregătind ceva care să aibă legătură cu zona asta.

– Ce mai urmează să montezi?

– Pregătesc un nou spectacol la Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfantu Gheorghe și apoi, în speranța că vom trăi vremuri senine, îmi doresc să reușesc să duc la capăt cu bine proiectele pe care le am în următorii doi ani. Atât de mult încât, din superstiție, nu o să spun momentan unde. (zâmbește)

Foto: Sebi Tons, Laurian Popa

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.