Teatru pe acoperiș

În plină pandemie, TNB reușește imposibilul: scoate o premieră! Spectacolul de teatru-document „Jurnal de România. 1989”, semnat de Carmen Lidia Vidu, îi are ca actori, dar și ca personaje centrale, pe Ion Caramitru și Oana Pellea, care povestesc ce au făcut la Revoluție. Un spectacol-eveniment, ce se joacă pe acoperișul Teatrului Național, și care ne-a îndemnat să-l iscodim pe marele actor despre Revoluție, dar și despre România, la 30 de ani după evenimentele din decembrie.
„Subiectul Revoluției m-a preocupat și mă preocupă”
– Domnule Caramitru, tot teatrul românesc este în mare suferință, cu spectacolele blocate din cauza pandemiei, dar iată că dumneavoastră ați izbutit zilele acestea la Teatrul Național să scoateți o premieră. Despre ce este vorba?
– Noi avem norocul cu Sala Amfiteatru, situată pe acoperișul Teatrului Național, care în mod normal are 400 de locuri, dar acum, dată fiind situația, am amenajat-o pentru doar 60 de spectatori. Premiera noastră, „Jurnal de România. 1989” este un spectacol inedit, cum nu s-a mai făcut la Teatrul Național, un spectacol de teatru-document, creat de Carmen Lidia Vidu, un regizor care s-a exersat în acest gen de teatru și îl face foarte bine. Sunt patru actori, cu patru mărturisiri despre momentul Revoluției din 1989. Este un material ingenuu și foarte sincer, despre un eveniment nu doar important, ci și foarte dur din istoria noastră, un eveniment sângeros și plin de controverse, care nu s-au lămurit nici până în ziua de azi. Har Domnului, sunt multe încă de spus despre acel moment istoric, și fiecare dintre cei patru actori, între care mă număr și eu, are ce spune despre acele zile, despre ce a fost înainte, dar și despre ce a urmat după Revoluție. Spectacolul va naște sigur un interes viu, pentru că atunci când vorbim despre o astfel de temă, „succes” este poate un cuvânt nepotrivit. Noi vrem nu să aibă pur și simplu succes, ci să nască discuții.
– Ce v-a atras la acest proiect?
– Carmen Lidia Vidu face de câțiva ani seria „Jurnal de România”. Am văzut în Festivalul Național de Teatru spectacolul „Jurnal de România. Timișoara” și mi-a plăcut foarte mult. Așa că atunci când a venit cu propunerea de a monta la noi încă un spectacol din această serie, atât eu cât și consiliul artistic am fost imediat de acord. Cu atât mai mult cu cât subiectul Revoluției m-a preocupat și mă preocupă.
– Până acum în „Jurnal de România”, regizoarea Carmen Lidia Vidu prezenta istorii personale ale actorilor legate de anumite orașe. Acum este vorba despre istorii personale legate de istoria țării, de un eveniment major pentru devenirea României. Istorii cu „i” mic despre Istoria cu „I” mare.
– Da, sunt în spectacol povestite foarte sincer istorii foarte personale, legate de 1989 și de raportarea noastră la comunism. Eu, unul, am urât din tot sufletul comunismul, iar familia mea a avut numai de suferit sub comuniști. Despre toate acestea povestesc în spectacol. Despre povestea mea și a familiei mele.
– Vor fi probabil voci care vor spune: „Iar comunism?” Ce părere aveți despre asta? Mai este o temă de actualitate?
– Eu cred că tema asta trebuie dezbătută până la rezolvarea ei. Dar te întrebi, pe bună dreptate, cine să aducă rezolvarea, când cei mai ortodocși comuniști și securiști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi?
– Fiecare român are propria revoluție, dar dumneavoastră faceți parte chiar din Revoluția din 1989, ați participat activ la ea. Cum a fost această reîntoarcere în timp?
– Acest spectacol se întâlnește cumva cu dorința mea de a scrie despre acele evenimente. Sunt multe de spus despre Revoluție, și bună parte din ce voi scrie în memoriile mele se regăsește în spectacol. Revoluția a dat glas nemulțumirii generale, a pornit din disperare, ajungând până la înfrângerea fricii de moarte. Oamenii au ieșit în bătaia puștii ca să scape definitiv de nenorocirile comunismului, pentru ca până la urmă tot comuniștii să confiște aceste energii sincere. De fapt, s-a indus ideea că oamenii au ieșit împotriva lui Ceaușescu, nu împotriva comunismului în sine. Ceea ce nu era adevărat.
– Dacă s-ar fi pus în aplicare punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, am mai fi ajuns să fim infectați de comunism?
– Nu. Sau dacă ar fi venit Regele Mihai la conducerea țării. Ascultați ce vă zic: Ceaușescu a condus România 25 de ani, Regele Mihai ar mai fi domnit tot 25 de ani. S-ar fi încheiat chiar și simbolic un ciclu istoric.
„Artiștii ar trebui plătiți în funcție de talent, nu după vechime”

– Și în teatru se plimbă nestingherită fantoma comunismului?
– Până și teatrul este guvernat tot de legi care sunt în vigoare de pe vremea comunismului. Artiștii sunt retribuiți în funcție de vechime, nu de talent. Dacă Pavarotti la 25 de ani ar fi cântat la Opera Română, ar fi trebuit să aștepte 12 ani până să ajungă la categoria de salarizare 1 A. Pe de altă parte, același Pavarotti nu ar fi putut preda la Conservator, la București, pentru că nu avea doctoratul. Ion Voicu sau Gheorghe Zamfir nu ar putea nici ei preda la noi. În Japonia, de exemplu, unde teatrul tradițional este transmis din tată în fiu, marii artiști sunt considerați monumente naționale vii, nu categoria 1 A. Artiștii ar trebui plătiți în funcție de talent, nu după vechime. Ca și sportul de performanță, și actoria e o meserie competitivă.
– Pe de altă parte, acum este propusă o nouă lege, care vă vizează chiar și pe dumneavoastră.
– Asta e o bășcălie, un proiect de lege făcut să mă dea pe mine jos. Dacă la asta s-a ajuns și este nevoie de o lege trecută prin Parlament ca să fiu eu dat afară, mă declar mulțumit. În istoria teatrului universal, dar și în teatrul românesc, cei mai prolifici directori de teatru au fost chiar marii artiști, ajunși la o anumită experiență. La noi, cel mai longeviv și mai de succes director a fost doamna Bulandra, care a murit în funcție. Eu am dat concurs pentru direcția Teatrului Național în 2005, cu o comisie formată din profesioniști de prim rang, condusă de Liviu Ciulei. Am fost opt candidați. Concursul a durat o săptămână. Am câștigat, și de atunci și până azi, cred că ce se întâmplă la Teatrul Național, lăsând deoparte această perioadă de pandemie, este, fără falsă modestie, neașteptat de bine. După reconstrucția teatrului (67.000 de metri pătrați construiți, cu o amprentă la sol de un hectar jumătate), dispunem de șapte săli, dintre care una a fost alocată noii generații de creatori. În luna februarie, înainte de pandemie, am jucat 95 de spectacole cu săli pline, avem un repertoriu de aproape 60 de titluri. Acum, însă, trăim din subvenții și avem buget de producții zero. Nu e nimeni vinovat, avem un dușman nevăzut.
„Dreptul la liberă exprimare, în unele cazuri, are manifestări de-a dreptul macabre”

– Ce părere aveți despre vremurile pe care le trăim acum, de pandemie?
– Asist cu disperare la negarea acestui virus. Cum poți spune că e o minciună? O minciună a întregului mapamond? Parcă nu a fost niciodată lumea mai unită într-o idee, decât a lupta împotriva acestui virus. În acest context, să auzi nu doar oameni simpli, dar și politicieni sau juriști spunând că virusul nu există și că spitalele sunt lagăre de exterminare, mi se pare incredibil. Dar, singurul drept câștigat la Revoluție pe care nu ți-l poate lua nimeni înapoi este dreptul la liberă exprimare, drept care, iată, în unele cazuri, are manifestări de-a dreptul macabre.
– Reîntorcându-ne la revoluție, tema premierei de la TNB, credeți că se va face vreodată lumină în acele evenimente, și dreptate victimelor?
– Deocamdată, vedem că dosarul violențelor din 10 august, un moment mult mai aproape de noi, a fost clasat. Paradoxul acestei clasări este că procuratura a decis că nu a fost nicio încercare de lovitură de stat. E un nonsens total. Sunt foarte curios ce va fi acum, pe 10 august. Eu sunt hotărât să ies în piață, împreună cu fiii mei. Aș fi ieșit și atunci, dar eram în turneu cu Horațiu Mălăele, în Elveția.
– Gala HOP și Gala UNITER vor mai avea loc anul acesta?
– Gala HOP se va ține la sala Amfiteatru a TNB, sală în aer liber. Gigi Căciuleanu va fi și anul acesta directorul Galei. Iar Gala UNITER, care ar fi trebuit să aibă loc în mai, la Craiova, pentru că Teatrul Național de acolo împlinește anul acesta 170 de ani, a fost amânată pentru 21 septembrie și sperăm să o ținem tot la Craiova, pentru a sărbători teatrul din oraș, în aer liber.
Foto: Florin Ghioca – TNB (3)