Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Mistere nedezlegate

Globurile aurii din Mexic

Tem­plul Şarpelui cu Pene (Foto: Shutterstock)

Teotihuacan, care înseamnă „locul unde oa­menii devin zei”, este un sit arheologic ce­lebru, aflat în Mexic, la aproximativ 50 de kilometri distanţă de metropola modernă Mexico City. Teo­tihuacan este un oraş de mari dimensiuni, construit în întregime din blocuri masive de piatră, cu apro­ximativ o mie de ani înainte de apariţia aztecilor! În perioada lui de glorie (100 î.e.n. – 650 e.n.), era un megalopolis, unde trăiau, conform estimărilor, circa 100.000 de oameni! Locuitorii din Teotihuacan aveau clădiri impozante, drumuri pavate, ziduri de apă­rare uriaşe şi temple bogat ornamentate, clădite sub for­mă de piramide enorme, dintre care cele mai im­por­tante erau Templul Soarelui, Templul Lunii şi Tem­plul Şarpelui cu Pene. Paradoxal, deşi Teotihua­can este un sit arheologic extrem de cunoscut, unde de zeci de ani se fac cercetări intense, el continuă să re­­prezinte o enigmă: practic, în ciuda strădaniilor oa­menilor de ştiinţă din toată lumea care au lucrat acolo, despre populaţia care a construit Teotihuacan-ul şi despre cultura ei nu se ştie aproape nimic! Aşa cum nu se ştie nici din ce motiv, în jurul anului 700 e.n., brusc, locuitorii de acolo s-au pornit peste noap­te într-un exod în masă, abandonându-şi bogatul şi înfloritorul oraş. De asemenea, nu se ştie nici ce s-a întâmplat cu ei ulterior: unde s-au dus? Ce s-a ales de ei? Tot ceea ce s-a aflat până acum este că re­zi­den­ţii din Teotihuacan venerau opt zei. Şi se pre­supune că, în cinstea lor, făceau adesea sacrificii ani­male şi umane – deşi, în anii din ur­mă, teoria aceasta a început să fie din ce în ce mai vehement combă­tută! În plus, recent s-a constatat că, de fapt, Teotihuacan-ul se întinde pe o su­pra­faţă sensibil mai mare decât s-a cre­zut până acum şi că sub ţărâna şi plantele luxuriante din jungla în­con­jurătoare continuă să se afle în­gropate şi ascunse structuri labirin­tice de mari dimensiuni, cât şi nume­roase tuneluri şi camere sub­terane. Prin urmare, ar­heo­logii s-au pus din nou pe treabă! Şi nu a trecut mult pâ­nă când au mai descoperit o enigmă! Recent, specialiştii de la Me­xico National Ins­titute of Anthropology and History s-au apucat să exploreze nişte cavităţi până de curând necunos­cu­te, aflate la mare adân­ci­me, sub Templul Şar­pe­lui cu Pene (sau Tem­plul lui Quetzalcoatl). Ca să nu de­terioreze struc­tura, au apelat mai întâi la un roboţel de 91 de centimetri, botezat Tláloc II – TC, care era echi­pat cu camere de fil­mat, cu scannere cu infra­roşii, cu un sistem de car­tografiere 3D, cât şi cu un braţ mecanic care să în­de­părteze obs­­tacolele a­pă­rute în cale. Tláloc a pornit la drum şi, parcur­gând un pasaj din piatră, a ajuns la o suită de trei încăperi perfect conser­vate, iar într-una dintre ace­le încăperi a făcut o des­­co­perire spec­taculoasă: pe întreaga suprafaţă a podelei erau depo­zitate, cu mare grijă, sute şi sute de globuri din argilă galbenă, cu di­men­siunile cir­cum­­ferinţelor cuprinse între 3,81 centi­metri şi 12,7 centimetri. Când au fost analizate, s-a constatat că glo­burile fuseseră acoperite cu un strat de pirită, ca­re, între timp, oxi­dase, transformându-se în jarosit. Însă asta în­seamnă că, iniţial, sferele aveau o culoare galben strălu­citoare şi că sclipeau la fel ca aurul! De ase­menea, s-a observat că şi pereţii încăperii au fost „căptuşiţi” cu un strat de magnetit amestecat cu pi­rită şi cu hematit, astfel că, în pe­rioada prehispanică, de când datează camerele şi obiec­tele din interior, şi zidu­rile sclipeau ca şi când ar fi fost din aur! Din păcate, ar­heo­logii nu au idee în ce scop erau folosite încăperile şi glo­burile. Se pre­supune că erau între­buin­ţate de condu­cătorii şi de înal­ţii preoţi ai oraşului, fie pentru rea­li­zarea unor ritualuri, fie pentru înhu­mările unor per­sonaje de va­ză. Atât doar că nici în com­plexul acesta sub­teran, nici în întreg Teo­ti­hua­can-ul nu a fost descoperit ni­ciun mor­­mânt! Ar mai fi po­sibil, con­form spe­culaţiilor cer­cetă­torilor, ca globurile să fi fost consi­de­rate un soi de ta­lis­mane sau să se constituie în ofran­de pentru zei. Enigma ca­pătă dimen­siuni şi mai pro­fun­de când se ia în considerare încă un detaliu: tu­nelul prin­cipal care duce la com­plexul sub­teran a fost sigilat cândva, în de­cursul tim­pului, ca şi când s-ar fi dorit ca în acest fel ceva de mare preţ să fie protejat şi as­cuns. Mai mult, şi pe­reţii acestui tunel au fost îm­po­dobiţi cu scoici, jad şi alte tipuri de pietre semi­pre­ţioase, iar de-a lungul lui au fost găsite nenumărate obiecte din lut, splendid de­corate. Con­form eva­luă­rilor cu apa­ratură de ulti­mă ge­ne­raţie, se pare că sis­temul sub­teran de încă­peri con­tinuă, astfel că ar­heologii spe­ră ca investigaţiile vii­toare să le fur­nizeze in­for­maţii care să elucideze mă­car o parte din mis­terele ce învăluie Teotihua­can-ul sau poate chiar să-i con­ducă la mormântul vreunui conducător al oraşului.

Templele pierdute din India

Pandemia de COVID 19 a obligat mulţi ce­tă­ţeni indieni, care munceau sau studiau la de­părtare de locurile natale, să se întoarcă acasă. O si­tuaţie care a avut şi un efect pozitiv: tinerii, mai ales, s-au gândit să profite de acest timp şi să se ocu­pe de lucruri la care se gândeau de mult, dar pe care le tot amânaseră, din cauza celorlalte obligaţii presante. Astfel, un grup de adolescenţi şi tineri dintr-un sat din sudul Indiei, aflat pe malul râului Penna, s-au apucat, plini de entuziasm, să sape în zona unde s-a aflat vatra originală a satului lor, dar şi „Nageswara Swamy”, un templu hindus celebru, care a fost construit acum 300 de ani şi, în urmă cu 170 de ani, a fost acoperit cu totul de nisipul depus de fenomenul schimbării cursului râului Penna. Atunci, în 1850, la mijlocul secolului XIX, satul a fost mutat la o oarecare distanţă, dar templul a fost pier­dut, iar această pier­dere i-a afectat profund pe credincioşii din re­gi­u­ne. Acesta a fost şi mo­tivul pentru care tinerii despre care am vorbit şi-au spus că a venit mo­mentul să încerce să-l re­găsească şi să-l redea hinduşilor indieni. Iar eforturile lor au fost în­cu­nunate de succes: du­pă zile şi zile istovitoare, în care au săpat până la epuizare, temerarii au des­coperit şi au scos la lumină Mukha Man­tapam-ul, adică poarta de acces în templu. Imediat au anunţat autorităţile, cerându-le ac­ceptul pentru continuarea săpăturilor. Accept pe care l-au primit. Tinerii doresc acum să ajun­gă la sanctum sanctorum, punctul central al templului, acolo unde se află statuia lui Shiva, zeul suprem, urmând ca, în continuare, recuperarea şi restaurarea construcţiei religioa­se să fie realizate de specialişti.

Însă acesta nu este singurul exemplu de templu indian pierdut: în ultimele secole, opt sute de monumente de acest tip au fost acoperite de ape, de pământ sau de vegetaţie, din cauza construirii de baraje şi a unor fenomene naturale! Organismul denumit The Indian National Trust for Art & Cul­tural Heritage (INTACH) şi-a pro­pus să de­ma­reze şantiere simul­ta­ne pentru recuperarea şi restaurarea lor. Din fericire, cei de la INTACH sunt uneori ajutaţi de con­cetă­ţeni, asemenea tine­rilor pe care i-am po­menit, iar alteori în­săşi natura este cea care se decide să le indice cu precizie locaţiile unor temple dispărute. De exemplu, tot în plină pandemie, la începutul lunii iunie, apele râului Mahanadi, din partea cen­tral-estică a Indiei, a înregistrat o scădere atât de dra­matică a nivelului apei, încât din unde a „ră­sărit” partea superioară a clădirilor unui templu dedicat lui Gopinath Dev (numele hindus al zeului Krishna), templu care a fost construit la sfârşitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea. Atât acest monument religios, cât şi satul Satapatana, construit împrejurul lui, au fost în­ghiţite de apele râului la mijlocul secolului al XIX-lea. Conform Hindustan Times, şeful INTACH şi o echipă numeroasă de specialişti au ajuns deja la faţa locului şi studiază posibilităţile tehnice prin care nivelul apei să fie controlat şi astfel templul să fie recuperat şi restaurat.        

Celebrul Stonehenge a făcut un pui!

De fapt, exprimarea nu e corectă, întrucât „pu­iul” este cu mult mai mare decât bine­cu­noscutul com­plex megalitic de la Stonehenge! Povestea a în­ceput cu un grup de arheologi care, urmând indi­caţiile unor localnici, au mers într-o zonă aflată la o aruncătură de băţ de Stonehenge, ca să verifice niş­te „căuşuri” din sol, care li s-au părut bi­zare câ­torva pa­sionaţi de istorie. Ajunşi la faţa lo­cului, spe­cialiştii le-au dat dreptate: deşi „căuşurile” acoperite cu iarbă ar fi putut foarte bine să fie doar niş­te simple adâncituri rezultate ca urmare a sur­pă­rilor solului calcaros, distri­bu­ţia lor părea să fie totuşi prea „or­­donată”. Dată fiind şi apropierea de Stonehenge, dar şi de Durrington Walls, lo­­cul unde au fost descoperite ves­tigiile unui sat neolitic uriaş – s-a estimat că numărul lo­cu­inţelor era de peste 1.000! –, arheologii s-au de­cis să pur­ceadă la o investi­gaţie temei­nică. Din fericire, datorită avansurilor tehnologice, verificările pe teren nu mai implică obligatoriu zile sau chiar luni de muncă brută, menită să decoperteze terenul. Azi, sistemele georadar permit vizualizarea structurilor subterane, naturale sau nu, cu o precizie de centi­metri! Aceasta a fost tehnologia la care au apelat şi arheologii de la University of Bradford, conduşi de profesorul Vince Gaffney. Iar ceea ce au descoperit i-a lăsat pe toţi „bouche bée”: „(…) o structură pre­istorică gi­gantică, care, în prezent, este semnificativ mai mare decât oricare alt monument preistoric cunoscut din Marea Britanie şi, posibil, chiar şi din Europa!” Conform profesorului Gaffney, cercetă­ri­le au re­levat existenţa a 20 de „puţuri” care de­li­mitează un perimetru circular cu circumferinţa de 2 kilo­metri. „Puţurile” au aproximativ 10 metri lăţime şi 5 metri adâncime, dar se crede că, iniţial, ele au fost mai adânci. De asemenea, se bănuieşte că ele erau sau mai sunt încă „um­­plute” cu mono­liţi ase­­­me­nea ce­lor de la Stone­­henge – doar că de di­men­siuni încă şi mai mari. În plus, s-a cons­tatat că şi acest „cerc” pre­­is­toric se ali­niază per­fect cu sol­sti­ţiile, la fel ca fai­mo­sul cerc de la Stone­henge. Evident, im­portanţa des­co­peririi a generat hotă­rârea de a se organiza un şantier ar­he­o­logic clasic, care să scoată la lumină enormul monu­ment pre­isto­ric, pentru stu­dierea lui detaliată. Pro­fesorul Gaffney a declarat: „Această desco­pe­rire ui­mitoare poate să ne ofere in­formaţii esenţiale des­pre traiul şi credinţele stră­moşilor noştri din Neo­litic.”

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian