Români care au reușit: „Gelateria Da Michele”

Într-o duminică, pe la prânz, drumul mă du­ce, întâmplător, în Târgu Mureș. E vară, e cald, soarele arde în crucea cerului. Și ce altceva mai potrivit pentru miez de iulie, decât o înghețată răcoritoare? Cu câteva săptămâni în ur­mă, auzisem, pe postul național de radio, despre Gelateria Da Michele, din Târgu Mureș, unde se pre­pară înghețată cu gust neobișnuit, de bere, de țuică sau de orez cu lapte. Cum să ajungi în oraș și să nu vezi despre ce este vorba? Cu atât mai mult cu cât afacerea nu aparține, cum scrie pe firmă, vreunui italian, ci unei familii din Luduș: Mihai și Alexandra Urcan. Doi români faini, cărora vitre­giile vieții nu le-au „înghețat” op­timismul.

„Gelato” – sută la sută natural

Am găsit ușor adresa „gelateriei”, amplasată discret, la „picioarele” Teatrului Național din Târgu Mureș. Pe terasa cochetă și extrem de curată, mesele sunt pline. Părinți cu copii de toate vârstele, perechi de-ndrăgostiți, plimbăreți singuratici stau și savurează neobișnuitele arome ale înghețatelor create aici. Servirea se face doar în interior, unde are acces o singură persoană. Sunt deja vreo zece clienți ce așteaptă, răbdători, să le vină rândul. Ni­meni nu vociferează, nimeni nu se enervează. De ce ar face-o? Răbdarea le va fi răsplătită din plin.

Absolvent al unor școli de industrie alimentară și de mecanici auto, Mihai Urcan a lucrat, o vreme, în industria laptelui din județul Mureș. I-a plăcut să învețe câte ceva din fiecare loc prin care a trecut, conștient fiind că orice știe în plus i-ar putea fi de folos. Când fabrica a dat faliment, Mihai a plecat în Italia. Asambla standuri în pavilioane expozițio­nale. Așa l-a cunoscut pe cel care, peste ani buni, avea să-l învețe tainele preparării înghețatei. Până atunci, avea să mai fie director al unei multina­ționale, administrator al unui depozit de materiale de construcții și al unei pizzerii. După ce a pierdut totul, când a venit criza economică din 2008, a început să facă drumuri spre Germania, trans­portând fie autoturisme, fie persoane. „În toate orașele mari prin care treceam, intram în mall-uri, în centre comerciale, să văd ce merge și ce nu. Peste tot era coadă la produsele ieftine, la pati­serii, fast-food, înghețată, covrigi, în timp ce res­taurantele erau goale. Așa mi-a venit ideea cu înghețata”, spune Mihai. „Și nu voiam să fac ni­ciun rabat de la calitate. Târgu Mureș este un oraș cu tradiție în cofetărie, cu oameni rafinați și pretențioși. Și atunci m-am gândit cum să-l găsesc pe cofetarul pe care-l cunoscusem în Italia și care se oferise, cu vreo zece ani în urmă, să mă ajute”. Din aproape în aproape, Mihai a reușit să ia le­gătura cu el. Bucuros să-mpărtășească și cu alții din arta lui, italianul l-a chemat la Bergamo, să-l în­vețe tainele preparării înghețatei artizanale. „În­ghețată e un cuvânt care nu există în limba ita­liană, așa cum gelato, la fel ca și pizza, nu au cum să fie traduse în limba română”, spune Mihai. „Pentru că gelato înseamnă un produs făcut doar din ingrediente sută la sută naturale, fără niciun fel de adaos artificial”. Adică exact așa cum se prepară în laboratorul gelateriei „Da Michele” din Târgu Mureș.

Ingrediente naturale și fructe cu gust

Laboratorul gelateriei e doar cu puțin mai mare decât bucătăria obișnuită a unui apartament de bloc. Într-un capăt se află o chiuvetă largă, destinată exclusiv spălării fructelor, cu un furtun zdravăn, rezistent la o presiune mai mare a apei. Lângă chiuvetă, o masă lungă, de inox, pe care Mi­hai așează gălețile, și ele de inox, în care prepară amestecul cel gus­tos, cu un fel de mixer de di­men­siuni uriașe. Fruc­telor zdro­bite li se adaugă apă, făină de roș­cove și ceva zahăr, a cărui can­titate e minuțios calcu­lată, în funcție de cât de dulci sunt fruc­tele. Rezultatul se nu­mește sor­bet și preparatul poate fi consu­mat și în perioadele de post. Pentru gelato, sunt utilizate și alte ingrediente: lapte, smân­tână, unt, unt de cacao sau unt de co­cos. „Odinioară, înghețata se fă­cea în niște butoaie mari, de lemn, care aveau în mijloc un recipient metalic, în care se punea ames­tecul. În butoi era a­șe­zată gheață, alter­nativ cu sare, ca fri­gul să fie dirijat spre interior, respectiv spre reci­pien­tul me­ta­lic. La început, com­­poziția era ames­tecată cu o viteză mai mare, care scă­dea pe mă­sură ce devenea cre­moasă. Este exact ce facem și noi acum, doar că nu punem gheață și nu amestecăm cu mâna compoziția, iar răcirea se face cu un aparat special.” Odată răcită, înghețata este dusă în camera frigorifică și lăsată acolo pentru cel puțin 24 de ore, la o temperatură de -18 grade Celsius. Într-o altă cameră frigorifică sunt păs­trate fructele, cumpărate doar de la producători verificați. „Înainte să cumpăr fructele, le gust. Dacă nu au gust, nu le cumpăr. În timp, ne-am găsit și furnizori de fructe de calitate, cum sunt căpșunile pe care le luăm din Satu Mare. Cei de acolo ni le culeg fără codițe, luăm câte 400-500 kg, când e sezonul lor, și le ținem în ca­mera frigorifică. La fel facem și cu pepenele galben, zmeura, afinele și celelalte fructe de pădure. Am învățat când le e vremea fiecăreia și când au gustul cel mai bun. Kiwi, de exem­plu, care nu se produce în țară, îl cumpărăm în decembrie-ianuarie, când are cel mai bun gust, e copt și dulce”.

Chiar dacă Mihai e singurul care se ocupă de prepararea înghețatei, gelateria are, desigur, și câțiva angajați. „Am căutat să angajăm oameni buni și corecți, în care să putem avea încredere. Nu-i tratăm ca pe niște angajați, ci ca pe membri ai familiei noastre. Așa am făcut și pe perioada pandemiei, când a-i fi trimis în șomaj le-ar fi anulat unora dintre ei șansa obținerii unui credit pentru locuință. I-am ținut angajați, având și norocul că începuserăm, încă înainte de starea de urgență, să facem livrări la domiciliu, iar cli­enții ne-au cerut permanent înghe­țată. Financiar, în această perioadă, am acoperit pier­derile din banii destinați unor inves­tiții, dar nu ne pare rău. Dacă suntem o familie, trebuie să ne putem baza oricând unul pe altul. Nu avem credite, leasing, împrumuturi, totul e pe puterile noastre, iar ce am câștigat în gelaterie, am reinvestit tot aici”, spune Mihai Urcan.

Și, dacă tot am ajuns în labo­ratorul fermecat, trebuie să aflu și secretul aromelor ciudate despre care auzisem că sunt produse acolo. „La în­ceput, eram invi­tați la festivaluri mari, de tradiții și datini, mai ales în județul Mureș. Unul dintre acestea era «Festivalul Ha­me­iului», de la Seleuș. Acolo venea foarte multă lume, iar băr­bații cereau înghețată pentru soție, pentru copii. «Dar pentru dumneavoastră?», întrebam. «Pentru mine, nu, că de bere n-ai!», mi se răspundea me­reu. De ce n-aș avea?, mi-am zis. Și m-am apucat de treabă. Ulterior am făcut și de țuică. Apoi, a venit cineva și a zis că ei, la petrecerile firmei, beau «Jagermaister» și ar fi interesant să pot face și o astfel de înghețată. Și am făcut. Iar aceste fe­luri de înghețate sunt făcute chiar din bere, pro­secco, jagermaister sau țuică, nu au doar aromă de… Atâta doar că au un termen de valabilitate extrem de mic, pentru că încep să fermenteze. De aceea le și facem mai ales la comandă, în cantități exacte. Au fost cazuri și când n-a ieșit, dar dacă nu încerci, nu iese. Doar așa înveți. Important este că o fac cu plăcere. Asta contează foarte mult. Fiul meu lucrează alături de noi încă de la zece ani. Acum are 18 ani și îi spun mereu: «Să nu faci în viață ce nu-ți place. Caută până găsești ceva în ca­re să te implici total. Fii bucuros de ce faci, și fă-le și altora parte la bucurie.” Mihai Urcan zâm­bește. Zâmbesc și eu. În cupa generoasă din fața mea, în­ghețata de levănțică cu lămâie ade­ve­rește întreaga poveste. E mult prea bună ca să nu existe măcar un gram de bucu­rie în ea!