NATALIA BARBU: „Adesea mi se pare că scânteia divină din oameni s-a stins”

• Natalia Barbu este o cântăreaţă extrem de iubită și de prețuită în Moldova de peste Prut. Dar după ce a câştigat trofeul Mamaia 1998, ea a cucerit şi inimile ascultătorilor de muzică din România, devenind a noastră, a tuturor •

Buneii cei cântători

– Natalia, pentru cititorii revistei noastre, care nu te cunosc, e important să amintim că ești fiica re­gretatei interprete de muzică populară Ana Bar­bu, căreia i-ai moștenit talentul și vocea. Când a răsărit în familia voastră darul cântatului?

– Şi bunicii mei au cântat. Părinţii mamei, cei ală­­turi de care am crescut până când am tre­cut în clasa a II-a, aveau nişte voci ex­traor­dinar de fru­moase. Amân­doi cântau, atât în corul bise­ricii, cât şi în cel al satului. Bunelu’ avea un glas minunat, de bariton, iar bunica, o voce de soprană. Doamne, şi cânta bunica nişte melodii româ­neşti atât de vechi și frumoase, atât de dulci şi de în­vă­luitoare… Ea, aşa cum singură spunea, fă­cuse şcoala „la români”, şi acolo în­vă­ţase multe astfel de cântece, pe care le păs­tra cu sfinţenie şi le interpreta cu un fior ex­­traordinar. În plus, pot să spun că aple­ca­rea spre muzică eu am moş­tenit-o şi de la tata, care a fost un instrumentist excep­ţional – a cântat la ţambal – şi un dirijor de orchestră foarte dăruit. Asta până când ca­rierele mamei şi a mea au început să prindă un contur clar. De atunci, el a renunţat la cân­tat şi s-a transformat în ma­na­gerul nos­tru, în organizatorul nostru de turnee, în păzitorul nos­tru… Tata făcea totul, astfel încât noi să ne dedicăm doar muzicii.

– Știu că te-ai născut în Bălţi, un oraș cu vechi rădăcini istorice românești…

– Da, m-am născut în Bălţi, dar am co­pilărit într-un sătuc din nordul Moldovei, care se nu­meşte Teme­leuţi – de la „te­me­lie”. Şi să ştii că acolo s-a pus cu-adevărat temelia vie­ţii mele: acolo am învăţat ce în­seamnă acel „acasă” al sufletului şi acolo am deprins acele valori fun­damentale pe care mi-am clădit viaţa. Bunicii m-au cres­cut într-o atmosferă de familie de-a dreptul magică! Mă iubeau enorm şi mi-au dat o mare libertate, or, iubirea şi libertatea sunt două dintre lucrurile care modelează frumos un copil. Asta nu înseamnă că nu ştiam ce era acela res­pectul: bunicii m-au crescut în respect şi în dragoste faţă de semeni, faţă de natură, faţă de cunoaştere, faţă de muzică… Dar nu era vorba de acel respect impus cu bățul şi ames­tecat cu frică. În niciun caz! Când greşeam cu ceva, bunelu’ doar se uita cu subînţeles la mine – atât era suficient ca să pricep mesajul şi să învăţ lecţia. Am fost un copil, cum spuneam, foarte iubit şi protejat: pe mine, bunicii nu m-au pus nicio­dată la munci, nu m-au certat… Când ei mer­geau la câmp, la culesul roadei, sau la deal, unde a­veam vie, bunelu’ îmi dădea şi mie o găletuşă, să am în ce să strâng struguri sau porumb sau ce mai aveam noi acolo, dar totul era aşa, în joacă, ca să mi se pară mie că eram şi eu „mare” şi importantă. Şi apoi, la prânz, când ne întorceam acasă şi puneam masa la umbră şi la răcoare şi mâncam brânza aia albă şi curată şi roşiile alea parfumate şi beam apă de la fântână… Doamne! Era fericire pură!

– Nu ți-era totuşi dor de părinți?

– Ba sigur că mi-era foarte dor de ei. Ţin minte că-i căutam mamei prin casă hainele şi-mi cufun­dam faţa în ele, ca să-i inspir parfumul. Însă în­ţelegeam de atunci că mama trebuia să muncească și mai târ­ziu am înţeles că ea era foarte tânără – m-a făcut la 20 de ani – şi că aşa erau timpurile: mulţi copii erau lăsaţi la bunici, în copilă­ria mică. Şi nu-mi pare rău că a fost aşa! Mai ales că părinţii veneau des să mă vadă şi, la rândul lor, mă iubeau foarte mult, iar eu simţeam asta.

– Când s-a produs re­u­nirea familiei?

– Când aveam eu opt ani. Tata fusese repartizat ca dirijor al orchestrei din Rîb­niţa, un oraş din Trans­­nistria, aflat pe ma­lul Nistrului, şi el şi mama au hotărât că venise vre­mea să mă ia cu ei. Acolo, în Rîbniţa, am locuit câţi­va ani, până când a izbuc­nit războiul şi ne-am mu­tat în Chişinău.

„Uitaţi-vă la fata asta! Cum poate să cânte, chiar dacă ţine în mână o copaie crăpată!”

– Când ai dat primele semne de talent muzical?

– Păi, eu cântam aproape tot timpul, inclusiv „com­poziţii proprii” legate de ceea ce vedeam pe câmp, în ogradă… (râde) Efectiv, muzica izvora din mine şi cred că, dacă n-aş fi apucat-o pe drumul ăsta, aş fi făcut un mare păcat, mi-aş fi negat che­ma­rea, nu mi-aş fi urmat menirea. Aşa că imediat după ce m-am mutat cu părinţii în Rîbniţa, tata m-a înscris la şcoala de muzică, la vioară. A considerat că tre­buia să învăţ muzică în adevăratul sens al cuvântului, nu să cânt doar după ureche.

– Tu ţi-ai ales instrumentul? Studiul viorii e greu, mai ales pentru un copil…

– Nu, doar am fost pusă în faţa viorii. Însă, chiar dacă nu am ales-o eu, în timp m-am îndrăgostit de ea şi de muzica pe care o produce vioara. Acesta este un instrument foarte greu de stăpânit, presu­pune o fineţe extraordinară în interpretare, însă mu­zica pe care o naşte este cu-adevărat divină!

– Cântăreții veniți în România de peste Prut dovedesc, pe lângă talent, și cunoștințe muzicale te­meinice. Am auzit că în Basarabia, încă se prac­tică acel sistem de învăţământ, în care copilul mer­ge dimineaţa la şcoala generală, iar după-amiaza se mută la şcoala de muzică, unde are ore de teo­rie, solfegiu, armonii, instrument etc., şi mai ajun­ge acasă abia seara…

– Aşa este! E destul de greu, că timp de joacă nu prea mai ai, dar şcoala e foarte serioasă şi, dacă îţi doreşti să înveţi, atunci chiar ai posibilitatea. În siste­mul acesta m-am pregătit şi eu şi tare bine mi-a prins, deși în cazul meu era şi mai greu, fiindcă şcoala de muzică era în Rîbniţa, dar şcoala generală, românească, era la dis­tanţă de kilometri, pe celălalt mal al Nistrului, în oraşul Rezina. Pe la 8-9 ani, pro­gramul meu era cam aşa: dimineaţa traversam Nis­trul şi mergeam la şcoala generală din Rezina, la prânz mă întorceam acasă şi mân­cam la repezeală ceva, apoi mer­geam la şcoala de muzică din Rîb­ni­ţa. Însă niciodată nu m-am plâns de nimic, pentru că am avut noroc de nişte profesori absolut extraor­dinari! Nu ştiu de unde aveau în ei atâta iubire şi atâta dăruire faţă de noi, de elevii lor! Deşi erau nişte das­căli severi, simţindu-le pasiunea şi implicarea voiai tu singur să înveţi cât mai bine, voiai să nu-i dezamă­geşti din niciun punct de vedere, iar pentru asta niciun efort nu era prea mare. Aceia au fost anii mei de şcoa­lă cei mai frumoşi! Şi, la fel de im­por­­tant, datorită acelor profesori, atunci mi s-a ra­finat și dragostea de România, cu care mă infu­za­seră deja bunicii şi părinţii. După ce ne-am mutat la Chişinău, am intrat la presti­giosul Colegiu de Mu­zică „Ştefan Neaga”, unde am avut din nou noroc de o profesoară de vioară minunată, o doamnă care avea spe­ranţe şi visuri mari în legătură cu viitorul meu de violonistă, deşi, spre finalul liceului, vă­zân­du-mă cum evoluam pe scenă ca interpret vocal, a recunoscut că nu puteam să ignor această chemare. Totuşi, m-a rugat „doar să nu laşi vreodată vioara cu totul”. Şi azi mă simt mişcată când îmi amintesc cum mă dă­dea dânsa de exemplu celorlalţi colegi: pentru că eu aveam o vioară destul de veche şi de „mar­cată” de o crăpătură – ai mei nu-şi permiteau să-mi cum­pere o vioară nouă şi performantă, cum aveau co­legii mai bănoşi –, dânsa le spunea „Uitaţi-vă la fata asta! Cum poate să cânte, chiar dacă ţine în mână o copaie crăpată! Ascultaţi ce sunete calde şi frumoase poate să scoată din ea!”. (râde) Totuşi, după absolvirea liceului, am intrat la Conservatorul din Chişinău, cu gândul că aveam să ajung o mare violonistă. Numai că acolo situaţia s-a schimbat: pen­­tru că nivelul majorităţii colegilor mei era cu mult mai scăzut decât al meu (ei studiau abia la Con­­servator lucrurile pe care eu le studiasem în pro­funzime în liceu), am început să mă plictisesc tot mai tare la cursuri şi să simt că, pur şi simplu, mă pla­fonam. Aşa că, din ce în ce mai mult, am început să trec spre partea de interpretare vocală: cântam atât muzică pop, cât şi muzică populară. Apoi, în 1998, am venit în România, am participat la Festi­va­lul de Muzică de la Mamaia, care, pe vre­mea aceea, încă avea prestigiu şi relevanţă, și-am câştigat trofeul: o experienţă care mi-a dat aripi! Întoarsă în Basarabia, am constatat că, peste noapte, datorită pre­miului de la Mamaia, devenisem extrem de cu­nos­cută şi de îndrăgită: basarabenii au fost foarte im­presionaţi şi mândri de izbânda mea şi, brusc, am început să fiu extrem de solicitată în calitate de inter­pretă de muzică pop. O vreme, am continuat şi cu şcoala, dar lipsa oricăror provocări îmi secătuise pasiunea pentru studiu, astfel că, după încheierea anului II, am renunţat la Conservator, preocupân­du-mă să-mi cultiv drumul pe zona de interpretare.

Moldovenii sunt iubitori și sentimentali

– Urmează capitolul Bucureşti…

– Nu m-am mutat propriu-zis în Bucureşti, ci fă­ceam naveta. După Mamaia, vreme de vreo doi ani, am continuat să particip la diverse concursuri im­portante din Europa, apoi am semnat un contract cu reputata casă de discuri „Cat Music”, din Ro­mâ­nia, am început să am propriile mele concerte solo şi să filmez videoclipuri, după o vreme am scos şi primul meu album… Ideea e că treceam Prutul dintr-o parte în alta, onorând invitaţiile şi contractele şi de pe un mal, şi de pe celălalt. Ceea ce, în fond, fac şi acum, de­și azi locuiesc în Bucureşti. Însă ni­cio se­cundă nu m-am îndepărtat de pu­blicul meu din Basarabia, care este atât de cald şi de sensibil: con­tinui să dau acolo concerte mari, să am inter­venţii în emisiuni de televiziune şi de radio… Nu pot să-ţi descriu cât de minunat mă simt şi cât de emoţionată sunt când, la finalul concertelor din Moldova, oa­me­nii vin să mă felicite, să mă îmbrăţişeze şi-mi umplu braţele cu flori. Poate că azi, în România, ges­tul acesta, de a-i oferi flori unui artist, pare de­suet, dar pe mine mă mişcă profund. Publicul mol­­dovean este foarte sentimental şi ma­nifestă o iubire atât de blândă şi bu­nă, care pentru tine, artistul, e un adevă­rat balsam sufletesc.

– Să ajungem cu povestea la mama ta, care a fost, și ea, o interpretă foarte cu­noscută şi iubită. Popularitatea ei ți-a fost de folos sau ţi-a îngreu­nat as­cen­siunea?

– Aaaa, povestea noastră, în acest sens, e atipică: mama avea studii de can­to academic şi era o artistă foarte, foarte iubită şi apreciată, dar – aşa au fost timpurile! – era cu­noscută doar zonal. Cariera ei na­ţională a început oda­tă cu a mea, deci noi am cres­cut ca artiste naţio­nale împreună şi ne-am susţinut foarte mult una pe cealaltă, inclusiv prin proiectele muzicale comune, care au avut un succes fenome­nal. Am dat foarte multe concerte împreună cu ma­ma, cântând melodii de muzică populară – care şi mie îmi sunt extraor­di­nar de dragi, aşa cum extraor­dinar de drag îmi e şi portul popular –, dar şi alte genuri, pentru că şi mama ştia şi pu­tea să cânte şi muzică uşoară, şi ro­manţe… În felul acesta, noi am cu­noscut glo­ria naţională atât „ca du­et”, cât şi ca artiste inde­pen­­den­te. Mama a murit în primăvara lui 2015, dar amintirea ei a rămas vie în sufletele oame­nilor. Este foarte regretată de acele inimi pe care le mângâia cu glasul şi cu muzica ei.

„Buzata clasei”

– Dar frumuseţea ta extraor­di­nară te-a aju­tat sau, mai degrabă, ţi-a fost piedică pe drumul mu­zi­cii?

– Îţi mulţumesc mult pentru compliment, dar să ştii că, multă vreme, eu nu m-am considerat vreo frumuseţe. Din contră, eram destul de com­ple­xată de felul în care arăt şi, mai ales, de buzele mele pline. În pe­rioada în care eram adolescentă, ge­nul ăsta de buze nu erau la modă, ca acum, ast­fel că sufeream crâncen din cauza lor, cu atât mai mult cu cât, în şcoală, colegii îmi ziceau „bu­zata cla­sei”. Mi se mai spunea şi „colţata clasei”, din cauza dinţilor mari, şi „slăbănoaga”, fiind­că eram tare sub­ţirică… Deci îţi închipui că nici nu se punea pro­blema să mă cred frumoasă! (râde) Abia mai târ­ziu, după ce am câş­tigat premiul de la Mamaia, după ce am început să am succes în muzică şi să aud tot felul de comentarii apre­ciative la adresa mea, după ce am început să mă văd pe afişe şi în reviste, abia atunci mi-am zis că, totuşi, parcă n-aş fi chiar o urâtă şi, încetul cu încetul, m-am îm­păcat cu aspectul meu, ba chiar am ajuns să mi-l în­dră­gesc. Aşadar, de la în­ceput, în Basarabia, eu am fost considerată un artist serios, muncitor, respec­tuos, nu o fată frumoasă şi atât. Doar ceva mai târziu, când am dat să-mi croiesc drum în lumea muzicală românească, unde nu eram prea cunoscută, am observat genul acesta de perspectivă: unii credeau despre mine că eram doar o fată frumoasă, aşa că, la fel ca toate fetele, am fost con­frun­tată şi cu unele episoade nu tocmai agre­abile, implicând mai ales bărbaţi. Însă datorită educaţiei primite de acasă, am ştiut să mă apăr şi să mă păzesc, să nu cad în cap­canele în care, din păcate, tinerele cad, în general, foarte uşor. Plus că eu am avut şi norocul să fiu ocrotită de tatăl meu, care peste tot, oriun­de mer­geam, era alături de mine.

Lipsa valorii și vedetele de carton

– Natalia, în ciuda succesului tău, în ciuda faptului că eşti un artist foarte activ, in­clusiv în lunile acestea de pan­de­mie, mereu te-ai arătat a fi o persoană  foarte dis­cre­tă. E „în joc” doar firea ta sau şi o rezervă față de pei­sajul mu­zical ac­tual, atât de superficial și de vulgar?

– Ai intuit perfect! Ni­ciodată nu mi-am dorit să mă promovez altfel decât prin muzica mea şi prin acele valori uma­ne auten­tice. Deşi au existat nenu­mărate opor­tunităţi ca să ies în faţă pe alte principii, le-am evi­tat. N-am vrut să mă transform într-o vede­tă din asta, de car­ton. Nu mă identific cu peisajul artistic de azi, aşa cum nu mă identific nici cu socie­tatea pre­zentului, fiindcă mi se pare că ea a ajuns să func­ţio­neze fără o scară de valori. Uite, de pildă, mi-e greu să înţeleg cum de – pe reţelele de socia­li­zare – per­soane care nu au nicio profesie, care n-au vreo va­loare reală, ajung celebre şi au milioane de urmă­ri­tori, în schimb, artişti extraordinar de talentaţi, cu voci mi­nunate, au doar o mie-două de urmăritori! La astfel de situaţii mi-e greu să mă adaptez…

– Și totuși, deși te ții departe de compromisuri, eşti şi adaptabilă: ai reuşit să-ţi menţii cariera, dar, în acelaşi timp, să-ţi construieşti şi o familie în­che­gată: eşti căsătorită, din 2011, cu omul de afa­ceri Nicolae Sota, iar împreună aveţi un băieţel de 8 ani, Victor. Care e, din acest punct de vedere, for­mula succesului?

– Succesul depinde foarte mult de omul pe care-l ai lângă tine. El trebuie să te iubească şi să te ajute să zbori, nu să încerce să-ţi frângă zborul. Deci, în cazul meu, „formula succesului” este chiar soţul meu, care e îndrăgostit nu doar de mine, ci și de vocea mea. Ar trebui să-l vezi când sunt pe scenă şi cânt: e aşa, plin de lumină, şi radiază fericire! Iar lumina lui mă încarcă şi pe mine! Toni e cel mai mare fan al meu. Dar şi criticul meu numărul unu. (râde) De fapt, poate că un termen mai potrivit ar fi sfătuitorul meu numărul unu. Cu toate că a făcut stu­dii de economie, Toni este un mare me­loman şi are un suflet de artist, iar peste asta, are şi un fler extraordinar, aşa că în­tot­deauna îmi oferă sfaturi bune. Pe care eu nu le ascult întotdeauna, dar du­pă aceea îmi dau seama c-a avut dreptate. (râde)  

– Victor e şi el talentat la muzică?

– Este, şi întotdeauna e foarte dor­nic să meargă la concertele mele. E un copil foarte muzical – că l-am tot testat (râde) – şi i-am cumpărat şi lui o chitară mică, dar încă îl dor prea tare degeţelele ca să cânte la ea. În orice caz, eu nu-l forţez în niciun fel. Ce va vrea el să facă în viaţa, aia să facă.

„Mamă, de ce oamenii s-au înstrăinat așa de mult?”

– Natalia, ce raport ai pus între pan­demie și muzică?

– De când muzica a coborât de pe scenă, eu totuşi am continuat să cânt în diverse proiecte online şi am şi finalizat un album – e gata, dar aştept o vreme mai prielnică, mai „normală”, să-i fac lan­sarea, mai ales că aş vrea s-o însoţesc şi cu un recital „ca pe vremuri”, nu online.

– În vacanţă ai avut curaj să te duci?

– Da, chiar acum, când vorbim, mă aflu la mare, respectând, firește, toate recomandările de siguranţă. Şi e plăcut, mă simt bine. Există însă și lucruri care m-au întristat. Uite, ieri am fost la o terasă, unde se respecta distanţa fizică, totul era în regulă, dar acolo am văzut scris, cu litere mari, un mesaj care se încheia cu următoarele cuvinte: „… ŞI SĂ NU VĂ ÎMBRĂŢIŞAŢI!” Mi s-a părut atât de trist şi atât de înspăimântător! Mă tem că această distanţare fizică – care, sigur, e necesară, din punct de vedere medical – a adâncit, în ritm accelerat, acea alienare sufletească, spirituală pe care o sesizasem cu mult înainte de pandemie. Până şi copilul meu a remarcat asta – şi are doar 8 ani! Zilele trecute, ne uitam împreună la un film Disney şi, la un moment dat, Victoraş s-a întors către mine şi m-a întrebat: „Mami, de ce oamenii s-au înstrăinat atât de mult?” I-am răspuns: „Din cauza pandemiei.” La care el ştii ce mi-a zis? „Nu, mami, că şi înainte era aşa!” Adesea mi se pare că din oameni au mai rămas doar trupurile, că emoţiile, sentimentele frumoase au dispărut cu to­tul, că scân­teia divină din ei s-a stins. As­ta e ceea ce mă sperie mai mult decât pan­demia de COVID. Numai Dum­nezeu ştie ce se va întâmpla cu noi, dacă vom con­tinua în felul ăsta.                             

Foto: VICTOR PICTOR (3)