• Una dintre cele mai îndrăgite actrițe ale teatrului și filmului românesc povestește cum traversează această perioadă a pandemiei, care ne pune la grea încercare pe toți. Trăim un timp al „experiențelor personale” care, împărtășite, creează solidarități și optimism •
„Săculețul cu camfor”
– Dacă ar fi să scrieți o compunere cu titlul „Cum mi-am petrecut pandemia”, ce ați pune pe hârtie?
– Zbârnâiau telefoanele, iar rețelele sociale duduiau. Era totul ca în bancul cu ardelenii și cămila: „Eu zic că așa ceva nu există. Eu zic că asta ori vine de undeva, ori mere undeva”. Mi-am adus aminte de copilărie, când a dat peste noi o epidemie de poliomielită. Ai noștri nu ne dădeau voie să ieșim din casă și aveam atârnat de gât un săculeț cu camfor. Dar noi, inconștienți, plecam de acasă, adunam bani și mergeam la cinematograf. Îi dădeam bani proiecționistului, să ne pună un film. Vedeam mereu același și același film. Era epoca de glorie a filmului indian, așa că vedeam la nesfârșit „Vagabondul”. Şi acum știu cântecele din film. Micuții mei nepoți se distrează grozav să le audă, pentru că le și „joc” momentul. Dar să ne întoarcem. Când am înțeles, în sfârșit, că tot ce se petrece este teribil, mi-am adunat mințile și am scris pe o foaie de hârtie cu litere mari, de tipar: „Să văd, să aud și să înțeleg lucrurile care contează cu adevărat”. Și așa am încercat eu să trec peste vremea pandemiei.
– Cum a fost „arestul” voluntar la domiciliu? Pentru mulți oameni, însingurarea este o pedeapsă…
– În tensiunea acelor zile, în avalanșa aceea de comunicate „de front”, m-am gândit că cea mai bună soluție este aceea de a sta locului. Așa că m-am pus pe stat. M-am reîmprietenit cu mine, m-am reîmprietenit cu casa mea. Am regăsit lucruri despre care uitasem, lucruri a căror semnificație și importanță nu meritaseră uitarea. Am regăsit bunătatea locușorului cel mai prietenos din casă, și el cam părăsit, în agitația zilelor în care timpul trecea mult prea repede. Am citit, în sfârșit, din vraful de cărți strânse în timp. Am ascultat muzică multă, multă. Așteptam cu nerăbdare ora opt seara, pentru întrevederea pe skype cu nepoții mei, să ne povestim lucruri și să le citesc basme din toată lumea. A fost, în sfârșit, vremea în care gândurile nu au mai fost doar zgomot. Încet, încet, au început să curgă în liniște, cu cap și coadă.
„Online nu este teatru”
– Ce v-a lipsit cel mai mult în această perioadă?
– Mi-au lipsit îmbrățișările cu iubire ale micuților, ale fiicei, mi-a lipsit să îi am în fața ochilor și să îi mângâi cu privirea. Mi-a fost dor de cei dragi.
– Teatrul a trecut în online în ultima perioadă. Cum vi s-a părut acest lucru? Este teatrul online teatru adevărat?
– S-au dat foarte multe spectacole de teatru, unele filmate mai bine, altele mai puțin bine, și multe, prea puțin bine. Au apărut multe scheciuri despre timpurile pe care le trăim, făcute cu și de actori de teatru. Au apărut idei „teatrale” filmate în stilul jocurilor video, și sunt convinsă că ele vor continua, apelând la tehnologii digitale performante. Dar ăsta nu este teatru.
– Cum credeți că va arăta teatrul când se vor redeschide sălile?
– Cred că teatrul se va face ca mai înainte. Va arăta pe mai departe după gustul „făcătorului” de teatru sau după nevoia estetică a „creatorului” de teatru.
– Credeți că viața noastră se va întoarce la ce a fost înainte?
– Poate că omenirea va suferi o schimbare. „Teologia mașinii, noua religie!” Mulți oameni pe care-i cunosc spun că tehnologia va fi determinantă. Asta va duce la alienare socială și la o evidentă pierdere a libertăților. În spațiul nostru geografic, vom fi poate și mai săraci sufletește.
„Lecția nu s-a terminat”
– Vă este teamă cu adevărat de virus?
– Da.
– Ce lecții ar trebui să învățăm din această pandemie?
– Ținând cont de faptul că virusul va rămâne multă vreme cu noi, ar trebui să înțelegem că suntem ca niște frunze în vânt. Și că natura a învins știința. Despre ce lecții am mai putea vorbi acum, când zeci de mii de oameni au rămas traumatizați pentru tot restul vieții? Această pandemie răvășitoare există încă și este costisitoare și la propriu, și la figurat. Lecția nu s-a terminat. Fiecare va avea lecția lui. Eu, personal, pot să murmur în gând, să mă îndemn să îmi fac rezerve de armonie în care creierul și inima să aibă aceeași pondere. Asta m-ar putea ajuta în vreme de restriște. Și să învăț în ce merită cu adevărat să investești din timpul și din energia ta. Poate că bat câmpii.
– Ştiu că iubiți nespus muzica clasică. Sunteți nelipsită de la concertele din Festivalul Enescu. Cum sunt concertele pe viu, față de cele filmate sau înregistrate?
– Iubesc concertele pe viu, mai ales cele cu virtuozi. Au magia emoției și simți aripa harului. Înregistrările de studio sunt perfecte, o delectare. Cele filmate au valoare de document și sunt valoroase în măsura în care sunt bine filmate și înregistrate.
– Sunteți foarte prezentă pe Facebook. Cum vă raportați la rețelele sociale?
– Folosesc de ceva timp Facebook-ul. Acum fac o pauză. Asta, de când am învățat să fac pauze. Încerc să înlocuiesc timpul în care bezmeticesc pe rețelele sociale, cu un timp real, pentru mine. Rețelele sociale au partea lor bună, folositoare, dar și o parte rea, nocivă. Sunt foarte multe articole pe această temă. Pe cine nu știe îl îndemn să le citească, ca pe un îndrumar.
