Cumpăna PSD-istă

Deschiderea campaniei electorale pentru alegerile lo­cale dă electoratului posibilitatea de a surprinde clar poziția partidelor pe „grila de start”. În precampanie, în „cali­fi­cări” – ca să folosim un termen din limbajul sportiv – s-au încercat tot felul de manevre, s-au făcut și refăcut strategii, s-au perfectat sau abandonat tot felul de înțelegeri, cu scopul evident ca un partid sau altul să își sporească im­pactul electoral, să se impună atenției publicului. Deși se știe că la locale contează în primul rând personalitatea candidaților, capacitățile lor manageriale, partidele dau maximă importanță rezultatelor din perspectiva alegerilor parlamentare ce urmează. Rezultatele de la locale sunt cel mai puternic indicator pentru viitorul tip de guvernare a țării. În 2016, localele – câștigate triumfal de PSD – au asigurat, pe fondul unui program de guvernare de un popu­lism exacerbat, victoria uriașă a „marelui partid” la ale­gerile naționale. PSD-ul a „capturat” aproape două treimi din primăriile țării, blindându-și astfel scorul obținut la parlamentarele ce au urmat. În România este aproape o certitudine că, în micile comunități locale, alegătorii își urmează, practic, „în orb” primarii și funcționarii confir­mați de ei la votul național. După localele și parlamentarele din 2016, PSD-ul a avut, timp de trei ani, întreaga țară la dispoziție, opoziția parlamentară fiind atât de firavă, încât se poate spune că nu prea a existat. Cum a guvernat, însă, așa-zisul partid al stângii a fost o dezamăgire totală. PSD-ul și-a dat jos două guverne, a distrus instituții ale statului cu funcții precise, a produs un dezmăț bugetar, cum România nu a mai cunoscut de foarte multă vreme. Toate acțiunile prin care partidul și-a dat cu stângul în dreptul s-au realizat în funcție de aspirațiile particulare ale li­derului său suprem, Liviu Dragnea. În teritoriu, chiar și nenumă­ra­tele primării ce au asigurat obținerea majorității parla­men­tare a formațiunii au resimțit arbitrariul acestuia în împărțirea discreționară, în funcție de interesele lui con­junc­turale, a fondurilor de dezvoltare locală drenate de la gu­vern. Dacă, cu o ultimă zvâcnire de independență la pre­siunile societății civile și ale partenerilor occidentali ai țării, Justiția nu stopa această aventură demențială, Româ­nia s-ar fi prăbușit în haos (financiar, cu consecințe socio-economice grave), singura ieșire rămânând, după masive valuri migraționiste ale cetățenilor apți de muncă, un fel de dictatură sau un Consiliu Economico-Financiar, cum s-a întâmplat în Bulgaria în primii ani de după comunism. Sprijinindu-l neconvențional pe Dragnea, PSD-ul s-a ales cu o pată de neșters, chiar dacă – după căderea ultimului său guvern, cabinetul Dăncilă – a rămas majoritar în Parla­ment.

În lumina acestei situații trebuie înțelese toate „miș­că­rile” sale dinaintea localelor actuale. PSD-ul a încercat, în anul de opoziție de după pierderea guvernării, să-și „re­pe­reze onoarea”. Alegerile europene și cele prezidențiale au arătat că, în fața unui electorat năucit de aventura dragnistă, capitalul său de încredere s-a prăbușit. Deruta ce i-a cu­prins liderii i-a îndemnat pe factorii săi de decizie la o serie de „măsuri asiguratoare”, de la impunerea unor venituri „ne­simțite” pentru demnitari – prin salarii și pensii „spe­cia­le”, cu totul străine de principiile social-democrației –, până la ocuparea (datorată majorității parlamentare) a celor mai importante instituții ale statului. Starea de „corabie care se scufundă” a dus și la apariția unor „disidențe”, câțiva dintre reprezentanții săi parlamentari asociindu-se cu Ponta, într-o încercare de a-i recupera spiritul, adică ideologia și doctrina, terfelite de goana sălbatică după „beneficii” provocată de deriva dragnistă. Apariția bruscă a pandemiei cu Covid 19 a dat timp conducerii provizorii, impuse după dispariția lui Dragnea, să stopeze deruta și chiar să treacă de la defensivă la mai multe „măsuri ac­tive”, prin care să blocheze guvernul liberal minoritar în în­cercările lui de asanare a dezastrului social-economic, dez­văluit după căderea cabinetului Dăncilă. În ciuda me­dio­crității sale, conducerea PSD-ului, dirijată de Marcel Ciolacu, a reușit – exploatând „bâlbele” administrației li­berale în problema consecințelor pandemiei – să-și rea­tașeze o mare parte a electoratului fidel, prin deciziile ambi­gue pe care a încercat să le pună în practică. Amen­darea parlamentară a stărilor de urgență și alertă impuse de guvern (cu ajutorul CCR și al Avocatului Poporului) s-a făcut pe fondul susținerii mediatice a teoriilor cons­pi­raționiste, după care virusul pandemic este o „invenție ocul­tă”, concomitent cu învinuirea administrației în func­țiune de precaritatea mijloacelor de combatere a maladiei. PSD a făcut uitate cauzele pentru care bugetul sănătății, lăsat moștenire guvernanților liberali, era golit total, știind că electoratul său nu este atent la contradicția dintre lo­zincile pe care le lansează și realitate. Ciolacu și ai săi au reluat, prin același procedeu, problema creșterii legale, cu 40%, a pensiilor – adoptată de majoritatea lor parlamentară înaintea părăsirii guvernării – știind prea bine că ad­minis­trația liberală nu are de unde să facă rost de fonduri, după devastarea bugetului de stat sub guvernele Grindeanu, Tudose și Dăncilă. Pentru un electorat incapabil să ana­lizeze în profunzime un dezastru produs conștient de par­ti­dul lui Dragnea, contează mai mult „bunele intenții” anunțate de actualii lideri PSD-iști. În aceeași manieră de transformare bruscă a albului în negru și invers, ei au produs și „moțiunea de cenzură”, prin care au urmărit nu atât răsturnarea guvernului Orban, ci – mai degrabă – menținerea „partidului” în atenția electoratului său fidel și liniștirea curentelor interne opuse din PSD înaintea congresului ce „oficializează” noua conducere. La congres, atât curentul agresiv, adept al recuperării în forță a puterii, fără a ține cont de inexistența posibilităților materiale de îndeplinire a promisiunilor electorale atât de darnice ale „partidului”, cât și curentul „moderat”, al refacerii cu pierderi minime a imaginii acestuia, au strâns rândurile, în tradiția învățată de la înaintașii comuniști.

Marea încercare pentru actuala configurație a struc­turilor conducătoare PSD-iste o reprezintă localele. Tre­cerile masive de primari ai partidului la PNL (demonstrând încă o dată că doctrina este doar de vitrină) îi amenință „baza”. Prin aparenta sa fermitate față de administrația li­berală, prin compromisurile pe care încearcă să le impună ad­versarilor politici, prin pozițiile ocupate în instituțiile ad­ministrative ale țării, liderii PSD speră să conserve această „bază” la alegerile parlamentare, pentru o revenire, po­sibilă oricând, la putere. Fără speranța unui acces – fie el și cu întreruperi – la „plăcintă”, PSD-ul ar înceta să exis­te.