MARINA VOICA: „Eu nu mai am «înainte»”

– A impresionat ca vedetă de cinema, la Festivalul „TIFF” de la Cluj, şi a triumfat cântând pe aceeași scenă. Marina Voica se pregătește pentru o toamnă bogată. Dacă n-ar fi tristețile… –

„Ia uite ce propunere interesantă!”

– A venit toamna, anotimpul roadelor bogate și vremea când „se numără bobocii”, cum spune un proverb românesc. Iar pe dvs. vă prin­de cu sacul plin! Nu mai departe de luna august ați strălucit pe scena Festivalului TIFF de la Cluj. Cum de ați ajuns de la Breaza în orașul de sub Feleac?

– În primăvara anului trecut, am primit un telefon de la regizorul Andrei Răuţu, care mi-a vorbit despre scurtmetrajul pe care-l realiza, „Bucu­reștiul văzut de sus”, şi mi-a pro­pus să joc rolul bu­nicii Cor­nelia, „Co­ni”. Oferta lui m-a mirat… şi nu prea, pentru că „tan­gen­ţele” mele cu cine­ma-ul sunt vechi, încă din anul 1962, când am jucat în filmul „Ţărmul n-are sfâr­şit”, al lui Mircea Său­can. Aşa că mi-am zis „Ia uite ce propuneri in­te­resante primesc eu acum, la bătrâ­ne­ţe!” și-am ac­cep­tat, de prin­cipiu. (râde) Ul­te­rior, Andrei mi-a ex­plicat că mă văzuse la pro­be­le pe care le-am dat pen­tru filmul „La Go­mera”, al lui Cor­neliu Porum­boiu, şi că a­tunci şi-a spus „Mie, doamna Voi­ca nu-mi scapă! O vreau nea­pă­rat pentru filmul meu!”. Închi­pu­ieşte-ţi! (râde) Apoi An­drei a venit de câ­teva ori la mine, aici, la Breaza, mi-a adus sce­nariul, am stat de vor­bă pe marginea lui… Şi, ui­te-aşa, am bătut pal­ma. Am început să-mi învăţ replicile, au urmat repetiţiile, adesea făcute tot la mine acasă… Andrei a venit aici împreună cu Elvira Deatcu şi cu Ştefan Iancu, actorii care îi inter­pretează pe fiica şi pe nepotul lui Coni, am repetat împreună scenele, după care am mers la Bucureşti, unde am filmat vreme de cinci zile.

– Ce v-a determinat să interpretați per­so­na­jul unei bunici? Sunteți încă o femeie frumoasă și elegantă…

– M-a atras personajul. Coni este o bu­nică pe care fiica şi nepotul ei o duc la azi­lul de bătrâni. Mintea îi este atinsă de se­nilitate, însă nu decisiv, astfel că ştie foarte bine ce se va întâmpla cu ea. Dar se re­semnează. Suferă, e tristă, dar împăcată cu ce va urma. Și hotărâtă să-și accepte des­tinul cu demnitate. Filmul chiar asta arată: cum fiica şi nepotul o pregătesc pe bunică pentru mutarea în căminul de bătrâni (filmările s-au făcut într-un cămin au­ten­tic), drumul până acolo şi momentul des­părţirii, momentul în care bunica rămâne singură. Scena asta finală este formidabilă: Coni este înconjurată de fiică, de nepot, de directorul că­mi­nului şi de mai multe surori care lucrează acolo. Şi ea stă cuminte în mijlocul lor. Apoi cineva o întreabă: „Coni, ce ai?” Şi, în clipa aceea, ca­mera de filmat se apro­pie, practic e un gros-plan doar cu faţa mea… şi faţa mea spune enorm, spune totul. Aici, fără falsă modestie, sunt foarte bine: mi-a ieşit un chip foarte ex­pre­siv. (râde) M-a şi aju­tat faptul că faţa mea, atunci când sunt „nor­mală”, când n-o con­trolez, deci când nu zâm­besc şi nu joc cu ochii stân­ga-dreapta, pare foar­te tristă, une­ori de-a dreptul dispe­rată. Din punc­tul ăsta de ve­dere, semăn cu ma­­ma – aşa păţea şi ea. Când era „nor­ma­lă”, oa­menii o întrebau de ce era su­părată, de ce era tristă, că tutu­ror aşa li se părea, deşi ea nu era nici su­pă­rată, nici tristă. Mi-am dat seama de „ciu­dăţenia” asta încă de foarte de­vre­me, aşa că, întot­dea­­una când ies în pu­blic, am gri­jă „să-mi ţin faţa”. (râde)

„La fiecare vizionare am plâns”

– Cum se în­che­ie scena din film?

– De pe chipul meu, camera de fil­mat începe să se ri­dice din ce în ce mai mai mult şi mai mult, până când apare „Bucu­reştiul văzut de sus”. Iar în tot acest timp, pe fundal se aude celebrul vals „Gramofon”, al lui Eugen Doga, o melodie care încarcă scena cu un asemenea dra­matism, că ţi se rupe sufletul. La fiecare vizionare a filmului, la sce­na asta, pe mine m-a cuprins plânsul. Îţi spun sincer, m-a minunat sensibi­litatea deosebită a lui Andrei, care e un băiat atât de tânăr – cred că abia a sărit de 30 de ani. Cum a putut el să simtă, să ghicească atât de bine psihologia unei femei bătrâne și abandonate! La un moment dat, mi-a spus că are şi el o bunică, pe care o iubeşte foarte mult, deci poate că asta l-a ajutat… An­drei e un băiat ex­traordinar, deo­sebit, în sensul cel mai fru­mos al cuvântului, fa­ţă de mulţi tineri din ziua de azi.

– Înţeleg că au fost cinci zile de fil­mări foarte emo­ţio­nante.

– Da, a fost multă emoţie! Dar au fost şi clipe vesele. De e­xem­­plu, într-o zi, când afară a început să plouă torenţial, deci nu mai puteam să filmăm, ne-am re­fugiat cu toţii pe te­rasa acoperită a că­mi­nului de bătrâni şi… aş­teptam să se oprească ploaia. Şi-atunci, ca să nu ne plictisim, le-am spus: „Haideţi, fraţilor, să vă arăt ce pot eu cu adevărat! La ce mă pricep eu cel mai bine!” Am vorbit cu cineva, care a găsit repede melodia mea „Şi afară plouă, plouă”, şi am început să le cânt. Întâi m-am urcat pe un scaun, după care, fiindcă „scena” asta nu-mi mai ajungea, m-am ur­cat pe o masă şi… delir! Nu vrei să ştii ce stri­găte de fericire s-au auzit din rân­dul echipei! (râde)            

Premiera din grădina cu flori         

– La final aţi fost mulţumită de rezultat, de „Bucureştiul văzut de sus”?

– Foarte mulţumită! După ce totul a fost gata, Andrei a venit din nou la Breaza, împreună cu maestrul lui de imagine, un băiat extraordinar de talentat, Tudor Platon, au montat un ecran mare cât grădina mea şi mi-au proiectat filmul. Pe care l-am urmărit cu sufletul la gură! Nici n-am mai respirat! Aşa de profund m-a atins! Mi s-a părut cu-adevărat senzaţional, prin fineţea cu care a fost „spusă” povestea. Nu există scene din ace­lea, de dramatism italian, în care personajele îşi smulg părul din cap şi urlă disperate. Nu, totul este decent, iar sentimentele şi trăirile sunt ex­primate rafinat. În plus, Elvira şi Ştefan au fost perfect aleşi şi joacă extraordinar de bine! Dar, pe de altă parte, am avut senzaţia că filmul ăsta aproape că e despre mine. Că, pe mine, lumea mă ştie vivace, cântând, dansând, fluturându-mi fusta à la bolero, şi-şi închipuie că sunt veşnic veselă şi răsfăţată de zei, dar Marina Voica din acest film e mult mai aproape de Marina Voica din prezent: recent am împlinit 84 de ani, am în­ceput puţin să-mi pierd memoria, am ajuns cam pe graniţa senilităţii… Aşa sunt eu, Ines, acum! Prac­tic, fără să vrea, filmul ăsta a surprins per­fect „coda” (sfârșit – nota red.) vieţii mele!… Nu mă plâng: nu sunt nici prima persoană care se confruntă cu situaţia asta şi nu voi fi nici ultima. Ba chiar sunt fericită că la mine, aceste semne de „alunecare” au apărut mult mai târziu decât în cazul altora. Totuşi, nu le privesc cu simpatie, mă întristează. Dar, asemenea lui Coni, sunt resemnată. Iau lucrurile aşa cum vin, zi după zi.

Triumf într-un trening alb

– Din fericire, viața dvs. e încă plină de bucurii. La Cluj, la festivalul de film TIFF, unde aţi fost invitată să promovaţi „Bucureştiul văzut de sus”, v-ați bucurat de un veritabil triumf.

– Aşa e, la Cluj a fost foarte frumos! Şi m-am simţit foarte bine, mi s-au oferit condiţii ex­cep­ţio­nale. Am avut o maşină de lux, cu care pu­team să merg oriunde, iar o fată foarte dră­guţă, Nadine, a avut grijă de mine secundă de se­cun­dă… Și toată lumea m-a tratat cu foarte multă atenţie şi chiar cu afecţiune. Eu m-am dus acolo să promovez filmul, să fac o prezentare  la pre­mieră, să fac interviul (care a ieşit foarte plăcut şi lung de aproape o oră) cu jurnalistul Mihnea Măruţă şi să răspund la întrebările venite din partea presei. Dar pentru ultima seară, când a fost închiderea festivalului, toată lumea a insistat ca neapărat să şi cânt şi, până la urmă, am cedat. Atât doar că, deşi îmi luasem cu mine multe hai­ne frumoase, nu aveam pregătită nicio ţinută po­trivită ca să cânt pe scenă. Voiam ceva special, pen­tru că urma să interpretez nu doar „Şi afară plouă, plouă”, ci şi „Common people”. Prin ur­mare, am mers cu Nadine la mall şi, din­tr-o cli­pire, am găsit ce-mi trebuia: un trening alb, pe care scrie cu negru „Dream on” (n. red. „Con­ti­nuă să visezi”). Aşa am apărut pe scenă: nu cu paiete, nu cu o ţinută clasică de seară, ele­gantă… Şi n-am greşit! Am făcut furori cu tre­ningul meu! După ce am coborât de pe scenă, au fost ne­numărate persoane care m-au întrebat „De unde v-aţi cumpărat treningul? Sigur nu de-aici de la noi, de la ţară!”. „Ba da,” le răspundeam. „Chiar de-aici! Chiar de după colţ!” (râde)

– Aţi avut parte de un public cald, primitor…

– Da, oamenii au fost foarte drăguţi! M-au făcut să mă simt minunat. Sigur, de pe scenă, imaginea din sală era şi cumva şocantă: toată lumea stătea cu măştile pe faţă, de aveai senzaţia că erai în­tr-un film de groază! Din punctul ăsta de vedere, a fost teribil. În schimb, organizatorii mi-au dă­ruit o mulţime de măşti atât de frumoase, că acum abia aştept să ies pe stradă să le port! (râde)

– Şi Clujul cum vi s-a părut? Cunoaşteţi acest oraş foarte bine, aţi cântat acolo de multe ori, deci puteţi să faceţi comparaţii.

– E în continuare un oraş frumos, îngrijit, civilizat, drumurile sunt bune… Dar şi acolo, la nivelul străzii, se simţea că suntem în pandemie, că situaţia nu e una normală. Şi asta e trist!

„Sunt Marina Voica, n-ați auzit de mine?”

– Şi acum, la o lună după întâmplările mi­nunate pe care le povestiți, ce dispoziţie aveţi?

– Sunt încă îmbătată de succesul pe care l-am avut la Cluj! (râde) Inclusiv pe Facebook curg încă zilnic comentariile elogioase la adresa mea! Pe de altă parte, ştii, mă gândesc că „Fraţilor, parcă nu merit aşa o adoraţie!”. Eu, prin edu­caţie, sunt un om foarte modest şi niciodată suc­cesul nu l-am primit ca pe ceva firesc şi nici nu m-a făcut „să mă umflu-n pene”, să mă dau mare. Din contră, când oamenii mă aclamă, mă laudă, mie mi-e jenă! Mi se pare că e prea mult! Şi mă tem ca nu cumva să-i păcălesc pe oameni, să nu le creez o impresie falsă. Şi, de asemenea, pe mine succesul mă face întotdeauna să con­sider că, de-acum înainte, sunt obligată să dau şi mai mult, ca să nu dezamăgesc. Problema este că acum, Ines, eu nu mai am „înainte”! Toate pro­pu­nerile pe care le mai accept, tot ce mai fac a­cum fac pentru că nu vreau să mor uitată. Uite, acum, la sfârşitul lui septembrie, voi merge şi la Iaşi, pentru o prezentare specială a filmului „Bucureştiul văzut de sus”. Am considerat că trebuie să mă duc şi acolo pentru că filmul me­rită, pentru că Iaşiul merită – oraşul ăsta con­tinuă să fie un centru de mare cultură româ­neas­că şi trebuie respectat ca atare! –, dar şi pentru că aceasta este o nouă ocazie onorantă de a-mi face numele cunoscut. Vezi, Ines, eu sunt rea­lis­tă: deşi am şi foarte mulţi fani cu vârste fragede, ştiu că sunt şi destui tineri care nu au auzit ni­ciodată de mine. Îţi dau doar un exemplu: de curând, am telefonat să fac o comandă pentru ce­va. Opera­toa­rea aceea care mi-a răspuns şi care, după vo­ce, era foarte tânără, mi-a cerut să-i co­munic nu­mele. I-am spus: „Marina Voica sunt.” „Cum?”, a insistat ea. „Doamnă,” i-am zis re­vol­tată, „sunt Marina Voica. N-aţi auzit de mine? N-o cu­noaşteţi pe Marina Voica?” „Nu, îmi pare rău,” mi-a răspuns ea, „n-am auzit ni­ciodată nu­mele ăsta”. Deci fata aceea nici măcar nu auzise de mine! Şi nu o învinovăţesc: asta e o altă lume, în care tineretul e acaparat de in­ter­net, în care tineretul ascultă o al­tă muzică… Eu, pentru ti­ne­rii de azi, sunt aşa… ohohoho… din­tr-o altă epo­că! Prin urmare, e normal ca mulţi să nici nu fi au­zit de mine. Degeaba am eu pes­te 800 de şlagăre, iar me­lo­dia „Şi afară plouă, plouă” e aproape un imn naţional, că mulţi dintre ei habar nu au de lu­crurile astea, fiindcă, pur şi simplu, ele au legătură cu un alt timp, deci ţine de mine să fac ca numele Marina Voica să aibă legătură şi cu timpul pre­zent. Altfel, cândva, când tinerii aceş­tia vor ajunge la maturitate, ni­meni n-o să-şi mai aducă amin­te de mine.