– A impresionat ca vedetă de cinema, la Festivalul „TIFF” de la Cluj, şi a triumfat cântând pe aceeași scenă. Marina Voica se pregătește pentru o toamnă bogată. Dacă n-ar fi tristețile… –
„Ia uite ce propunere interesantă!”
– A venit toamna, anotimpul roadelor bogate și vremea când „se numără bobocii”, cum spune un proverb românesc. Iar pe dvs. vă prinde cu sacul plin! Nu mai departe de luna august ați strălucit pe scena Festivalului TIFF de la Cluj. Cum de ați ajuns de la Breaza în orașul de sub Feleac?
– În primăvara anului trecut, am primit un telefon de la regizorul Andrei Răuţu, care mi-a vorbit despre scurtmetrajul pe care-l realiza, „Bucureștiul văzut de sus”, şi mi-a propus să joc rolul bunicii Cornelia, „Coni”. Oferta lui m-a mirat… şi nu prea, pentru că „tangenţele” mele cu cinema-ul sunt vechi, încă din anul 1962, când am jucat în filmul „Ţărmul n-are sfârşit”, al lui Mircea Săucan. Aşa că mi-am zis „Ia uite ce propuneri interesante primesc eu acum, la bătrâneţe!” și-am acceptat, de principiu. (râde) Ulterior, Andrei mi-a explicat că mă văzuse la probele pe care le-am dat pentru filmul „La Gomera”, al lui Corneliu Porumboiu, şi că atunci şi-a spus „Mie, doamna Voica nu-mi scapă! O vreau neapărat pentru filmul meu!”. Închipuieşte-ţi! (râde) Apoi Andrei a venit de câteva ori la mine, aici, la Breaza, mi-a adus scenariul, am stat de vorbă pe marginea lui… Şi, uite-aşa, am bătut palma. Am început să-mi învăţ replicile, au urmat repetiţiile, adesea făcute tot la mine acasă… Andrei a venit aici împreună cu Elvira Deatcu şi cu Ştefan Iancu, actorii care îi interpretează pe fiica şi pe nepotul lui Coni, am repetat împreună scenele, după care am mers la Bucureşti, unde am filmat vreme de cinci zile.
– Ce v-a determinat să interpretați personajul unei bunici? Sunteți încă o femeie frumoasă și elegantă…
– M-a atras personajul. Coni este o bunică pe care fiica şi nepotul ei o duc la azilul de bătrâni. Mintea îi este atinsă de senilitate, însă nu decisiv, astfel că ştie foarte bine ce se va întâmpla cu ea. Dar se resemnează. Suferă, e tristă, dar împăcată cu ce va urma. Și hotărâtă să-și accepte destinul cu demnitate. Filmul chiar asta arată: cum fiica şi nepotul o pregătesc pe bunică pentru mutarea în căminul de bătrâni (filmările s-au făcut într-un cămin autentic), drumul până acolo şi momentul despărţirii, momentul în care bunica rămâne singură. Scena asta finală este formidabilă: Coni este înconjurată de fiică, de nepot, de directorul căminului şi de mai multe surori care lucrează acolo. Şi ea stă cuminte în mijlocul lor. Apoi cineva o întreabă: „Coni, ce ai?” Şi, în clipa aceea, camera de filmat se apropie, practic e un gros-plan doar cu faţa mea… şi faţa mea spune enorm, spune totul. Aici, fără falsă modestie, sunt foarte bine: mi-a ieşit un chip foarte expresiv. (râde) M-a şi ajutat faptul că faţa mea, atunci când sunt „normală”, când n-o controlez, deci când nu zâmbesc şi nu joc cu ochii stânga-dreapta, pare foarte tristă, uneori de-a dreptul disperată. Din punctul ăsta de vedere, semăn cu mama – aşa păţea şi ea. Când era „normală”, oamenii o întrebau de ce era supărată, de ce era tristă, că tuturor aşa li se părea, deşi ea nu era nici supărată, nici tristă. Mi-am dat seama de „ciudăţenia” asta încă de foarte devreme, aşa că, întotdeauna când ies în public, am grijă „să-mi ţin faţa”. (râde)
„La fiecare vizionare am plâns”
– Cum se încheie scena din film?
– De pe chipul meu, camera de filmat începe să se ridice din ce în ce mai mai mult şi mai mult, până când apare „Bucureştiul văzut de sus”. Iar în tot acest timp, pe fundal se aude celebrul vals „Gramofon”, al lui Eugen Doga, o melodie care încarcă scena cu un asemenea dramatism, că ţi se rupe sufletul. La fiecare vizionare a filmului, la scena asta, pe mine m-a cuprins plânsul. Îţi spun sincer, m-a minunat sensibilitatea deosebită a lui Andrei, care e un băiat atât de tânăr – cred că abia a sărit de 30 de ani. Cum a putut el să simtă, să ghicească atât de bine psihologia unei femei bătrâne și abandonate! La un moment dat, mi-a spus că are şi el o bunică, pe care o iubeşte foarte mult, deci poate că asta l-a ajutat… Andrei e un băiat extraordinar, deosebit, în sensul cel mai frumos al cuvântului, faţă de mulţi tineri din ziua de azi.
– Înţeleg că au fost cinci zile de filmări foarte emoţionante.
– Da, a fost multă emoţie! Dar au fost şi clipe vesele. De exemplu, într-o zi, când afară a început să plouă torenţial, deci nu mai puteam să filmăm, ne-am refugiat cu toţii pe terasa acoperită a căminului de bătrâni şi… aşteptam să se oprească ploaia. Şi-atunci, ca să nu ne plictisim, le-am spus: „Haideţi, fraţilor, să vă arăt ce pot eu cu adevărat! La ce mă pricep eu cel mai bine!” Am vorbit cu cineva, care a găsit repede melodia mea „Şi afară plouă, plouă”, şi am început să le cânt. Întâi m-am urcat pe un scaun, după care, fiindcă „scena” asta nu-mi mai ajungea, m-am urcat pe o masă şi… delir! Nu vrei să ştii ce strigăte de fericire s-au auzit din rândul echipei! (râde)
Premiera din grădina cu flori
– La final aţi fost mulţumită de rezultat, de „Bucureştiul văzut de sus”?
– Foarte mulţumită! După ce totul a fost gata, Andrei a venit din nou la Breaza, împreună cu maestrul lui de imagine, un băiat extraordinar de talentat, Tudor Platon, au montat un ecran mare cât grădina mea şi mi-au proiectat filmul. Pe care l-am urmărit cu sufletul la gură! Nici n-am mai respirat! Aşa de profund m-a atins! Mi s-a părut cu-adevărat senzaţional, prin fineţea cu care a fost „spusă” povestea. Nu există scene din acelea, de dramatism italian, în care personajele îşi smulg părul din cap şi urlă disperate. Nu, totul este decent, iar sentimentele şi trăirile sunt exprimate rafinat. În plus, Elvira şi Ştefan au fost perfect aleşi şi joacă extraordinar de bine! Dar, pe de altă parte, am avut senzaţia că filmul ăsta aproape că e despre mine. Că, pe mine, lumea mă ştie vivace, cântând, dansând, fluturându-mi fusta à la bolero, şi-şi închipuie că sunt veşnic veselă şi răsfăţată de zei, dar Marina Voica din acest film e mult mai aproape de Marina Voica din prezent: recent am împlinit 84 de ani, am început puţin să-mi pierd memoria, am ajuns cam pe graniţa senilităţii… Aşa sunt eu, Ines, acum! Practic, fără să vrea, filmul ăsta a surprins perfect „coda” (sfârșit – nota red.) vieţii mele!… Nu mă plâng: nu sunt nici prima persoană care se confruntă cu situaţia asta şi nu voi fi nici ultima. Ba chiar sunt fericită că la mine, aceste semne de „alunecare” au apărut mult mai târziu decât în cazul altora. Totuşi, nu le privesc cu simpatie, mă întristează. Dar, asemenea lui Coni, sunt resemnată. Iau lucrurile aşa cum vin, zi după zi.
Triumf într-un trening alb
– Din fericire, viața dvs. e încă plină de bucurii. La Cluj, la festivalul de film TIFF, unde aţi fost invitată să promovaţi „Bucureştiul văzut de sus”, v-ați bucurat de un veritabil triumf.
– Aşa e, la Cluj a fost foarte frumos! Şi m-am simţit foarte bine, mi s-au oferit condiţii excepţionale. Am avut o maşină de lux, cu care puteam să merg oriunde, iar o fată foarte drăguţă, Nadine, a avut grijă de mine secundă de secundă… Și toată lumea m-a tratat cu foarte multă atenţie şi chiar cu afecţiune. Eu m-am dus acolo să promovez filmul, să fac o prezentare la premieră, să fac interviul (care a ieşit foarte plăcut şi lung de aproape o oră) cu jurnalistul Mihnea Măruţă şi să răspund la întrebările venite din partea presei. Dar pentru ultima seară, când a fost închiderea festivalului, toată lumea a insistat ca neapărat să şi cânt şi, până la urmă, am cedat. Atât doar că, deşi îmi luasem cu mine multe haine frumoase, nu aveam pregătită nicio ţinută potrivită ca să cânt pe scenă. Voiam ceva special, pentru că urma să interpretez nu doar „Şi afară plouă, plouă”, ci şi „Common people”. Prin urmare, am mers cu Nadine la mall şi, dintr-o clipire, am găsit ce-mi trebuia: un trening alb, pe care scrie cu negru „Dream on” (n. red. „Continuă să visezi”). Aşa am apărut pe scenă: nu cu paiete, nu cu o ţinută clasică de seară, elegantă… Şi n-am greşit! Am făcut furori cu treningul meu! După ce am coborât de pe scenă, au fost nenumărate persoane care m-au întrebat „De unde v-aţi cumpărat treningul? Sigur nu de-aici de la noi, de la ţară!”. „Ba da,” le răspundeam. „Chiar de-aici! Chiar de după colţ!” (râde)
– Aţi avut parte de un public cald, primitor…
– Da, oamenii au fost foarte drăguţi! M-au făcut să mă simt minunat. Sigur, de pe scenă, imaginea din sală era şi cumva şocantă: toată lumea stătea cu măştile pe faţă, de aveai senzaţia că erai într-un film de groază! Din punctul ăsta de vedere, a fost teribil. În schimb, organizatorii mi-au dăruit o mulţime de măşti atât de frumoase, că acum abia aştept să ies pe stradă să le port! (râde)
– Şi Clujul cum vi s-a părut? Cunoaşteţi acest oraş foarte bine, aţi cântat acolo de multe ori, deci puteţi să faceţi comparaţii.
– E în continuare un oraş frumos, îngrijit, civilizat, drumurile sunt bune… Dar şi acolo, la nivelul străzii, se simţea că suntem în pandemie, că situaţia nu e una normală. Şi asta e trist!
„Sunt Marina Voica, n-ați auzit de mine?”
– Şi acum, la o lună după întâmplările minunate pe care le povestiți, ce dispoziţie aveţi?
– Sunt încă îmbătată de succesul pe care l-am avut la Cluj! (râde) Inclusiv pe Facebook curg încă zilnic comentariile elogioase la adresa mea! Pe de altă parte, ştii, mă gândesc că „Fraţilor, parcă nu merit aşa o adoraţie!”. Eu, prin educaţie, sunt un om foarte modest şi niciodată succesul nu l-am primit ca pe ceva firesc şi nici nu m-a făcut „să mă umflu-n pene”, să mă dau mare. Din contră, când oamenii mă aclamă, mă laudă, mie mi-e jenă! Mi se pare că e prea mult! Şi mă tem ca nu cumva să-i păcălesc pe oameni, să nu le creez o impresie falsă. Şi, de asemenea, pe mine succesul mă face întotdeauna să consider că, de-acum înainte, sunt obligată să dau şi mai mult, ca să nu dezamăgesc. Problema este că acum, Ines, eu nu mai am „înainte”! Toate propunerile pe care le mai accept, tot ce mai fac acum fac pentru că nu vreau să mor uitată. Uite, acum, la sfârşitul lui septembrie, voi merge şi la Iaşi, pentru o prezentare specială a filmului „Bucureştiul văzut de sus”. Am considerat că trebuie să mă duc şi acolo pentru că filmul merită, pentru că Iaşiul merită – oraşul ăsta continuă să fie un centru de mare cultură românească şi trebuie respectat ca atare! –, dar şi pentru că aceasta este o nouă ocazie onorantă de a-mi face numele cunoscut. Vezi, Ines, eu sunt realistă: deşi am şi foarte mulţi fani cu vârste fragede, ştiu că sunt şi destui tineri care nu au auzit niciodată de mine. Îţi dau doar un exemplu: de curând, am telefonat să fac o comandă pentru ceva. Operatoarea aceea care mi-a răspuns şi care, după voce, era foarte tânără, mi-a cerut să-i comunic numele. I-am spus: „Marina Voica sunt.” „Cum?”, a insistat ea. „Doamnă,” i-am zis revoltată, „sunt Marina Voica. N-aţi auzit de mine? N-o cunoaşteţi pe Marina Voica?” „Nu, îmi pare rău,” mi-a răspuns ea, „n-am auzit niciodată numele ăsta”. Deci fata aceea nici măcar nu auzise de mine! Şi nu o învinovăţesc: asta e o altă lume, în care tineretul e acaparat de internet, în care tineretul ascultă o altă muzică… Eu, pentru tinerii de azi, sunt aşa… ohohoho… dintr-o altă epocă! Prin urmare, e normal ca mulţi să nici nu fi auzit de mine. Degeaba am eu peste 800 de şlagăre, iar melodia „Şi afară plouă, plouă” e aproape un imn naţional, că mulţi dintre ei habar nu au de lucrurile astea, fiindcă, pur şi simplu, ele au legătură cu un alt timp, deci ţine de mine să fac ca numele Marina Voica să aibă legătură şi cu timpul prezent. Altfel, cândva, când tinerii aceştia vor ajunge la maturitate, nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de mine.
